NOTA AUTORULUI.
În ultimii douăzeci de ani am scris o serie de cărţi despre ucenicia mea pe lângă un vrăjitor indian Yaqui din Mexic, don Juan Matus. Am explicat în cărţile respective că acesta m-a învăţat vrăjitoria, dar nu în sensul în care este aceasta înţeleasă în contextul vieţii noastre cotidiene – ca folosire a forţelor supranaturale asupra celorlalţi sau invocare a spiritelor prin farmece, descântece ori ritualuri pentru a produce efecte supranaturale. Pentru don Juan, vrăjitoria însemna acţiunea de concretizare a unor principii specifice teoretice şi practice privind natura şi rolul percepţiei în modelarea universului ce ne înconjoară.
Respectând sugestia lui don Juan, am evitat folosirea termenului de şamanism – o categorie ce ţine de antropologie – pentru a caracteriza ştiinţa lui. Am denumit-o tot timpul, aşa cum o denumea el însuşi: vrăjitorie. Totuşi, la o analiză mai atentă, mi-am dat seama că acest termen face să pară şi mai confuze fenomenele şi aşa enigmatice pe care mi le-a prezentat în învăţăturile sale.
În lucrările de antropologie, şamanismul este definit ca sistem de credinţe al unor popoare indigene din nordul Asiei – răspândit şi printre unele triburi băştinaşe indiene din America de Nord – care susţine că suntem înconjuraţi de o lume nevăzută de forţe spirituale ancestrale – bune şi rele – şi că aceste forţe pot fi invocate şi controlate prin acţiunile practicanţilor, care sunt intermediari între tărâmul naturalului şi cel al supranaturalului.
Don Juan era, într-adevăr, un intermediar între lumea obişnuită a vieţii cotidiene şi o lume nevăzută, pe care nu o numea supranaturală, ci a doua atenţie. Rolul său, ca profesor, era să-mi facă această structură accesibilă. Am descris în lucrarea mea anterioară metodele lui de predare în acest sens, ca şi artele vrăjitoreşti pe care m-a învăţat să le practic, cea mai importantă dintre ele numindu-se arta visatului.
Don Juan susţinea că lumea noastră, pe care o credem unică şi absolută, este doar o entitate dintr-un mănunchi de lumi succesive, aranjate ca foile unui bulb de ceapă. El afirma că, deşi suntem pregătiţi din punct de vedere energetic să percepem numai lumea noastră, avem totuşi capacitatea de a accede la celelalte lumi, care sunt la fel de reale, unice, absolute şi atotcuprinzătoare ca şi lumea noastră.
Don Juan mi-a explicat că, pentru a putea percepe aceste lumi, nu numai că este necesar să dorim cu înfocare acest lucru, ci trebuie să avem şi suficientă energie pentru a le accede. Existenţa lor este permanentă şi independentă de conştiinţa noastră, spunea el, dar faptul că nu ne sunt accesibile este în totalitate consecinţa predeterminării noastre din punct de vedere energetic. Cu alte cuvinte, pur şi simplu, numai datorită acestei predeterminări, suntem constrinşi să credem că lumea vieţii noastre cotidiene este singura lume posibilă.
Don Juan spunea că din convingerea că această predeterminare energetică se poate corecta, vrăjitorii din timpuri străvechi creaseră un set de metode menite să recondiţioneze capacităţile noastre energetice de a percepe, numind acest set de metode – arta visatului.
Din perspectiva pe care mi-o oferă timpul scurs de atunci, îmi dau seama acum că cea mai adecvată definire a visatului făcută de don Juan a fost de a-l numi „poarta către nemărginire”. În momentul respectiv, eu am replicat că metafora aceea nu avea pentru mine nici un sens.
— Atunci să renunţăm la metafore, a consimţit el. Să zicem că visatul este maniera practică în care vrăjitorii fac ca visele obişnuite să aibă utilizare.
— Dar cum pot fi utilizate visele obişnuite? Am întrebat eu.
— Suntem mereu induşi în eroare de vorbe, a spus el. În ceea ce mă priveşte, profesorul meu a încercat să-mi definească visatul, spunându-mi că este modul în care vrăjitorii spun noapte bună lumii. Desigur că încerca să-şi ajusteze explicaţiile în funcţie de modul meu de a gândi. La fel procedez şi eu cu tine. Cu o altă ocazie, don Juan mi-a spus: Visatul poate fi doar trăit ca experienţă directă. Nu înseamnă numai să ai vise în somn. Nu înseamnă nici să visezi cu ochii deschişi, să-ţi doreşti sau să-ţi imaginezi ceva. Prin intermediul visatului putem percepe alte lumi, pe care desigur că le putem descrie, deşi nu putem descrie ceea ce ne face să le percepem. Dar putem simţi cum visatul deschide aceste lumi pentru noi. Visatul pare a fi o senzaţie – un proces ce se desfăşoară în corpul nostru, o stare conştientă în mintea nostră.
În cadrul învăţăturilor sale, don Juan mi-a explicat, pe larg, principiile, argumentarea logică şi utilizările practice ale artei visatului. Procesul de instruire se compune din două părţi: una vizând procedeele practice de visat, iar cealaltă, explicarea acestor procedee la nivelul abstractizărilor. Metoda sa didactică era o combinaţie între a-mi suscita curiozitatea intelectuală cu principiile abstracte ale visatului şi a mă îndruma să le găsesc rezolvarea în practică,.
Am scris deja despre toate acestea cât de amănunţit am putut. Am descris totodată mediul vrăjitoresc în care m-a plasat don Juan pentru a mă învăţa arta lui. Interacţiunile mele din acest mediu m-au interesat în mod special, pentru că s-au petrecut în exclusivitate în cea de a doua atenţie. Am interacţionaţ astfel cu cele zece femei şi cinci bărbaţi, care făceau parte din grupul de vrăjitori al lui don Juan şi cu cei patru tineri şi patru tinere, care erau ucenicii săi.
Don Juan i-a adunat pe toţi cei opt imediat după ce am venit în lumea lui. Mi-a precizat că aceştia formau un grup vrăjitoresc tradiţional – o replică a grupului său – şi că eu trebuia să-i conduc. Totuşi, după ce a lucrat cu mine, şi-a dat seama că eram altfel decât se aştepta. A explicat această deosebire în termenii unei configuraţii energetice, pe care o vedeau numai vrăjitorii: în loc să am patru compartimente de energie, aşa cum avea el însuşi, eu aveam numai trei. Această configuraţie, despre care el – în mod eronat – crezuse că este un defect ce poate fi corectat, mă făcea total necorespunzător pentru a interacţiona cu cei opt ucenici sau a-i conduce, astfel că a devenit absolut necesar ca don Juan să constituie alt grup de persoane, cu structuri energetice mai apropiate de a mea.
Am scris pe larg despre toate aceste întâmplări. Totuşi, n-am menţionat niciodată cel de al doilea grup de ucenici: don Juan nu mi-a permis să o fac. A argumentat că aceştia făceau parte din domeniul meu de activitate şi că înţelegerea pe care o aveam cu el era să scriu despre domeniul lui şi nu despre al meu.
Cel de al doilea grup de ucenici avea un număr extrem de redus de membri – numai trei persoane: o visătoare, Florida Grau; un stalker, Taisha Abelar; şi o femeie nagual, Carol Tiggs.
Interacţionam între noi numai în cea de a doua atenţie. În lumea de zi cu zi, nu aveam nici cea mai vagă idee unii despre alţii. Dar, în termenii relaţiei noastre cu don Juan, nu exista nimic vag; el a depus eforturi colosale să ne instruiască în mod egal pe toţi. Totuşi, către sfârşitul perioadei de instruire, când se apropia sorocul lui don Juan, presiunea psihologică exercitată de iminenta lui plecare a început să producă năruirea graniţelor rigide ale celei de a doua atenţii. Rezultatul a fost că interacţiunea noastră a început să se transfere în lumea cotidiană şi ne-am întâlnit, evident, pentru prima dată.
Nici unul dintre noi nu ştia, în mod conştient, nimic despre interacţiunea noastră profundă şi intensă din cea de a doua atenţie. Întrucât activam cu toţii în domeniul studiilor teoretice, am fost mai mult decât şocaţi să constatăm că ne mai întâlniserăm. Desigur, această problemă a fost şi continuă să fie pentru noi ceva cu neputinţă de admis la nivel intelectual şi totuşi, ştim foarte bine că face parte integrantă din experienţa noastră personală. Prin urmare, am ajuns la alarmanta constatare că psihicul uman este infinit mai complex decât ne-au făcut să credem raţionamentele noastre practice sau ştiinţifice.
Cu o ocazie, i-am cerut lui don Juan, la unison, să clarifice impasul în care ne aflam. El ne-a spus că avea două alternative din punct de vedere al explicării fenomenului. Una era să se ocupe de raţionalitatea noastră rănită, încercând să-i restabilească statutul prin a afirma că cea de a doua atenţie este o stare de conştiinţă la fel de nereală ca elefanţii zburători şi că tot ce credeam noi că am trăit în acea stare este, pur şi simplu, un produs al sugestiei hipnotice. Cealaltă alternativă era să explice cea de a doua atenţie în felul în care o înţeleg vrăjitorii visători, drept o configuraţie energetică a stării conştiente.
