Ellia

Unii aventuieri lupta pentru faima, alţii pentru bani. Dar unii lupta pentru onoare chiar daca aceasta lupta ii duce la moarte sigura.

          BANDA LUI DARIEN KA şi ASEDIUL AUDEI.

          I

          „ Este timpul să plecaţi. Nu ştiu cât va mai rămâne poarta deschisă.” „ Îmi pare rău dar noi nu avem de gând să plecăm.”

          Elful era uimit. Omul din faţa lui era nebun. Nebun de legat. Zâmbea liniştit ca şi cum moartea nu s-ar fi aflat la doar câteva mile depărtare. Pentru elfi era diferit, ei trăiau mii de ani şi aveau ceva personal în lupta care urma. Dar aceşti aventurieri aveau numai de pierdut, nu-i lega nimic de elfii din Audă.

          „ Trebuie să plecaţi. Altfel veţi rămâne prinşi aici împreună cu noi.” insistă el „Ascultă amice, amândoi ştim că poarta va fi deschisă doar pentru scurt timp. Este atât de puţin timp încât nu cred că veţi reuşi să treceţi toţi non-combatanţii prin ea. Aşa că nu te mai obosi. Am avut o discuţie cu tovarăşii mei şi ne-am hotărât să rămânem. Nu putem să o abandonăm pe Ysera după atâtea aventuri împreună. Aşa că să nu mai discutăm, sunt sigur că ai multe lucruri mai importante de făcut.”

          Elful îşi clătină capul dar îl lăsă în pace. Avea multe pregătiri de făcut iar timpul ce mai rămăsese era scurt.

          Darien Ka, rămas singur, încercă să se concentreze asupra viitorului. Trebuia să găsească o cale de a scăpa cu viaţă din situaţia în care Soarta îi aruncase din nou cu atâta uşurinţă.

          Trupa de aventurieri tocmai se întorcea din Nordul Îndepărtat, unde vânaseră un demon foarte periculos pentru un bogătan din Saderril, când se întâlniseră cu un grup de elfi care se retrăgeau spre sud. Fugeau din împrejurimile oraşului Audă, cel mai nordic avanpost al elfilor. Ei le-au spus că oraşul era în mod constant sub atacul unor oşti de orci şi goblini. La rugămintea lui Ysera aventurierii se îndreptară spre Audă.

          Drumul nu a fost uşor. Nu de puţine ori au trebuit să evite întâlniri cu cete de orci pornite după pradă. Dar într-o seară ajunseră la marginea pădurii sălbatice care ascundea oraşul elfilor. Audă era bine păzită de o încâlceală de ramuri groase, liane, iluzii şi vrăjitorii prin care nimeni nu trecea fără permisiunea elfilor.

          Aventurierii au fost şi ei opriţi de străjile elfilor, copaci vii care îşi ridicară crengile verzi în faţa lor. Alţi copaci vii ieşiră din pădure pe picioare noduroase din lemn puternic şi îi înconjurară. Cunoscând puterea lor, puteau sparge şi stâncile cu pumnii lor tari, aventurierii nu se împotriviră. Ysera le vorbi în limba lor şi numai după ce îi convinse că nu vroiau rău elfilor îi lăsară străjerii de lemn să treacă.

          Mai mult o fortăreaţă decât un oraş, Audă fusese construită cu multă vreme în urmă când armiile de goblini au fost împinse în gheţurile nordice de către, atunci în plină putere, Ligă Elfă. Audă trebuia să vegheze la graniţă.

          Nu singură, şi alte fortăreţe au fost construite dar, rând pe rând, au căzut sub raidurile duşmanilor sau au decăzut de la sine. Audă rămăsese stingheră la marginea ţinuturilor de tundră îngheţată.

          La un moment dat în faţa lor se ridică un zid de lemn. Un om care nu-i cunoştea pe elfi ar fi putut crede că este o alegere ciudată pentru sprijin în luptă. Dar Darien Ka ştia cât de rezistent era acest tip particular de lemn pe care elfii îl creşteau special pentru a-şi modela scuturi şi ziduri din el. Că doar nu degeaba i se spunea lemn de fier. Şi mai ştia că elfii îşi protejau cu magie zidurile, ai fi avut nevoie de o armată serioasă ca să te gândeşti măcar să iei cu asalt un loc ca Audă.

          Poarta scluptată cu grijă în sute de basoreliefuri şi rune de protecţie se deschise de la sine şi aventurierii intrară într-o lume a minunăţiilor.

          Copaci a căror vârfuri se pierdeau în nori, groşi cât douăzeci de bărbaţi la un loc formau cu crengile lor adevărate labirinturi la zeci de metri deasupra solului. Tuneluri vegetale de câţiva metri în diametru, mai stabile decât multe din castelele oamenilor şi în mod sigur mai rezistente decât conacele orcilor şi a goblinilor formau legături între locuinţele verzi pline de miresme proaspete. Florile, muşchii de sute de feluri şi iedera acopereau fiecare spaţiu disponibil formând un întreg pulsând de viaţă.

          Majoritatea locuinţelor elfilor erau acolo. Sus. La sol rămâneau doar spaţii libere, parcuri şi spaţiile de depozitare. Cu toate astea şi la sol se formau străzi, ei bine pentru elfi, ceilalţi deosebeau cu greu trecerile de restul vegetaţiei din jur.

          Trăind printre duşmani oraşul se transformase, devenise defensiv. Spirade creşteau peste tot gata oricând să lovească în duşmani cu prelungirile lor ca nişte bice acoperite cu ţepi, alături întrezărindu-se plante de mama-hodi a căror parfum dădea ameţeli.

          Un căpitan elf îi întâmpină la poartă şi îi întrebă despre scopul venirii lor. Căci elfii se ţin departe de celelalte rase pe cât pot. Şi nu neapărat dintr-un sentiment de rasism, doar le place să fie printre cei care îi înţeleg şi le împărtăşesc pasiunile. Mai ales cea pentru natură. Din pricina comportamentului lor distant mulţi îi privesc pe elfi cu răutate şi invidie, mai ales printre oameni, orci sau dwarfi.

          Nici nu se închiseseră bine uşile masive ale porţii în spatele lor când lovi dezastrul.

          Magie puternică lovi pădurea cu forţa unui taifun. Vârtejuri de foc coborâră din ceruri şi rupseră zidurile de vrăjitorie care protejau atât pădurea cât şi oraşul. Druizii elfi încercară să-şi apere mult iubita lor pădure dar trebuiau să apere şi oraşul în acelaşi timp, oraş care devenise ţinta unor forţe magice furibunde. Puterea din spatele atacurilor părea enormă deoarece la un moment dat tot ce se afla în afara oraşului luă foc. Scutul magic protejă oraşul dar cine ştie câţi elfi muriră fiind plecaţi în pădure.