DRAMATIS PERSONAE.
Curtea aztecă.
MOCTEZUMA al Il-lea, Mare T.
CUITlAhUAC, fratele său.
CUAUHT6MOC, nepotul său.
CIHUACOATL, Marele preot.
REGELE DIN TEXCOCO.
TZOMPANTECUHTLI, sfetnic.
NEGUSTORUL.
CIOBANUL.
MESAGERUL.
MAGI.
VlNĂTORI.
POETUL AZTEC.
BĂRBAŢI.
O FEMEIE.
PREZICĂTORI al Mexicului.
Familia sfetnicului, tinere fete, cocoşaţi, pitici, albinoşi, războinicii muzicanţi, dansatori, cântăreţi, femei, copii, profesori, ţesători etc.
Conchistadorii.
HERNAN CORTE. S.
MARINA.
FRAY BARTOLOME DE OLMEDO.
PEDRO DE ALVARADO.
CRIST6BAL DE OLID.
GONZALO DE SANDOVAL.
DIEGO DE ORDAS.
ALONSO HERNANDEZ PORTOCARRERO.
ŞEFUL CEL GRAS DIN CEMPOALA.
ESCUDERO.
ZERMENO.
JUDECĂTORI DE INSTRUCŢIE.
SOLDAŢI.
EMISARII LUI MOCTEZUMA.
PERCEPTORII DE BIRURI AI LUI MOCTEZUMA.
DUBLURA LUI MOCTEZUMA.
UN MARINAR.
PREOŢI CHOLULTECI.
UN TÂNĂR SACRIFICAT.
UN PITIC.
Slujitori, tineri, notarul, bărbaţi, femei, copii, un soldat cântăreţ, o fată indigenă etc.
şi Quetzalcoatl, şarpele cu pene.
PROLOGUL AUTORULUI.
În Analele din Cuautitlân se povesteşte că numiţii Tezcatlipoca, Ilhuimccatl şi Toltecatl (magi cu patalama cu toţii) au hotărât să-l alunge, din cetatea zeilor pe Quetzalcoatl, şarpele cu pene, care i-a creat pe oameni şi i-a învăţat artele fundamentale: cultivarea porumbului, şlefuirea jadului, pictura în mozaic, ţesutul şi vopsitul bumbacului. Dar pentru a-l alunga aveau nevoie de un pretext: căderea. Fiindcă atâta timp cit Quetzalcoatl reprezenta cea mai înaltă valoare a universului indigen, nimeni nu se putea atinge de el. Au pregătit rachiu ca să-l îmbete, să-l facă să-şi piardă cunoştinţa şi să-l împingă să se culce cu sora lui, Quetzaltepatl. Ca în poveştile biblice, beţia şi incestul erau ispite suficiente. Dar nici un patriarh evreu nu era zeu; iar Quetzalcoatl era şi demonii mexicani ştiau asta. Aveau să fie oare de ajuns ispitele omeneşti? Pentru a-l discredita pe zeu în faţa oamenilor, sigur că da. Dar pentru a-l discredita în faţa zeilor şi în faţa lui însuşi? Atunci Tezcatlipoca, vrăjitorul nopţii, oglinda fumegândă, spuse: „Propun să-t oferim propriul său trup”. A luat o oglindă, a înfăşurat-o în puf şi s-a dus la sălaşul lui Quetzalcoatl. Când a ajuns acolo, i-a spus zeului că voia să-i arate propriul său trup. „Ce este trupul meu? „ – a întrebat cu uimire Quetzalcoatl. Atunci Tezcatlipoca i-a oferit oglinda şi şarpele cu pene, care nu avea cunoştinţă de existenţa înfăţişării sale exterioare, s-a privit şi a simţit o mare spaimă şi o mare ruşine: „Dacă m-ar vedea supuşii mei – spuse – ar fugi rupând pământul”. Cuprins de spaimă de sine însuşi – de spaima înfăţişării sale – în noaptea aceea Quetzalcoatl a băut şi a fornicat. In ziua următoare a fugit spre răsărit, spre mare. A spus că îl chema soarele. Se vorbea că se va întoarce: dinspre răsărit, dinspre mare. Quetzalcoatl a plecat fără să se ştie că fusese protagonistul simultan al creaţiei şi al căderii. A semănat, în pământ, porumbul; dar în sufletele mexicanilor a semănat o nesfârşită bănuială circulară.
Arta circulară a Mexicului antic are forma unui şarpe împodobit cu pene care se devorează pe sine: este imaginea lui Quetzalcoalt. Timpul şi spaţiul refuză să se rezolve printr-o iluzie lineară. Arta europeană transplantată în Mexic este fundamental lineară: se desfăşoară progresiv, acumulând evenimente, accidentat dar ascendent, accidentat fiindcă evoluează „occidentat”. Orientarea indigenă poartă alt semn. Nu demult, pe când vizitam ruinele oraşului Uxmal împreună cu pictorul italian Adami, acesta m-a ajutat să-mi dau seama că funcţia religioasă a ansamblului este ascunsă, dar în acelaşi timp depăşită printr-o formă estetică ce cuprinde mult, mult mai mult decât pragmatismul teocratic care a dictat-o. Fiindcă sensul artei mexicane antice constă tocmai în elaborarea unui timp şi a unui spaţiu foarte ample, în care pot fi cuprinse atât cercul implacabil al întreţinerii cosmosului, cit şi circulaţia tuturor tainelor pe care raţionalizarea nu le poate dezlega. Aşa se explică faptul că arta noastră veche ajunge să creeze un semn de deschidere: semnifican-tul nu epuizează semnificatele. Forma este mai amplă şi mai rezistentă decât oricare din conţinuturile ce i se pot atribui; şi tocmai această calitate formală reuşeşte să asigure valabilitatea şi multiplicitatea con-ţinuturilor. Ansamblul din Uxmal, o statuetă olmecă sau un relief zapotec admit – şi chiar cer – mai multe lecturi; există la diferite niveluri: istoric, social, religios, psihologic, estetic, simbolic, fizic şi metafizic, real şi supra-real.
În arta antică a Mexicului există o tensiune secretă pe care gândirea europeană pozitivistă nu o poate admite. Aceasta îşi propune, în mod abstract, să suprime contradicţiile dintre necesitate şi libertate; enunţul, legii – „toţi oamenii sunt egali” – ar trebui să asigure coincidenţa lor. în societăţile indigene totul era necesar: la prima vedere, libertatea nu poate fi identificată decât cu o aspiraţie a cărei ţintă este mitul lui Quetzalcoatl şi degradată, aşa cum a observat Laurette Se-journe, din necesităţile politice ale imperiului aztec. Nu lipsesc, bineînţeles, dovezile unei rezistenţe la această politică, rezistenţă ce se manifestă sub forme variate, de la aceea a comunităţilor tribale care mai târziu îi oferă ajutor lui Hemăn Cortes, pvnă la actele izolate de revoltă sinucigaşă, ca acela al imprudentului sfetnic al lui Moctezuma, Tzompantecuhtli, Dar chiar la originea lumii antice (şi acest lucru este indicat, printre altele, de mitul şarpelui cu pene: un zeu invidiat, trădat, prăbuşit fiindcă şi-a înfăptuit creaţia) există această tensiune într-un dublu aspect.
Necesitatea în sine este o dovadă a insuficienţei umane: uimirea în faţa cosmosului, spaima în faţa naturii nu sunt niciodată străine de o reflecţie, oricât de sumară, asupra limitelor libertăţii. într-un anumit fel, această libertate creează ceea ce o neagă pentru a se şti diferită: oamenii nu pot executa operele zeilor. Oare zeii pot executa operele oamenilor? Antichitatea greco-latino. răspunde afirmativ: destinul zeilor se confundă cu acela al oamenilor. E o cultură tragică ce aspiră spre reunire. Antichitatea mexicană răspunde negativ. Avem de a face cu o cultură teocratică ce afirmă separarea. Venus şi Apollo sini zei fisurabili, vaginali, testicu-lari: pătrund şi sunt pătrunşi la rândul lor de oameni. Coatlicue – zeiţa mamă a panteonului aztec – nu admite nici o fisură: este monolitul perfect, o totalitate a intensităţii: se conţine pe sine însăşi fiind atotcuprinzătoare. Nu întâmplător este lipsită de cap; renunţă la antropomorfism: e o zeiţă, nu o persoană şi încă o zeiţă ruptă de şovăielile, ispitele, necesităţile sau libertăţile omeneşti. Când timpul şi spaţiul se întrunesc în Coatlicue, nu mai sini obiect al identificării umane şi se impun ca ceva în plus, o putere aparte ce nu se contopeşte cu realul şi care, totuşi, face parte din real, fiindcă, poate fără voia ei, multiplică realitatea. In acest sens, zeii mexicani sunt ceva mai mult decât o simplă ilustrare a naturii: aspiră să fie ceea ce natura nu poate fi niciodată: altceva, o realitate complet separată.
Această hotărâre de a crea o realitate străină de viaţa naturală deschide un spaţiu de uluire şi promovează o întâlnire paradoxală între ceea ce nu poate fi atins sau afectat de oameni (sacrul) şi construcţia umană, fizică şi imaginativă, a acestor spaţii şi timpuri ale sacrului. Imaginaţia oamenilor a creat ceva care va fi îndată după aceea înstrăinat, separat de oameni. Coatlicue, pătrată, decapitată, cu ghirlanda ei de tigve, cu fusta ei de şerpi, cu palmele deschise şi acoperite de răni, iwea să fie impenetrabilă: monolitică. Ca toate zeităţile panteonului aztec, a fost creată după chipul şi asemănarea necunoscutului şi dacă elementele decorative, luate separat, pot fi numite tigve, şerpi, mâini, în realitate se oontopesc într-o compoziţie a necunoscutului: văzute în ansamblu, nu mai au nevoie de nume. Coatlicue este simbolul unei culturi rituale: o cultură de repetiţii sacre, care exclude înnoirea istorică.
Poate că tentaţia lui Quetzalcoatl a fost să semene cu făpturile create de el; poate că tentaţia oferită de oglinda fumegândă a lui Tezcatlipoca nu a fost decât o dublă operaţie de teroare sacră: să arate făpturilor lui Quetzalcoatl că faţa lui nu era ca a lor, care fuseseră creaţi, ci un chip anterior creaţiei, un chip înspăimântător pe care timpul blând şi vulnerabil al oamenilor nu putea să lase urme: un chip înspăimântător fiindcă era imposibil de recunoscut şi imposibil de recunoscut fiindcă era etern şi totodată să-i arate lui Quetzalcoatl, creatorul care a inventat feţele oamenilor, că nu semăna la chip cu ei; că dacă făpturile create de el erau divine, el era un monstru, dar în acelaşi timp, dacă el era un zeu, fiii lui, fiind atât de diferiţi de el. Erau nişte făpturi infernale. Quetzalcoatl a văzut în oglinda lui Tezcatlipoca un chip etern: identic cu oglinda: un spaţiu infinit vid, asemeni nopţii, peste care stăpâneşte diavolul. Fuga lui Quetzalcoatl este fuga unui zeu cuprins de disperare fiindcă seamănă cu făpturile sale: bea ca şi ele; iubeşte ca şi ele, pune stăpânire, ca şi ele, pe un chip care este oglinda timpului, a unui timp care este reflexul dorinţei, al unei dorinţe care se naşte din necesitate. Quetzalcoatl fuge ştiind că, atâta timp cât e absent, va fi dorit. Coatlicue, monolitică, impenetrabilă, fără chip, rămâne.
Poate că această negaţie extremă a fost o condiţie pentru ca astăzi, golită de funcţia ei precisă, literală, forma sculpturii indigene să ni se pară lipsită de vechea ei semnificaţie univocă şi deschisă pluralităţii ambigue. Fiindcă aceste figuri voit înstrăinate, distante, ale unei culturi rituale ce excludea schimbarea, îi trimeteau pe oamenii care şi le imaginau la propriile origini tocmai în virtutea acestei voinţe extatice. In lumea aztecă, totul – religie, agricultură, putere, ritualuri de sacrificiu, astrologie – era supus bănuielii unui sfârşit apropiat; fragilă şi nouă, viaţa populaţiei de pe podişul mexican avea nevoie de o certitudine de permanenţă; totul era ordonat în aşa fel, încât să exorcizeze catastrofa ciclică a secetei, a foametei, a războiului, a morţii, a bolii, a dispariţiei regatelor acestei lumi. Zeii îndepliniseră această funcţie de stabilitate, de imobilitate: erau substanţele nesupuse schimbării, garanţia împotriva apocalipsului, negarea -unui viitor care nu putea fi decât catastrofal. Când viitorul e suprimat, locul său este luat de obârşie. In loc să privească înainte, oamenii se obişnuiesc să privească înapoi: înapoi se află epoca fericită, vârsta de aur, când oamenii încă nu căzuseră pradă asupririi, foametei şi îndoielii. Dar omul instalat din nou pe terenul originilor, s-a aflat totodată în afara lor: le poate interoga şi, făcând-o, va dobândi negreşit o imaginaţie de realităţi opuse şi alternative, care îl va conduce, la rândul ei, la certitudinea clandestină, poate învăluită în mituri, că a existat cândva o unitate originară, cu alte cuvinte, o istorie anterioară separării.
