Mi-am pierdut, printre oameni, mult prea mult timp.
Destinele mele succesive aici se pot citi.
Pe cine să rog să povestească o minunată întâmplare?
— Aici nu vom avea nimic de spus despre propria noastră moarte.
Această frază i se tot învârtea de ceva vreme prin cap bătrânului maestru. Nu îndrăznea să o scrie, îi era teamă că aşternând-o pe hârtie ar fi actualizat-o cu consecinţe funeste. După asta, n-ar mai putea spune decât că mortul nu ştie ce e moartea, dar nici cei vii nu ştiu. De aceea fraza care îl bântuia ca o fantasmă verbală îi era şi suficientă şi insuficientă. Exprima totul, dar cu preţul de a nu mai putea spune nimic, îl condamna la tăcere. Şi ce-ar putea să spună despre tăcere el, care şi-a dedicat viaţa muzicii – „cel mai puţin supărător dintre zgomote”, după expresia grosolană a grosolanului soldat corsican, Bonaparte?
Îşi petrecea orele concentrat asupra unui obiect, îşi imagina că dacă atinge un obiect gândurile negre se vor risipi, agăţându-se de materie. A descoperit repede că preţul unei asemenea deplasări e foarte mare. Credea că dacă moartea şi muzica îl identificau (sau se identificau) în prea mare măsură cu un bătrân fără alte resurse decât memoria, agăţarea de un obiect i-ar conferi, la cei nouăzeci şi trei de ani ai săi, gravitaţie pământească, greutate specifică. El şi obiectul său. El şi materia sa tactilă, clară, vizibilă, un lucru cu formă inalterabilă.
Era o pecete.
Nu discul de ceară, de metal sau plumb pe care îl întâlnim pe blazoane şi embleme, ci o pecete de cristal. Perfect circulară şi fără fisură. Nu ar sluji la pecetluirea unui document, a unei uşi sau a unei lăzi; însăşi textura ei, cristalină, nu s-ar putea adapta nici unui obiect pecetluibil. Era o pecete de cristal suficientă sieşi, fără nici o utilitate, poate doar aceea de a impune o obligaţie, de a transcen-de o dispută printr-un act de pace, de a determina un destin sau, poate, de a da seamă de o hotărâre irevocabilă.
Pecetea de cristal putea să fie toate acestea, deşi nu se putea şti la ce putea sluji. Câteoda-tă, contemplând perfectul obiect circular aşezat pe un trepied lângă fereastră, bărânul maestru prefera să-i confere obiectului toate atributele tradiţiei – semn de autoritate, de autenticitate, de aprobare – fără ca niciunul să i se potrivească pe de-a-ntregul.
De ce?
N-ar fi ştiut să spună cu exactitate. Pecetea de cristal făcea parte din viaţa lui de zi cu zi, astfel că uita uşor de ea. Cu toţii suntem în acelaşi timp victime şi călăi ai unei memorii scurte care nu ţine mai mult de treizeci de secunde şi ne face să trăim fără a cădea prizonieri tuturor lucrurilor care se întâmplă în jurul nostru. Dar memoria lungă este ca un castel construit din mari blocuri de piatră. E de ajuns un simbol – castelul însuşi – ca să-ţi aminteşti tot ce conţine. Să fie oare această pecete rotundă cheia propriei lui locuinţe personale, nu casa materială pe care o locuia acum la Salzburg, nu casele vremelnice care i-au dat adăpost de-a lungul profesiunii sale itinerante, nici măcar casa copilăriei de la Marsilia, uitată cu tenacitate pentru a nu-şi mai aduce aminte niciodată de sărăcia şi umilinţa emigrantului, nici măcar imaginabila peşteră care a fost primul nostru castel? Să fie spaţiul originar, cercul inviolabil, intim şi de neînlocuit care le conţine pe toate, dar cu preţul de a schimba amintirea succesivă pe o memorie iniţială suficientă sieşi şi care nu are nevoie să-şi amintească viitorul?
Baudelaire evocă o casă nelocuită plină de clipe care au murit şi ele. Ajunge oare să deschizi o uşă, să destupi o sticlă, să iei din cui o haină veche pentru ca un suflet să revină pentru a o locui?
Inez.
Repetă numele femeii.
Inez.
Rima cu „vejez” (bătrâneţe) şi în pecetea de cristal maestrul voia să zărească reflexia imposibilă a ambelor, dragostea interzisă prin trecerea anilor: Inez, vejez.
Era o pecete de cristal. Opacă dar luminoasă. Ăsta era lucrul cel mai minunat. Aşa cum era aşezată pe trepiedul din faţa ferestrei, lumina trecea prin ea şi atunci cristalul strălucea. Arunca scântei delicate care făceau să se zărească, revelate de lumină, nişte litere ilizibile, litere dintr-o limbă necunoscută bătrânului dirijor; o partitură într-un alfabet misterios, poate limbajul unui popor dispărut, poate un strigăt fără glas care venea de foarte departe din timp şi care, într-un fel, îşi râdea de artistul profesionist, atât de dependent de partitura pe care, chiar ştiind-o pe de rost, trebuia s-o aibă mereu în faţa ochilor în momentul executării…
Lumină în tăcere.
Literă fără glas.
Bătrânul trebuia să se aplece, să se apropie de misterioasa sferă, gândindu-se că nu-i mai rămânea timp pentru a descifra mesajul semnelor înscrise în circularitatea ei.
O pecete de cristal care pesemne că a fost cizelată, poate chiar mâhgâiată până să ajungă la această formă fără nici o fisură, de parcă obiectul ar fi fost creat graţie unui fiat instantaneu: Să se facă pecetea şi pecetea se făcu. Maestrul nu ştia ce să admire mai mult la delicata sferă pe care o ţinea acum în mâini, temându-se ca mica şi excentrica sa comoară să nu se spargă, dar tentat în permanenţă (şi cedând tentaţiei) să o ţină într-o mână şi să o mângâie cu cealaltă, de parcă ar fi căutat în acelaşi timp o sudură inexistentă şi un lustru de neimaginat. Pericolul strica totul. Obiectul putea cădea, se putea sparge, se putea face ţăndări…
Îşi revenea totuşi şi simţurile învingeau presimţirea. A vedea şi a atinge pecetea de cristal însemna şi a o savura, de parcă ar fi fost, mai mult decât recipientul, însuşi vinul care curgea dintr-un izvor fără sfârşit. A vedea şi a atinge pecetea de cristal însemna şi a o mirosi, de parcă această materie absolut netedă ar fi început deodată să asude, umplân-du-se de pori vitroşi, de parcă cristalul şi-ar fi putut expulza propria materie, pătând, cu indecenţă, mâna care îl mângâia.
