I.
Fugarul încerca să pună o distanţă cât mai mare între el şi urmăritori. Harpiile îi pierduseră urma în pădurea deasă şi nu le mai auzea ţipetele înfricoşătoare deasupra sa. Din păcate nu erau singurii lui urmăritori, urletele bestiilor de vânătoare se auzeau tot mai aproape.
Încercând să-şi piardă urma intrase în râul de munte ce se învolbura de-a lungul pădurii şi o luase prin apă către vale. Magika însă transformaseră, cu ajutorul vrăjilor lor infernale creaturile, dezvoltându-le inclusiv mirosul care acum nu mai putea fi păcălit.
Verifică din fugă buzunarele şi centura. După cum se aşteptase nu mai avea nici un glonţ. Singurele cartuşe rămase erau cele din pistol, cinci, ultima dată când le numărase. Mai avea şi puşca pe spate, care îl incomoda la fugă, dar nu vroia în nici un chip să o abandoneze. Armele deveniseră extreme de rare după Ridicare, prea rare ca să fie lăsate în mâna celor ce îi serveau pe vrăjitori. Dar nici în ea nu mai erau gloanţe, ultimul îl descărcase în burta unui thrall când scăpase din castel.
Se gândi să lupe cu urmăritorii lui, ultima oară când îi văzuse erau cel puţin patru bestii şi şase thralli. Gând care trecu repede, chiar dacă nu aveau arme automatice Adrian nu vroia să se pună cu ei, văzuse de prea multe ori cum armele de foc pierd lupta împotriva bestiilor şi a magiei.
Alunecă pe marginea unei râpe ascunse de tufişuri şi se rostogoli fără putinţă de a se prinde de vre-o rădăcină, sau vre-o ramură de copac. De oprit se opri la baza râpei cu faţa în noroi. Încercă să se ridice dar mâna sa alunecă în noroi şi căzu înapoi. Înjură din plin toţi zeii pe care îi găsi în memorie, nu se lăsă nici pe el pe dinafară, pentru prostia de a fi acceptat misiunea. Urletul câinilor se auzi şi mai aproape. Îşi şterse faţa şi trase pistolul de la brâu. Confruntarea devenise inevitabilă.
Se ascunse într-un tufăriş des şi se pregăti de luptă. Dacă ar fi putut răpune bestiile înainte ca ele să-şi dea seama unde este, avea o şansă. Îşi concentră întreaga voinţă către un singur scop, să omoare înainte de a fi omorât. Încă de mic îşi dăduse seama că dacă îşi canaliza voinţa, corpul şi mintea sa avea să răspundă mult mai bine, chiar şi inamicii săi parcă îşi pierdeau elanul.
Un mârâit înfundat anunţă apariţia câinilor.
Două bestii apărură la marginea râpei. Corpurile le erau acoperite cu o blană groasă, prin ea se vedeau spini otrăviţi care se ridicau din coloana vertebrală. Colţii şi ghearele lor ascuţite puteau rupe cu uşurinţă chiar şi metalul.
Una dintre ele îşi ridică capul şi scoase un urlet înfiorător.
Adrian strânse şi mânerul pumnalului pe care îl avea în teacă, prezenţa lamei îi dădu curaj. Ridică pistolul şi ţinti. Privirea roşu aprins a bestiei îl căuta şi ea. Pentru o sutime de secundă privirile lor se întâlniră şi omul văzu nebunia sângelui în ochii animalului.
Nu stătu pe gânduri şi apasă trăgaciul. Capul bestiei fu împins în spate de puţinele puncte slabe ale bestiei. A doua creatură năvăli ca o avalanşă şi îl lovi în plin aruncându-l la pământ. Creatura încercă să-i prindă gâtul în fălcile puternice.
Cu greu Adrian reuşi să-i oprească fălcile şi îi puse genunchiul pe piept aruncând-o peste cap. Mai trase în grabă un glonţ dar tremuratul mâinii făcu ca proiectilul doar să zgârie pielea atacantului său.
Şi ceilalţi urmăritori îşi făcură apariţia. Patru vânători îmbrăcaţi cu haine groase şi veste din piele tăbăcită şi care fluturau sălbatic suliţe şi săbii. Cu ei aveau doi câini transformaţi şi care mârâiau arătându-şi colţii la fugar. Animalele scăpate din lesă coborâră panta cu salturi scurte, îl înconjurară şi se pregăteau să atace, thralii, care nu prea aveau chef să lupte rămâneau în spate lăsând bestiile să-şi facă treaba.
Deodată cu toţii încremeniră. De parcă timpul se oprise pentru ei. Un călăreţ apăru pe marginei râpei stăpânindu-şi cu uşurinţă armăsarul alb pe care îl călărea.
— Adrian Stormfire, vino cu mine; porunci figura cu o voce bubuitoare.
Corpul i se mişcă fără să vrea şi se apropie de călăreţ. Adrian încercă să se lupte cu puterea care pusese stăpânire pe el dar era ca şi cum ar fi încercat să stăvileşti un vulcan.
Era imposibil.
Când ajunse lângă el, călăreţul ridică toiagul în aer şi rosti câteva silabe formând o vrajă. O lumină strălucitoare îi învălui şi-i duse cu ea sub forma unor licurici orbitori.
Adrian se trezi pe un pat de piatră.
Se afla într-un fel de chilie din piatră neşlefuită de trei pe trei metri înaltă de încă vre-o trei. Patul pe care zăcea era tăiat tot în piatră şi acoperit cu mai multe rânduri de blănuri. Restul încăperii era mobilat cu obiecte din lemn masiv care păreau foarte vechi. Dacă Adrian ar fi trăit într-o lume unde informaţia ar fi fost liberă ar fi ştiut să încadreze istoric stilul mobilierului. Era german, sec XVIII.
Revenindu-i puterile, tânărul se ridică cu greutate din pat. Pe un scaun se aflau nişte haine (ale lui dispăruseră), neavând ce face Adrian le încercă. Observă cu surprindere că i se potriveau de minune. Erau haine uşoare, dintr-un material asemănător cu blugii. O pereche de pantaloni largi, un tricou şi o tunică cu mâneci lungi care se strângea la brâu cu o curea, dar continua în jos cu vre-o treizeci de centimetri, toate de culoare albastru închis. Tunica avea în dreapta sus un semn ciudat, ca un disc de soare înaripat care contrasta prin culoarea sa albă.
Pe spătarul scaunului se găsea o centură lată cu multe buzunăraşe. Adrian o strânse în jurul taliei şi îşi dădu seama că putea să ţină o mulţime de lucruri chiar dacă acum toate buzunăraşele erau goale.
După ce termină de îmbrăcat se gândi să arunce o privire şi în dulapuri, să-şi caute lucrurile pe care le avusese. Dulapul era plin de haine asemănătoare cu cele pe care le purta dar de mai multe mărimi. Acolo se găseau şi armele sale. Luă pistolul şi verifică imediat butoiaşul. Gloanţele erau tot acolo. Lăsă puşca la locul ei dar luă pistolul şi-l puse la brâu, tot acolo prinse şi pumnalul.
Satisfăcut de echipamentul său, încercă uşa.
Era deschisă.
Dădea într-un coridor, care la stânga se termina la câţiva metri într-un perete de stâncă dar în dreapta continua până la un cot după care nu se mai putea vedea. Singura lumină provenea de la lampioane ce aveau în centru cristale strălucitoare.
Adrian auzise de astfel de dipozitive pe care le foloseau magika şi care puteau fi reâncărcate direct cu putere magică. La lumina cristalelor văzu că de-a lungul coridorului mai erau două uşi la fel ca şi a sa, dar nu le încercă. Într-un mod extrem de ciudat era împins mai departe. Îşi continuă cercetarea de-a lungul coridorului.
Imediat după ce trecu de colţul coridorului dădu într-o încăpere largă, tăiată în stâncă, înaltă de peste patru metri şi care avea cel puţin patruzeci de metri pătraţi. Dar nu era goala. Era mobilată şi aranjată în aşa fel încât părea foarte confortabilă. Unul dintre pereţi era acoperit de arme vechi, de la pumnale frumos lucrate în fildeş până la săbii grele de doua mâini. Alt perete era acoperit cu rafturi după rafturi pline de pergamente şi cărţi vechi. Temător se apropie de un piedestal impresionant din centrul camerei care în partea superioară avea un suport pentru cărţi.
Pe suport se afla o carte deschisă, a cărei coperţi lucrate cu grijă din tergu, lemn viu, iar paginile erau dintr-un fel de pergament mai gros decât hârtia. Fiecare pagină scrisă într-o limbă ciudată iar din loc în loc erau desene extraordinar de frumos lucrate cu o atenţie deosebită la cele mai fine detalii. Când atinse cartea un fior electric îi trecu prin corp de parcă ceva din paginile cărţii reacţionase la prezenţa sa.
— Este cartea magică a lui Merlin; îi şopti cineva din spatele lui Viteza cu care Adrian intră în poziţia de luptă îl uimi şi pe el, însă bătrânul care apăruse ca prin minune lângă el nu avu nici o reacţie şi îl privea cu înţelegere.
— N-am vrut să te sperii tinere, credeam că vrei să ştii de unde vine cartea.
— Cine eşti? Adrian privea în jur încercând să-şi dea seama dacă mai erau şi alţii ascunşi în umbre sau era doar bătrânul în încăpere.
Dacă era numai bătrânul atunci un atac rapid l-ar fi scos din joc, nu părea tipul de luptător. Ceva însă îl oprea.
Bătrânul a fost cel care îl smulsese din mijlocul urmăritorilor, asta însemna că avea puteri magice considerabile. Şi poate nu ar trebui să le provoace.
