Rimio de Vassur se întreba ce semnificaţie ar fi putut avea dimensiunile sălii în care îl aştepta pe Abate. Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreţei profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia Pannoniei şi se aşteptase să fie primit într-o sală imensă, luminată prin vitralii şi cu pereţii acoperiţi de fresce, cu mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp până la bolţile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră cu puţin mai mare decât sala de mese a navei imperiale care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster şi pereţi cenuşii, afumaţi pe la colţuri. Rimio era un războinic prea încercat pentru a nega faţă de el însuşi că făcuse, încă de la început, greşeala asupra căreia îl avertizase Kasser. „Nu încerca să-ţi imaginezi Abaţia ca pe o mănăstire precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi urăsc pe creştini, deşi spun că se călăuzesc după învăţăturile Sfântului Augustin.”
Aterizase într-un soi de piaţă, despre care crezuse că este punctul central al Abaţiei şi fusese întâmpinat de o delegaţie de călugări îmbrăcaţi în rase scurte şi încălţaţi cu sandale, purtând bărbi lungi şi părul împletit în cozi. Aerul lor medieval era estompat însă de armele moderne care le atârnau ostentativ la şold. Rimio zâmbise privindu-i cum aţintesc spre el un fel de halebarde şi adresă un gând de admiraţie celui care inventase uniforma călugărilor în aşa fel încât să le confere un aer monahal, dar, în acelaşi timp, să arate tuturor că adevărata putere a Abaţiei venea de fapt de la tehnologia avansată. Rimio ştia că i-ar fi putut lesne ucide pe toţi şi chiar se gândise să înceapă cu un călugăr mai îndrăzneţ care îl împunsese în coaste cu arma sa ascuţită. Pâcla violenţei plutise în aer pentru o clipă, dar se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese călare.
Aştepta de mai bine de jumătate de oră, timp suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să realizeze că mişcările sale erau studiate prin instalaţii disimulate în pereţi. Un cerc metalic imens, care atârna din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru lumânări şi, probabil, paravan pentru instalaţiile care îi pândeau toate mişcările. Vassur zâmbi subţire şi îşi întoarse imperceptibil bărbia spre uşă.
Era obişnuit să aştepte. Ba era chiar convins că asta ştia cel mai bine, că asta fusese lecţia supremă pe care o deprinsese în cei trei ani petrecuţi pe orbita lumii botezate, din comoditate, Z, de către funcţionarii imperiali. Fiindcă era răbdător, ochii săi putuseră vedea acolo unde nimeni nu pătrunsese, apoi mintea sa desluşise tainele acelei lumiciudate, pe care nici Kasser şi nici Bella al VII-lea nu le bănuiau. Chiar şi cele mai ascunse năzuinţe ale lui Vassur izvorau din credinţa sa că aşteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! Gândeşte ca ea!” îl învăţase un maestru tactician. Vassur nu reuşise însă niciodată să gândească precum o victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care controlează mintea vânatului, aducându-l exact acolo unde îl aşteaptă el. Era convins că pânda e esenţa vânătorii şi deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, fiindcă îţi dă şi răgazul să observi.
Vassur ştia însă că virtutea răbdării nu e preţuită îndeajuns în Imperiu şi nici nu dorea să o cultive în mod exagerat la cei din jur. Începu să bată uşor cu degetele în masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec soldăţesc de pe Alderbaraan. Ca şi cum atât ar fi aşteptat, uşile din partea opusă a încăperii s-au deschis şi în încăpere au pătruns trei bărbaţi înveşmântaţi în robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt şi cu o barbă albă şi impunătoare, avea ochi cenuşii. Îşi sprijinea mâna pe un toiag, dar felul în care îşi încorda muşchii palmei arăta că băţul era mai degrabă o armă decât un sprijin. „Abatele are chip de asasin”, gândi Vassur, reprimându-şi gestul reflex de a-şi duce mâna de centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singura podoabă a bătrânului.
— Aduc mesajul de pace al Împăratului nostru, slăvit fie-i numele şi neamul! Rosti Vassur cea mai radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci când venea vorba de Bella al VII-lea.
— Fie după cum ţi-e spusa, răspunse Abatele, alegându-şi cuvintele astfel încât să poată însemna orice.
Oriunde altundeva, chiar şi pe Vechea Terra, dar în afara zidurilor Abaţiei, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptăţit pe Vassur să îl execute fără şovăire pe Abate.
Vassur îşi aducea bine aminte expresia întipărită pe faţa lui Kasser atunci când îi spusese că pleacă în Abaţie. „E singurul loc din universul cunoscut unde puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea este important să meargă în Abaţie, dar zădărnicia şi tristeţea de pe chipul tatălui Împăratului său îl urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de ghinion.
— Sunt trimis de Majestatea Sa Imperială şi doresc…
Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt.
— Majestatea Sa ştie că nu acceptăm ambasadori!
— Scopul meu nu e defel acela de a media contacte diplomatice, domnule…
— Formula corectă de adresare e Sfinţia Ta.
Vassur ieşi din dreptul mesei, pentru a avea o mai mare libertate de mişcare. Intenţia lui evidentă îl făcu însă pe unul dintre însoţitorii Abatelui să se interpună între el şi stăpânul său.
— Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag atenţia că „Sfinţia Ta” e o formulare cam impersonală şi că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta lesne accente jignitoare.
— Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o reprezinţi va fi soluţionată mai repede de fraţii-ostaşi.
