Ea se aşază, singură şi îşi aminteşte.
Văzu rând pe rând spectrul lui Arroyo şi al femeii cu faţa ca luna şi al bătrânului gringo, trecând prin faţa ferestrei ei. Nu erau fantome. Pur şi simplu îşi mobilizează propriul trecut, cu speranţa că ea va face la fel şi li se va alătura lor.
Dar ei i-a luat multă vreme să realizeze acest lucru.
Mai întâi a trebuit să înceteze să-l mai urască pe Tomas Arroyo pentru că i-a arătat ce ar fi putut să fie, iar apoi pentru că i-a interzis să mai fie vreodată ce ar fi putut să fie.
El a ştiut întotdeauna că ea se va întoarce acasă.
Dar i-a permis să se vadă cum ar fi fost dacă ar fi rămas; iar aşa, ea nu va putea să fie niciodată.
Această ură a trebuit să se cureţe dinlăuntrul ei, ceea ce i-a luat mulţi ani. Bătrânul gringo nu mai era acolo ca s-o ajute. Tomas Arroyo nu mai era acolo. Tom Brook. Ar fi putut să-i dăruiască un fiu cu acest nume. N-avea dreptul să se gândească la un astfel de lucru. Femeia cu faţa ca luna îl dusese cu ea spre o destinaţie fără nume. Tomas Arroyo se sfârşise.
Singurele momente care îi rămâneau erau acelea în care ea a trecut frontiera şi a privit înapoi şi i-a văzut pe cei doi bărbaţi, pe soldatul Inocencio şi pe băiatul Pedrito, iar în spatele lor, îi vine în minte acum, a văzut praful stârnindu-se într-un fel de cronologie tăcută care îi cerea să-şi amintească, ea a fost în Mexic şi s-a întors în ţara ei fără amintiri şi Mexicul nu se mai afla în preajma ei. Mexicul dispăruse pentru totdeauna, dar trecând podul, de partea cealaltă a fluviului, un praf înzestrat cu memorie insista să se stârnească numai pentru ea şi să treacă frontiera şi să poarte cu el arborele mezquite1şi lanurile de grâu, câmpiile şi munţii învăluiţi în fum, marile fluvii adânci şi verzi după care bătrânul gringo a jinduit atât, până la apartamentul ei din Washington, pe malul fluviului Potomac, până la Atlantic, până în centrul lumii.
Praful s-a împrăştiat şi i-a spus că acum ea este singură.
Şi îşi aminteşte.
Singură.
II
— Bătrânul gringo a venit în Mexic să moară. Colonelul Frutos Garcfa le ordonă să înconjoare movila cu lanterne şi să se apuce să sape vârtos. Soldaţii cu torsul gol şi cu ceafa acoperită de sudoare înşfăcară cazmalele şi le înfipseră în pământ, în crângul de arbori mezquite.
Bătrânul gringo: aşa i-au spus bărbatului aceluia de care colonelul îşi amintea acum în timp ce copilul Pedro îi privea fix pe bărbaţii care lucrau în noaptea deşertului: copilul văzu din nou un glonte străpungând în aer un peso de argint.
— Dintr-o pură întâmplare ne-am întâlnit în dimineaţa aceea la Chihuahua şi, deşi nu ne-a spus-o el, toţi am înţeles că se află acolo pentru ca să-l omoram noi, mexicanii. De asta a venit. De asta a trecut graniţa, într-o vreme în care foarte puţini dintre noi ne îndepărtam de locul în care ne-am născut.
Lopeţile de pământ erau nori roşii rătăciţi din cer: prea aproape de pământ şi de lumina lanternelor.
— Ei, americanii, da, spuse colonelul Frutos Garcfa, şi-au petrecut viaţa trecând graniţe, pe ale lor şi pe ale altora, iar acum bătrânul a trecut-o pe cea de la sud pentru că nu mai avea alte graniţe de trecut în propria lui ţară.
— Ia seama cum vorbeşti.
(„Şi graniţa de aici, dinlăuntrul meu?” spusese gringa ducându-şi mâna la cap. „Şi graniţa de aici dinlăuntrul meu?” spusese generalul Arroyo ducându-şi mâna la inimă. „Există o graniţă pe care îndrăznim s-o trecem doar noaptea, spusese bătrânul gringo: graniţa diferenţierii noastre de ceilalţi, a luptei noastre cu noi înşine.”)
— Bătrânul gringo a murit în Mexic. Doar pentru că a trecut graniţa. Nu este acesta un motiv suficient? Spuse colonelul Frutos Garcîa.
— Vă amintiţi cum se speria dacă se tăia la faţă atunci când se rădea? Spuse Inocencio Mansalvo cu ochii săi verzi înguşti.
— Sau cât îi era de teamă de câinii turbaţi, adăugă colonelul.
— Nu, nu e adevărat, era curajos, spuse copilul Pedro.
— Pentru mine era categoric un sfânt, spuse râzând femeia numită Garduiia.
— Nu, vroia doar ca lumea să-şi amintească mereu de el aşa cum a fost, spuse Harriet Winslow.
— Ia seama, ia seama la ce spui.
— Cu mult mai târziu, toţi am aflat treptat cum a fost viaţa lui şi am înţeles de ce bătrânul gringo a venit în Mexic. Avea dreptate, presupun. De îndată ce a sosit, a dat de înţeles că se simte obosit; lucrurile nu mai erau ca înainte şi noi îl respectam pentru că aici n-a părut niciodată obosit şi s-a arătat la fel de viteaz ca cel mai viteaz. Ai dreptate, băiete. Prea viteaz pentru ca să-i meargă bine.
— Ia seama la ce spui.
Cazmalele s-au lovit de lemn şi soldaţii s-au oprit o clipă, ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte.
Bătrânul gringo obişnuia să glumească: „Vreau să merg să văd dacă mexicanii ăştia ştiu să tragă drept la ţintă. Misiunea mea s-a terminat şi eu o dată cu ea. Îmi place jocul, îmi place lupta, vreau s-o văd.”
— Desigur, i se citea în ochi despărţirea de lumea asta.
— Nu avea familie.
— Se retrăsese şi străbătea locurile din tinereţea lui, California, unde a lucrat ca ziarist, sudul Statelor Unite, unde a luptat în timpul războiului civil, New Orleans, unde îi plăcea să bea şi să umble după femei şi să se simtă dracul gol.
— Cum le mai ştie colonelul pe toate.
