Pentru don Juan – şi cele două persoane care au Împărtăşit cu mine accepţiunea sa de timp magic.
PREFAŢĂ.
Aceasta carte conţine atât etnografie cât şi alegorie. Carlos Castaneda, sub îndrumarea lui don Juan, ne conduce spre acel moment crepuscular, spre acea spărtura în Univers, între zi şi întuneric, într-o lume nu altfel decât a noastră, dar care aparţine cu totul altei ordini a realităţii. Ca să ajungă la ea, s-a folosit de Mescalito, yerba del diablo şi humito-peyote {1}, Datura şi ciuperci. Dar aceasta nu este o simplă analiză a unor experienţe halucinante, căci manipulările subtile ale lui don Juan au ghidat călătorul, în timp ce interpretările sale dau sens evenimentelor pe care noi, prin ucenicul vrăjitorului, avem prilejul să le experimentăm.
Antropologia ne-a arătat că lumea este definită diferit în locuri diferite. Nu numai că oamenii au obiceiuri diferite; nu numai că ei cred în zei diferiţi şi se aşteaptă la destine diferite după moarte. Mai degrabă, putem spune că lumea diferitelor popoare are forme diferite. Chiar şi presupunerile metafizice diferă; spaţiul nu se conformează geometriei lui Euclid, timpul nu formează o curgere continuă, unidirecţională, cauzalitatea nu se conformează logicii lui Aristotel, omul nu este diferit de regnurile nonumane sau viaţa de moarte, aşa cum se întâmplă în lumea noastră. Cunoaştem ceva despre formele acestor alte lumi din structura limbilor materne şi din mituri şi ceremonii, aşa cum au fost consemnate de antropologi.
Don Juan ne-a arătat străfulgerări ale lumii unui brujo Yaqui şi, fiindcă ni se înfăţişează ca sub influenţa unor substanţe halucinogene, o percepem cu o realitate care este complet diferită de cea a altor surse. În aceasta constă virtutea specială a acestei lucrări.
Castaneda afirmă, pe bună dreptate, că această lume, cu toate diferenţele ei de percepţie, are logica ei internă. El a încercat să o explice dinăuntru – adică din interiorul experienţelor sale personale, bogate şi intense, în timp ce era sub îndrumarea lui don Juan, mai degrabă decât s-o examineze în termenii logicii noastre. Faptul că el nu poate reuşi întru totul se datorează limitelor pe care cultura şi limba noastră le exercită asupra percepţiei, mai mult decât propriilor sale limite; totuşi, prin eforturile sale, face legătura dintre lumea unui vrăjitor Yaqui şi lumea noastră, dintre lumea unei realităţi neobişnuite şi lumea realităţii obişnuite.
Importanţa majoră a actului de a pătrunde în lumi diferite de lumea noastră – şi, deci, a antropologiei – constă în faptul că experienţa ne face să înţelegem că şi lumea noastră personală este un construct cultural. Experimentând alte lumi, vedem lumea noastră aşa cum este şi astfel suntem făcuţi apţi să întrezărim, în treacăt, cum trebuie să fie lumea reală, cea aflată la graniţa dintre propriul nostru construct cultural şi celelalte lumi. De aici, alegoria şi etnografia. Înţelepciunea şi poezia lui don Juan ca şi priceperea şi poezia scribului său ne oferă o viziune asupra nouă înşine şi a realităţii. Ca în orice alegorie adevărată, ceea ce vede privitorul trece doar prin ochii lui şi nu are nevoie de o exegeză în lucrarea de faţă.
Interviurile lui Carlos Castaneda luate lui don Juan au fost iniţiate pe vremea când cel dintâi era student la Antropologie – la Universitatea din California, Los Angeles. Îi rămânem datori pentru răbdarea şi curajul său, pentru perspicacitatea cu care a căutat şi a făcut faţă provocării dublei sale ucenicii şi pentru a ne fi relatat detaliile experienţelor sale. In această lucrare, el ne demonstrează îndemânarea esenţială a unui bun etnograf, capacitatea de a pătrunde într-o lume străină. Cred că a găsit o cale cu inimă.
Walter Goldschmidt.
Para mi solo recorrerlos caminos que tienen corazon, cualiquier camino que tenga corazon Por ahi yo recorro, y la unica prueba que vale es atravesar todo su largo, Y por ahi yo recorro mirando, mirando, sin aliento. („Pentru mine, nu există decât călătoria pe căi care au inimă, pe orice cale care ar putea avea o inimă. Acolo călătoresc eu şi singura provocare ce merită luată în seamă este să merg până la capăt. Acolo călătoresc eu căutând, căutând, până la epuizare.”)
Don Juan
„. Nu se mai poate încerca nimic mai mult decât să stabileşti începutul şi sensul unui drum infinit de lung. Pretenţia unei întregiri sistematice şi definitive ar fi, cel puţin, o autoiluzie. Perfecţiunea poate fi atinsă în această privinţă de ucenicul individual doar în sens subiectiv, prin comunicarea a tot ce a reuşit să vadă.”
Georg Simmel
INTRODUCERE.
În vara anului 1960, pe vremea când eram student antropolog la Universitatea California, Los Angeles, am făcut mai multe călătorii în sud-vest ca să culeg informaţii despre plantele medicinale folosite de indienii din zonă. Evenimentele pe care le descriu aici au început în vremea când făceam una dintre aceste călătorii. Aşteptând într-un oraş de frontieră ca să sosească autobuzul Greyhound, stăm de vorbă cu un prieten care îmi fusese ghid şi ajutor pe parcursul acestei cercetări. Deodată, acesta s-a aplecat spre mine şi a şoptit că indianul bătrân cu părul cărunt care stătea la fereastră, ştia multe despre plante, mai cu seamă despre peyote. L-am rugat pe prietenul meu să mi-l prezinte pe omul acela.
Prietenul meu l-a salutat, apoi s-a dus la el şi i-a strâns mâna. După ce au vorbit o vreme, prietenul meu mi-a făcut semn să mă alătur lor, dar brusc m-a lăsat singur cu bătrânul, fără să ne prezinte. Acesta nu s-a arătat câtuşi de puţin jenat. I-am spus numele meu şi el mi-a răspuns că numele lui era Juan şi că îmi stătea la dispoziţie. Folosea forma politicoasă de adresare în limba spaniolă. Ne-am dat mâna, la iniţiativa mea, apoi am rămas tăcuţi o vreme. Nu era o tăcere jenată, ci o linişte firească şi relaxată, de ambele părţi. Deşi faţa şi gâtul îi erau zbârcite şi îi trădau vârsta, am rămas surprins de faptul că trupul lui eră agil şi musculos.
Apoi i-am spus că voiam să obţin informaţii despre plantele medicinale. Deşi, în realitate, eram aproape ignorant în ceea ce priveşte planta peyote, m-am pomenit pretinzând că ştiam multe lucruri, sugerând chiar că s-ar putea să fie în avantajul lui să stea de vorbă cu mine. În timp ce eu turuiam de zor, el dădu uşor din cap şi se uită la mine, dar nu spuse nimic. I-am evitat ochii şi am sfârşit prin a sta aşa, unul lângă altul, într-o tăcere deplină. În cele din urmă, după un lung răstimp, don Juan s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastră. Sosise autobuzul lui. Mi-a spus la revedere şi a părăsit staţia.
Mi-era ciudă că-i spusesem tot felul de bazaconii şi că fusesem privit de acei ochi remarcabili. Când prietenul meu se întoarse, încercă să mă consoleze că nu reuşisem să aflu nimic de la don Juan. Îmi explică faptul că bătrânul era adeseori tăcut şi rezervat, dar efectul tulburător al acestei prime întâlniri nu dispăru prea repede.
Mi-am propus să aflu unde locuia don Juan şi, mai târziu, l-am vizitat de câteva ori. La fiecare vizită pe care i-am făcut-o am încercat să-l determin să-mi vorbească despre peyote, dar fără succes. Totuşi ne-am împrietenit şi cercetarea mea ştiinţifică fu uitată sau, cel puţin, canalizată în alte direcţii, care erau cât se poate de îndepărtate de intenţia mea originară.
Prietenul care mă prezentase lui don Juan mi-a explicat mai târziu că bătrânul nu se născuse în Arizona, acolo unde ne-am întâlnit, ci era un indian Yaqui din Sonora, Mexic.
La început, l-am privit pe don Juan ca pe un om destul de ciudat, care ştia o mulţime de lucruri despre peyote şi care vorbea spaniola remarcabil de bine. Dar oamenii cu care locuia credeau că poseda nişte „cunoştinţe secrete”, că era un brujo. Cuvântul spaniol brujo înseamnă în engleză vraci, vindecător, vrăjitor, fermecător. Semnifică, în esenţă, o persoană care are puteri extraordinare, de obicei malefice.
Îl cunoşteam pe don Juan de un an şi abia atunci a început să aibă încredere în mine. Într-o zi, mi-a explicat că avea anumite cunoştinţe pe care i le transmisese un învăţător, un „binefăcător”, cum îi spunea el, care îl instruise într-un fel de ucenicie. Don Juan mă alesese, la rândul lui, pe mine ca să-i servesc drept ucenic, dar m-a avertizat că trebuia să-mi iau un angajament foarte ferm şi că instruirea va fi de lungă durată şi foarte dificilă.
Descriindu-şi învăţătorul, don Juan a folosit cuvântul diablero. Mai târziu am aflat că diablero este un cuvânt folosit doar de indienii din Sonora. Se referă la o persoană malefică ce practică magia neagră şi poate să se transforme într-un animal – o pasăre, un câine, un coiot sau orice altă fiinţă. Într-una din vizitele mele la Sonora, am avut o experienţă ciudată ce ilustrează ceea ce simţeau indienii despre cei numiţi diablero. Mergeam cu maşina noaptea, împreună cu doi prieteni indieni când am văzut un animal ce părea să fie un câine care traversa şoseaua. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că nu era câine, ci un coiot uriaş. Am încetinit şi m-am oprit la marginea drumului ca să mă uit mai bine la acel animal. A mai rămas câteva secunde în raza farurilor, apoi a fugit în desişul pădurii. Era, fără îndoială, un coiot, dar era de două ori mai mare decât unul obişnuit. Vorbind cu înflăcărare, prietenii mei au căzut de acord că era un animal foarte ciudat, iar unul dintre ei a fost de părere că ar putea fi un diablero. M-am hotărât să povestesc această experienţă ca să-i chestionez pe indienii din zonă despre credinţele lor referitoare la existenţa făpturilor diablero. Am vorbit cu multe persoane, povestindu-le întâmplarea şi punându-le întrebări. Cele trei conversaţii ce urmează arată exact ce au simţit.
