Fraţii-ostaşi nici măcar nu încercau să-şi disimuleze nemulţumirea. De când Abatele hotărâse să pronunţe consacrări numai în afara Fortăreţei, paznicii nu încetaseră să se plângă, argumentând că o asemenea schimbare nu numai că nu avea precedent în istoria de 47 de generaţii a Abaţiei dar reprezenta şi o invitaţie la violenţă pentru hoardele de barbari care bântuiau câmpiile arse ale vechii Terre.
— Nu mai există credinţă, Isidor! Fiecare dintre noi e convins că poate hotărî pentru propria persoană, că în nimicnicia lui, poate schimba cumva cuvântul lui Dumnezeu, vorbi cu blândeţe Abatele, privind cu indulgenţă spre candidat.
Stareţul era un bărbat în putere, cu faţa acoperită de o barbă imensă, peste care trona un nas proeminent, ce ţâşnea parcă dintre doi ochi cenuşii, de culoarea unui cer de toamnă rece.
— Uită-te la fraţii care ne însoţesc şi spune-mi ce vezi?
Tânărul privi înapoi, tulburat de situaţia delicată în care îl punea Stareţul. Nu avea cum să nu supere pe cineva… Ştia că Abatele aştepta un răspuns în defavoarea fraţilorostaşi, renumiţi pentru ritualurile lor sadice de iniţiere a candidaţilor.
Suntem sub Dumnezeu!
Isidor zâmbi însă unui gând tainic şi rosti, măsurându-şi cu atenţie vorbele:
— Nu par convinşi că Domnul nostru veghează asupră-ne şi că nu va lăsa să ni se întâmple nimic rău. Iar când Dumnezeu prăvale furtuna asupra stâncii, o face doar pentru a-i încerca tăria!
Abatele zâmbi. Barba sa impunătoare abia dacă se mişca, ascunzându-i mulţumirea, atunci când răspunse.
— Puţini dintre predecesorii mei au avut parte de rugăciuni şi luminare la căpătâi. Majoritatea au avut morţi violente, îl recompensă Abatele pe tânăr.
Bucuros că Stareţul îi dăduse ocazia să citeze din Texte şi chinuindu-se să-şi aducă aminte despre vreun novice care să mai fi avut şansa asta, tânărul rosti repede:
— Dar lucrarea Lui a dăinuit; printre zidurile Abaţiei încă nu vâjâie timpul.
Ochii Abatelui se întunecară. Printre novici se spunea că un citat din Texte, strecurat în timpul consacrării, era sinonim cu reuşita. Tocmai de aceea Abatele nu obişnuia prea des să dea tinerilor prilejul de a cita din Revelaţiile Sfântului Augustin. Iar în rarele ocazii când oferea această ocazie, spera tainic că ucenicul va ignora acest avantaj, spunând că un text e doar un text, o înşiruire de cuvinte, sipet aurit pentru o credinţă adevărată, a cărei esenţă rămâne însă inexprimabilă.
— Sârguinţa, băiete, stă la baza tuturor lucrurilor. Amestecată cu tot atâta smerenie, ea formează lutul cel bun din care sunt plămădiţi cei mai aleşi fraţi ai noştri, rosti Abatele de parcă ar fi fost o maşină de dictat, încercând să-l facă pe candidat să înţeleagă că victoria îi era încă departe.
Nici măcar Dumnezeu nu e un cu adevărat sârguincios continuă în gând Abatele. Se prea poate ca acum să privească în cu totul altă parte şi pe noi să ne ucidă vreo hoardă de barbari. Şi care ar fi învăţătura Lui pentru sufletele noastre? Să nu fim trufaşi, desigur…
— Spune-mi ce crezi despre Augustin Întemeietorul.
Candidatul începu să recite pe un ton egal un text pe care, cu multe decenii în urmă şi Abatele îl rostise într-o ceremonie similară.
— Augustin, Întemeietorul şi Întâi Făcătorul de Dumnezeu, a pornit lucrarea sfântă a Abaţiei acum patruzeci şi şapte de generaţii. Străbătând deşertul vechii Europe, din praful Pannoniei i s-a arătat Dumnezeu, care luase chipul unui hoinar încălecat pe o ticăloasă maşinărie. „De ce te temi, Augustine?” a întrebat Domnul. „De mânia ta, Doamne!” „Ba nu Augustine”, i-a răspuns atunci Domnul, „te temi de suferinţa pe care ştii că o poţi îndura în numele Meu. Ţi-e frică de încercările prin care Eu îţi arăt drumul. Dar oare, Augustine, te-ai gândit vreodată cât de mici sunt fricile tale pe lângă spaima Mea…?” Eu sunt Domnul Dumnezeu tău şi mi-e frică numai de propria-mi nemărginire murmură în gând Abatele, dimpreună cu Isidor.
— Iar faptul că te cheamă Augustin, ca pe un discipol drag, e Întâia Mea lucrare. A două să fie o Abaţie pe care să o clădeşti chiar în acest loc! A grăit Domnul.
Şi, în timp ce novicele depăna cu voce egală Întemeierea, primul capitol al Revelaţiilor, Abatele îşi îngădui să mediteze la această istorie. În anii care trecuseră de la moartea Sfântului Augustin, Abaţia devenise un pilon important al Regatului Celor o Mie de Stele. Cele mai eficiente Lumi Agricole funcţionau numai datorită religiilor distilate de Abaţie. Deşi serviciile călugărilor terrani nu erau deloc ieftine, nici o familie care se respecta nu mai apela la vechile mijloace de socio-terraformare. Credinţele importate din Abaţie erau recunoscute ca fiind cel mai sigur mod de echilibrare durabilă a comunităţilor rurale de clone, singura populaţie acceptată pe Lumile Agricole.
Fără îndoială că însuşi Dumnezeu ne-a dat putere asupra fiilor săi, de vreme ce îndeplinim cu toţii lucrarea Lui.
Abatele privi spre cerul înalt, de vară. Fulgii unei zăpezi timide îi intrară în ochi. Usturime. Căută apoi spre tânărul care nu mai termina de recitat. Îl întrerupse cu un gest şi întrebă pe un ton bolovănos:
— De ce crezi că se teme Dumnezeu, băiete? Că îşi va atinge nemărginirea sau că nu-şi va afla niciodată limitele?
Năucit, novicele îl privi deznădăjduit pe Abate. Dogmele se învăţau abia la zece ani de la consacrare şi nu puteau fi nicidecum subiectul unei conversaţii şcolăreşti. Pentru câteva clipe, Isidor spera că Stareţul încercase o glumă pe seama lui. Ochii stăpânului său străluceau reci şi întrebători.
— Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi că Domnului îi este frică de ambele extreme!
Tânărul înghiţi în sec, mişcându-şi spasmodic mărul lui Adam.
