Duminică, 11.06.2006, 11:13am (GMT)
Întunericul e plămada tuturor îndoielilor. Nu stăteam decât de şase ore în bezna din criptă şi mă obseda deja ultima licărire de lumină, care lucise când Leon terminase de zidit deschizătura prin care mă strecurasem din canalul de scurgere. Mă gândeam fără prea mare tragere de inimă la ceea ce trebuie să fi simţit Netsky, care îşi asumase fără să clipească locul din mormântul fără criptă, deşi ştia că urmează să stea întins cel puţin o jumătate de zi într-un sicriu îngust.
M-am ridicat în capul oaselor, atât cât îmi permitea tavanul jos. Ştiam a cui era mormântul. James Edward Soresoul. E greu să nu ţii minte un asemenea nume. Linda glumise chiar spunând că, dacă cripta e bântuită, probabil că fantoma lui Soresoul nu avea să fie cine ştie ce companie. Murise în 2020. Cancer la plămâni. Unul din ultimele cazuri, aşa cum îmi spusese Igor, care părea mereu să aibă resurse nebănuite când venea vorba de informaţii. Se părea chiar că terapia virală care eradicase boala era la acea vreme brevetată, dar Soresoul era deja mult prea bolnav pentru ca ea să poată fi aplicată în cazul său.
Degetele îmi alunecară spre comul de la încheietura stângă. Aş fi vrut să văd ce fac ceilalţi dar ştiam că nu-mi puteam permite. Nici măcar nu luasem cu noi unităţile energetice individuale fiindcă ştiam că radiaţiile lor personalizate ne-ar fi trădat prezenţa, alertându-i pe cei de la securitatea cimitirului. Ne bazam numai pe acumulatorii cu gel pe care ni-i lipisem de coapse dar ştiam că ei nu aveau cum să alimenteze prea multă vreme comurile. Trebuia să mă mulţumesc să-mi mestec în tăcere întrebările.
Am decis să mă gândesc la taică-meu. Întotdeauna când o făceam găseam resurse nebănuite de a accepta ceea ce fac. Într-un fel, el era răspunsul potrivit la tot ceea ce mă frământa, deşi apropierea asta nu funcţiona tocmai în sensul ei natural. Îmi propusesem încă din copilărie să fiu tot ceea ce el nu era şi să excelez în tot ceea ce el dispreţuia. Asta nu era foarte simplu, de vreme ce taică-meu era un fel de celebritate, fiind pe locul al doilea în ţară în ordinea coeficienţilor de Îmbunătăţiri obligatorii.
Fusese primul american care acceptase module de memorie suplimentare şi, până se acomodase cu ele, suferise de o uşoară formă de demenţă. Mama avea un humerus de titan de pe urma unui episod în care el îşi ieşise din fire, dar îmi repetase mereu că suferinţa ei face parte din preţul pe care familia trebuie să-l plătească pentru onoarea de a-l avea în rândurile ei pe unul dintre acei vizionari care înţeleg exigenţele prezentului şi e gata să rişte pentru a explora noii zori ai umanităţii.
Nu mă deranja că nu se străduia să cosmetizeze propaganda oficială şi cita din memorie şi fără să-şi facă vreo problemă dintr-un text pe care fusesem obligaţi să-l învăţăm şi la şcoală. Încetasem să-mi mai pun şi întrebări legate de viaţa lor împreună, care părea strivită de dorinţa tatălui meu de a deveni orice altceva în afară de ceea ce mi-aş fi dorit eu însumi de la el. Nu mă putusem însă obişnui niciodată cu dispreţul condescendent cu care începusem să fiu tratat imediat ce obţinusem scorurile maxime la testele preliminare de kineto-motricitate şi inteligenţă. Deşi îl aşteptam deja de câteva luni, momentul în care tatăl meu mi-a spus că dezonorez familia fiindcă profit de faptul că „o lege imperfectă” îmi permite să nu recurg la îmbunătăţirile obligatorii, m-a luat pe nepregătite prin intensitatea sa. Dispreţul lui era aproape material… De atunci, abia dacă m-a mai privit în cei doi ani în care am fost obligat să mai trăiesc împreună cu ei. Mama îmi spunea mereu că extremismul ăsta e un alt preţ pe care el trebuie să-l plătească „devenirii” sale. Modulele de memorie îl făceau să aibă „răspunsuri emoţionale” exagerate. O întrebasem în ce fel modulele alea pot fi o îmbunătăţire a corpului uman de vreme ce aveau un asemenea efect, dar ea mi-a răspuns că, imediat ce voi mai creşte şi voi vedea lumea adevărată, îmi voi da seama că viziunea are preţuri care trebuie plătite. Săraca mama. Pentru ea, viaţa nu e decât un imens bazar în care cumperi deşertăciuni plătind cu suferinţă.
Nu aveam nevoie de nici un modul de memorie special ca să-mi amintesc ultima zi a şederii mele acasă. Eram deja Înger şi eram prieten cu Igor Lemme deja de câteva luni. Îl descoperisem în încercarea mea de a înţelege cum poate trăi un om care nu uită nimic, aşa ca taică-meu şi aflasem că el suferea de sindromul J, o condiţie biologică la care ajunsese fără să fie modificat în vreun fel. În ziua aceea i-am reproşat tatălui meu că îşi iroseşte viaţa. Mi-a răspuns că tocmai cei care împărtăşeau aceleaşi idei ca şi el făcuseră ca oamenii să nu-şi mai poată irosi vieţile. Cum poţi irosi ceva infinit? Mă întrebase el. Nu am reuşit să-i răspund la întrebarea aceea răcnită. Am plecat însă trântind uşa şi m-am mutat cu Igor. Am aflat mai târziu că tata se temea de noul meu prieten fiindcă printre iniţiaţi circula deja zvonul că, dacă Igor ar fi recurs la câteva Îmbunătăţiri standard, ar fi putut extrem de uşor să îl devanseze în clasamentul coeficienţilor.
Instinctiv am mângâiat iarăşi comul şi a fost nevoie de un efort considerabil de voinţă pentru a nu îl porni. Căutând frenetic să simt ceva mi-am trecut degetul mic al mâinii stângi peste tăişul sabiei. Ştiam că acolo înflorise o bobiţă roşie. O puteam vedea cu ochii minţii, iar imaginea aceea închipuită şi usturimea îmi mai alungară gândurile negre.
Igor s-a bucurat în felul lui de drumul pe care îl alesesem. În seara aceea băusem o sticlă întreagă de vin şi îmi permisese să accesez cele mai secrete site-uri ale Îngerilor. O noapte întreagă am ascultat înregistrări de la puţinele lor întâlniri şi am citit cele mai importante eseuri ale mişcării. L-am întrebat cum de putea menţine o asemenea reţea şi mi-a spus că avea un prieten, mecanic la liftul spaţial Kennedy, care dezvoltase o afacere frumuşică lansând ilegal pe orbită sateliţi de comunicaţii dotaţi cu o tehnologie cuantică de codare. Îngerii aveau deja zece asemenea dispozitive, de dimensiunile unei portocale, extrem de greu de deosebit prin mormanul de fiare care forma Inelul.
Aceea fusese însă şi seara în care am vorbit pentru prima dată cu Mansell. Auzisem de el, ba chiar una din poeziile lui îmi căzuse şi la examenul de absolvire, dar nu mă aşteptasem ca un poet atât de adâncit în simboluri să poată fi şi un ideolog pragmatic. Ştiam desigur că era cel mai cunoscut dintre puţinii care aleseseră să moară şi semnaseră actul de renunţare voluntară la asistenţă medicală, dar chiar şi în momentele mele de ură profundă pentru tatăl meu şi pentru tot ceea ce reprezenta el nu mi l-aş fi închipuit pe Mansell ca pe un guru al unei mişcări ca aceea a Îngerilor.
