Îmi ridic puşca cu grijă şi studiez ţinta.
Pantera de munte, o frumuseţe de felină cu colţi ca nişte pumnale, ochi şi blană de abanos, îşi întoarce capul şi se uită în jur încercând să-şi zărească hăitaşii a căror miros şi zgomote se simţeau de peste tot. O detunătură sparge liniştea pădurii în mii de bucăţele şi pantera cade la pământ cu un glonţ în piept. Un firicel de sânge care se îngroaşă rapid i se prelinge pe blana-i întunecată.
Dar o panteră de munte este un luptător prin excelenţă şi încearcă să se ridice. Un al doilea glonţ îi străpunge omoplaţii şi o împinge înapoi la sol.
Presimt că nu se va mai ridica. Încet, îmi cobor arma şi o prind pe umăr. Armele ce le vând eu sunt bune, nu ca vechiturile pe care le au localnicii. Cu puştile lor este aproape imposibil să atingi ţinta de la mai mult de cincizeci de paşi. La puştile mele nu este nevoie de mai mult de un glonţ ca să-ţi omori prada.
Alte strigăte se aud de peste tot din jur şi hăitaşii încep să-şi facă apariţia din desişuri. Kurol, şeful vânătorilor se apropie cu arma cumpărată de la mine în mână.
— O lovitură bună neguţătorule.
— La fel şi a ta şefule. Acum poţi să vezi cu ochii tăi că nu am minţit când am spus că am marfă de cea mai bună calitate.
— Da – răspunse el apreciativ mângâind arma – e marfă bună. De unde zici că le-ai luat?
— N-am zis şefule. Un negustor ca mine trebuie să fie atent la ce vorbeşte sau rămâne fară negoţ.
Şeful râse şi mă bătu pe spate. Om dintr-o bucată, nu ştia multe, dar îşi conducea tribul de zece ani, continuând şi aplicând calea bătrânilor, acceptând lucruri noi doar atunci când se dovedeau absolut necesare.
După ce pantera a fost legată de par şi pusă pe spatele a doi vânători vânjoşi, am plecat înapoi către sat. Drumul nu a fost deloc lung, chiar destul de uşor după ce ieşi din desişuri. Doar câmpie întinsă cu arbuşti şi iarbă scurtă.
Vă rog să mă iertaţi dacă nu m-am prezentat.
Numele meu este Ocellalas Daryd, mai exact Daryd. Ocellalas este numele care mi-a fost dat de către creierele ascunse la naştere şi este o mărturie a epocilor de mult trecute ale istoriei noastre. Şi de-abia aştept să ajung înapoi în sat, să mă odihnesc, căci mâine va trebui să pornesc mai departe. Am înregistrat întreaga vânătoare şi sunt sigur că va fi foarte apreciată acasă.
Cum nu aveam nimic de spus şi vroiam să fiu singur cu gândurile mele am rămas în urma cetei de vânători. Din faţă se auzeau vocile voioase ale tinerilor vânători. Armele pe care le-am adus în sat le provocaseră voioşia. Erau cele mai bune arme de foc pe care le văzuseră în ultimii ani. Nu era mare mirare, oraşul cel mai apropiat care producea praf de puşcă şi arme era departe, peste munţi. Produsele de acolo se aduceau cu mult efort în caravane, parcurgând-se sute de kilometri prin teritoriu necunoscut.
Cufundat în gânduri, nu am observat, la început, pădurea devenind tăcută în jur. Nici măcar sunetele păsărilor nu se mai auzeau. Vânătorii, încântaţi peste măsură nu păreau a lua de seamă ce se întâmplă în jur.
Un val de săgeţi ne izbi ca un torent din desişuri. Ceata cu care plecasem din sat se compunea din nouă vânători. Doar de atâţia fusese nevoie pentru a testa armele de foc pe care le-am adus. Acum trei dintre ei se prăbuşiră sub vârfurile ucigaşe. Unul cu o săgeată în gât şi doi pătrunşi în piept. Alţi doi au fost răniţi uşor.
Cel puţin o duzină de atacatori au urmat săgeţile, ţâşnind din ascunzişuri şi tăbărând peste noi. Am ripostat cum am putut cu toate armele pe care le aveam. Şi bandiţii aveau arme de foc, chiar dacă mai puţine şi probabil mai proaste. Unul dintre vânătorii noştri a căzut răpus de un glonţ de calibru mare care-i împrăştie creierii prin aer.
Am dus arma la ochi, l-am ţintit pe trăgător în inimă şi am apăsat pe trăgaci. A murit instantaneu. Pumnalul scurt şi sclipitor a altui bandit a străpuns stomacul tânărului din dreapta mea.
Aici nu mai puteam face nimic. Patru bandiţi au apărut din tufişuri cu săbii şi măciuci. Aveau numărul de partea lor, aşa că am luat-o la picior. Trupul meu este într-o formă excelentă şi repede mi-am lăsat urmăritorii la distanţă.
După ce am trecut de o albie secată şi m-am urcat pe malul crăpat plin de lichieni, m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieşite în afară cu arma la ochi. Era încărcată şi eu gata de omor. Aveam să-mi vând scump pielea.
Am aşteptat aşa cam o jumătate de oră dar nu apărut nici un urmăritor. Poate îi lăsasem mai în spate decât credeam sau poate că prădatul cadavrelor era mai profitabil decât urmăritul prin pădure. Dar nu voiam să mă autoamăgesc, ştiam că vor veni cu siguranţă.
M-am ridicat din nou şi dispar în desişuri. După încă vre-o zece kilometri de trap uşor, m-am oprit fără suflare. Caut o poieniţă şi apăs un buton ascuns în brăţara pe care o port tot timpul pe mâna dreaptă. Butonul este codat doar pentru genele mele, oricine altcineva care ar găsi brăţara nu ar putea să o folosească, iar dacă cineva încearcă să o deschidă prin alte metode, se autodistruge imediat prin dizolvare totală. Accesată corect trimite semnalul pentru „purtătorul” meu, dându-i comanda să vină să mă ia.
Globul argintiu nu întârzie să apară.
Sfera de zece metri în diametru se poziţionă deasupra mea, un iris se deschide şi o rază de tracţiune mă trage înăuntru. Interiorul purtătorului nu este luxos. De fapt se compune doar din două încăperi, una dedesupt, cea în care am fost tras şi care servea drept spaţiu de depozitare. Cealaltă deasupra, unde se afla fotoliul veriform şi echipamentele de navigaţie, era camera de comandă. Nu că ar fi nevoie de prea multe echipamente, de obicei comenzile sferei sunt date printr-o interfaţă neurală şi comenzi de câmp. Personal nu îmi face plăcere să folosesc interfaţa neurală, am tot timpul impresia că cineva este în capul meu şi mă spionează, prefer comenzile de câmp.
