Un profesor trebuie să fie onest şi să-şi avertizeze discipolul că inocenţa şi tihna momentului sunt doar un miraj, că în faţa lui se află un abis fără fund şi că, o dată deschisă uşa, nu mai există nici o cale de a o închide”.
„Nu mai ai timp şi, totuşi, eşti înconjurat de eternitate. Ce paradox pentru „raţiunea” ta!
Don Juan
CUPRINS:
PARTEA ÎNTÂI:
MARTOR LA FAPTELE PUTERII/9
1. întâlnire cu cunoaşterea/II
2. Visătorul şi visatul/65
3. Secretul fiinţelor luminoase/96
PARTEA A DOUA: TONALUL ŞI NAGUALUL/123
1. Trebuie să crezi/125
2. Insula tonalului/142
3. Ziua tonalului/157
4. Contractarea tonalului/177
5. în timpul nagualului/197
6. Şoapta nagualului/218
7. Aripile percepţiei/237
PARTEA A TREIA:
EXPLICAŢIA VRĂJITORILOR/251
1. Trei martori la nagual/253
2. Strategia unui vrăjitor/272
3. Sfera percepţiei/309
4. Predilecţia a doi luptători/329
Caracteristicile unei păsări solitare sunt cinci: Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi; A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna dintre semenele sale;
A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului; A patra, că nu are o culoare definită; A cincea, că ea cântă foarte duios.
San Juan de la Cruz, Dichos de LuzyAmor
1= întâlnire cu cunoaşterea.
Nu l-am văzut pe don Juan timp de câteva luni. Era toamna iui 1971. Eram convins că se afla acasă la don Ge-naro, în Mexicul Central, şi am făcut pregătirile necesare pentru o excursie de şase-şapte zile, ca să-1 vizitez. Totuşi, în ziua a doua a excursiei mele, ceva m-a îmboldit pe la prânz să mă opresc la casa lui don Juan, în Sonora. Am parcat maşina şi m-am dus direct spre casă. Spre surpriza mea, el era acolo.
— Don Juan! Nu mă aşteptam să te găsesc aici, am spus.
El a râs; surpriza mea părea să-1 încânte. Stătea pe o navetă goală de lapte, în faţa uşii. Părea că mă aştepta. în dezinvoltura cu care m-a salutat se citea un aer de mulţumire. Şi-a scos pălăria şi a fluturat-o cu un gest caraghios. Apoi şi-a pus-o pe cap şi m-a salutat ostăşeşte. Era întins lângă perete, stând călare pe naveta de lapte.
— Aşează-te, aşează-te, m-a îndemnat el pe un ton jovial. îmi pare bine că te revăd.
— Făceam tot drumul până în Mexicul Central degeaba. Şi apoi ar fi trebuit să mă întorc spre Los Angeles. Faptul că te-am găsit aici mi-a salvat zile întregi de condus.
CARLOS CASTANEDA
— Cumva tot m-ai fi găsit, a spus el pe un ton misterios, dar să spunem că-mi datorezi cele şase zile de care aveai nevoie ca să ajungi acolo, zile pe care ar trebui să le foloseşti într-un mod mai util decât să tot apeşi pe acceleraţie.
Era ceva angajant în zâmbetul său. Căldura Iui era contagioasă.
— Dar unde ţi-e carneţelul? a întrebat.
I-am spus că l-am lăsat la maşină; mi-a spus că arătam neobişnuit fără el şi m-a trimis să-1 iau.
— Am terminat de scris o carte.
Mi-a aruncat o privire care mi-a produs o furnicătură în stomac. Era ca şi cum mi-ar fi împins partea de mijloc a corpului cu un obiect uşor. Simţeam că-mi vine rău, dar apoi şi-a întors capul într-o parte şi mi-am revenit.
Am vrut să-i mai vorbesc despre cartea mea, dar el a făcut un semn care însemna că nu mai voia să discut despre ea. A zâmbit. Era vesel şi într-o dispoziţie încântătoare. M-a angajat într-o conversaţie despre oameni şi evenimente curente. în final, am reuşit să conduc conversaţia spre subiectul care mă interesa. Am început să-i spun că mi-am revăzut notiţele mai vechi şi că mi-am dat seama că el îmi dăduse o descriere detaliată a lumii vrăjitorilor chiar de la începutul asocierii noastre. în legătură cu ceea ce mi-a spus încă de pe atunci, am început să-1 întreb despre rolul plantelor halucinogene.
— De ce mi-ai dat de atâtea ori aceste plante ale pute-ni?
A râs şi a murmurat foarte uşor: „Pentru că eşti prost.”
L-am auzit de prima dată, dar am vrut să fiu sigur şi m-am prefăcut că n-am înţeles.
— Poftim?!
— Ştii ce-am vrut să spun, mi-a replicat şi s-a ridicat.
M-a mângâiat pe cap, în timp ce mergea lângă mine.
— Eşti destul de încet. Şi nu era altă modalitate de a te obliga.
— Deci nu erau absolut necesare?
— Erau, în cazul tău. Există, totuşi, şi alte tipuri de oameni, care se pare că n-au nevoie de ele.
Stătea lângă mine privind la vârful tufişurilor din stânga casei, apoi s-a aşezat iar şi mi-a vorbit despre Eli-gio, celălalt ucenic al său. Spunea că Eligio a folosit plante psihotrope doar o singură dată de când a devenit ucenic, dar că el era, probabil, mai avansat decât mine.
— A fi sensibil e starea firească a unor oameni, a spus. Dar tu nu eşti. Nici eu. La urma urmei, sensibilitatea contează prea puţin.
— Atunci, care-i lucrul care contează? Părea să caute un răspuns potrivit.
— Ceea ce contează e că luptătorul trebuie să fie impecabil, a spus într-un târziu. Dar ăsta e doar un mod de a spune, un mod de a te plimba în jurul cozii. Ai realizat deja nişte fapte de vrăjitorie şi cred că e timpul să menţionez sursa a tot ceea ce contează. Deci, voi spune că ceea ce contează pentru un luptător este să ajungă la totalitatea eului său.
— Ce este totalitatea eului, don Juan?
— Am spus că doar o voi menţiona. Există încă multe lucruri mărunte în viaţa ta, pe care trebuie să le rezolvi înainte să putem vorbi despre totalitatea eului.
A pus punct aici conversaţiei. A făcut un gest cu mâinile, să-mi semnaleze că voia să ne oprim. După câte se pare, se afla cineva sau ceva în apropiere. Şi-a înclinat capul spre stânga, ca şi cum ar fi ascultat. Puteam să-i văd albul ochilor în timp ce fixa tufişurile din faţa casei, din stânga. A ascultat cu atenţie câteva clipe, apoi s-a ridicat, CARLOS CASTANEDA s-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche că trebuia să părăsim casa şi să facem o plimbare.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat şi eu, tot în şoaptă.
— Nu. Nu-i nimic. Totul e aproape perfect.
M-a condus în desişul pustiu. Ne-am plimbat cam o oră şi apoi am ajuns la o mică zonă circulară fără vegetaţie. Avea vreo trei metri optzeci în diametru, iar pe jos praful roşu era întins şi perfect neted. Totuşi, nu se zărea nici un semn că vreo maşină ar fi curăţat şi netezit zona. Don Juan s-a aşezat în centrul ei, cu faţa spre sud-est. Mi-a arătat un Ioc cam la un metru şi jumătate de el şi m-a rugat să mă aşez acolo, cu faţa la el.
— Ce-o să facem aici? am întrebat.
— Avem o întâlnire aici, în seara asta.
A cercetat rapid împrejurimile cu privirea, întorcându-se pe loc până a ajuns iar cu faţa spre sud-est.
Mişcările lui m-au alarmat. L-am întrebat cu cine aveam întâlnire.
— Cu cunoaşterea. Să spunem că ea dă târcoale acestui ioc.
Nu m-a lăsat să mă copleşească acest răspuns enigmatic. A schimbat repede subiectul şi pe un ton jovial m-a îndemnat să mă comport firesc, adică să iau notiţe şi să vorbesc aşa cum făceam la casa lui.
