I. Argument pentru câteva reabilitări filozofice în dialogurile platoniciene Socrate are dreptate. În mod constant, fără greş şi indiferent de interlocutor. Sincer, nu v-a obosit niciodată această monotonie a sa în a avea mereu dreptate? Chiar dacă da, mă tem că vă va fi jenă să o recunoaşteţi, căci sunteţi persoane cultivate, crescute în cultul filozofiei şi vedeţi în Socrate proto-marti-rul acesteia. Atenienii, desigur, nu aveau încă asemenea scrupule „decadente” şi, exasperaţi, l-au servit cu otravă pe înţeleptul agasant fiindcă nu ştia decât să aibă dreptate.
La drept vorbind, există unele excepţii: în Parmeni-de, de pildă, dar acolo Socrate era ni se spune tânăr şi, pesemne, încă insuficient de experimentat în disputa dialectică. Altminteri, regula se păstrează: Socrate are dreptate mereu, în chip consecvent, oricare ar fi tema conversaţiei şi oricare ar fi partenerul său de dialog. Şi chiar atunci când discuţia se îneacă şi, în final, nu se ajunge la nici un rezultat pozitiv, tot Socrate este cel care are dreptate să proclame că cercetarea întreprinsă nu a dus la nici un rezultat pozitiv.
Dar, în fond, chiar Socrate este acela care are dreptate? Desigur, de fapt are dreptate Platon, în măsura în care el se identifică cu personajul Socrate, ceea ce este de obicei probabil, dar nu întotdeauna sigur.
La modul general însă, prin Socrate, ori prin Platon, are dreptate filozofia, o anumită filozofie cel puţin, 8 venerabilă, esenţială şi esenţialistă-onto-theo-logia cum o numeşte Heidegger, de neocolit până aproape de zilele noastre, dar contestată vehement tocmai în secolul ce s-a încheiat. Iar ea are dreptate nu doar, fireşte, împotriva unor interlocutori oarecare, precum Hippias, Menon, Euthyphron, Criton, Glaucon, ori mai cunoscuţi sau chiar celebri, precum Protagoras sau Gorgias, ci împotriva practicilor de gândire curente, a mitologiei, împotriva Cetăţii şi tradiţiilor ei, a moralei comune, ci şi împotriva sofiştilor cu pigmentul lor incitant de relativism.
Să spunem chiar, în felul lui Nietzsche, că ea, filozofia, are dreptate împotriva spiritului, a libertăţii şi, mai mult decât orice, împotriva vieţii? Ar fi prea din cale-a-fară! Dar iată că cei odinioară înfrânţi de Socrate şi de filozofie şi-au luat între timp revanşa şi că raţionalismul socratico-platonico-aristotelic şi, în general, raţionalismul şi umanismul bizuite pe el au tot pierdut teren şi pierd în vremurile noastre, în continuare, poziţie după poziţie. Şi, desigur, nu doar raţiunea, în sine, este în mare cumpănă şi la ananghie în această retragere fără glorie, ci e în suferinţă mai ales omul, în înţelesul de fiinţă raţională şi morală distinctă, credem, în mod esenţial de natură, capabil să practice binele în libertate şi să caute adevărul, de ale cărui consecinţe să se arate apoi responsabil.
Dar nu cumva tocmai victoria prea devastatoare şi decisivă de odinioară a lui Socrate din dialoguri are şi ea o anumită răspundere în virulenţa acestei îngrijorătoare revanşe? Nu cumva actuala veritabilă „revenire a refuzaţilor” a fost stimulată şi de o biruinţă obţinută cândva în chip nu tocmai corect, cam grăbită, impusă mai curând printr-o anumită tehnică dialectică decât printr-o autentică şi intrinsecă precădere asumată liber de parARGUMENT PENTRU CÂTEVA REABILITĂRI FILOZOFICE 9 teneri? Mai mult, nu cumva şi lipsa de tact şi deficitul de înţelegere al filozofiei clasice pentru alte tipuri de idei şi de opinii decât ale sale au făcut-o, la un moment dat, incapabilă să reziste agresivităţii acestor idei multă vreme desconsiderate, atunci când ele s-au constituit, târziu, într-un corp de armată coerent şi combativ? Ironia socratică, pedepsită cândva prin cucută, a fost la urmaşii filozofului pedepsită mult mai subtil, cu tratate şi cu denunţuri academice de abatere de la „political cor-rectness”!
Iată de ce a propune câteva exerciţii de „reabilitare” a refuzaţilor filozofiei platonice prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor (împotriva cărora Socrate părea să aibă mereu dreptate) mi se pare un demers bine-venit. Vechiul umanism socratic este în ruină astăzi, după Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein, Der-rida, Foucault. Dar, ca să reclădim un altfel de umanism, fie şi mai modest, cumva defensiv, dar poate mai solid, un „umanism secund”, este încă timp, cu condiţia de a cerceta originea şi esenţa vechii erori. Quo numine lae-so ce zei au fost jigniţi odinioară de filozofia socratică, zei care s-au răzbunat între timp pe ea, dar îmi pare că şi pe omul în deplinătatea sa omenească?
Numai căutând un răspuns la întrebarea aceasta, cred, am mai putea iarăşi înălţa capul şi da a înţelege lumii de acum, contemporană cu terorismul de masă, cu manipularea genetică şi cu vulgaritatea „chat”-ului pe Internet, că Socrate, chiar aşa agasant cum era cu dreptatea lui la prima vedere fără reproş în fapt destul de fisurată – totuşi nu a murit în zadar…
Aşadar, să vedem ce se întâmplă atunci…
II.
Dar, la urma-urmei, de ce, chipurile, Socrate are mereu dreptate? Aceasta aduce după sine o altă întrebare, esenţială: ce înseamnă a avea dreptate?
Trebuie să înlăturăm mai întâi o confuzie persistentă: „a avea dreptate” nu este totuna cu „a fi adevărat”. Altfel zis, când spunem despre X că „are dreptate” aceasta nu înseamnă acelaşi lucru cu a spune „discursul lui X este adevărat”. Într-adevăr, a fi sau nu adevărat este valabil numai pentru aşa-numitele propoziţii de fapt, dar nu şi pentru propoziţiile normative, care exprimă valori şi aprecieri. Adevărul este cum spuneau scolasticii adaequatio rei et intellectus, „potrivirea dintre fapt şi gândire”.
