CAPITOLUL I
Jim Bartholomew stătea în capul mesei sale de lucru, în ţinută de călătorie, şi-şi privea din când în când ceasul, fremătând de nerăbdare.
Directorul celei mai importante filiale a băncii South Devon Farmes arăta prea tânăr pentru această funcţie şi neîndoielnic că tatăl său, care fusese până la moarte directorul corporaţiei, avusese o oarecare legătură cu avansarea lui.
Dar cine ar fi fost dispus să vadă în el doar un tânăr elegant, amator de cai de rasă, şi şi-ar fi închipuit că talentele tânărului Bartholomew se limitează doar la dresarea ogarilor şi la condusul dansului în clubul vânătorilor, şi-ar fi schimbat părerea îndată ce s-ar fi aflat de cealaltă parte a mesei de lucru, discutând afaceri.
Jim îşi privi ceasul şi oftă.
Desigur, nu avea nici un motiv serios să rămână la birou până la ora închiderii, când abia cu o zi înainte întocmise bilanţul şi numerarul fusese expediat, încă de dimineaţă, la Exeter.
Adevărul e că Bartholomew o făcea dintr-un soi de respect pentru adjunctul lui. Acest gentleman îl amuza şi totodată îl enerva; iar dacă i se întâmpla să se entuziasmeze uneori de conştiinciozitatea lui Stephen Sanderson, erau momente când dogmatismul şi rigiditatea acestuia faţă de regulamentul şi rutina bancară îl plictiseau inexplicabil. Jim Bartholomew aruncă din nou o privire spre ceas, îşi luă cravaşa de pe masă şi trecu în biroul adjunctului.
Stephen Sanderson reacţionă exact cum se aştepta Jim:
Îşi privi mai întâi superiorul, apoi pendula de deasupra uşii, care-şi urma tic-tacul zgomotos.
— În două minute închidem, domnule Bartholomew, spuse el înţepat, strecurând în această simplă constatare a unei stări de fapt o nuanţă de dezaprobare.
Sanderson era un bărbat de patruzeci de ani harnic şi eficient, căruia numirea lui Jim Bartholomew la conducerea filialei din Moorford îi provocase năruirea uneia dintre cele două ambiţii ale vieţii sale. Nu avea nici un motiv special să-şi iubească superiorul; Bartholomew era un om degajat, care se distinsese în război; îi plăcea sportul şi nu dispreţuia nici micile frivolităţi ale vieţii. Sanderson, care era un tip sobru, avid de lecturi serioase, aprecia preferinţele şefului său ca limitându-se la orizontul lecturii de vacanţă. Pe deasupra, Sanderson mai avea şi o slăbiciune pe care Jim Bartholomew o detectase datorită unui ciudat spirit de investigaţie, ceea ce îl punea pe el, pe Sanderson, într-o situaţie jenantă.
— Am tras obloanele, domnule Sanderson, spuse Jim zâmbind. Nu cred că două minute în plus sau în minus contează aşa mult.
Domnul Sanderson pufni pe nas fără să-şi ridice ochii de pe hârtie.
— Cum decurg investigaţiile criminalistice? întrebă Jim cu humor.
Omul puse tocul jos, roşind pentru slăbiciunea sa.
— Permiteţi-mi să va spun, domnule Bartholomew, rosti el cu înflăcărare, că vă bateţi joc de una dintre ocupaţiile mele care ar putea fi foarte utilă băncii şi intereselor ei, într-o bună zi.
— Sunt convins de asta, spuse cu blândeţe Jim, oarecum jenat că-l provocase.
— Am descoperit recent printr-un prieten de la New York, cu care sunt în corespondenţă, firele unui caz deosebit, spuse emoţionat Sanderson, întinzându-i un plic. Aici se află ceva care v-ar putea stârni interesul, în ciuda scepticismului dumneavoastră.
Când era surescitat, vocea lui Sanderson căpăta inflexiuni guturale care-i trădau ascendenţa nordică. Pentru Jim Bartholomew, acestea erau un semnal de alarmă.
— Dragă prietene, spuse el, dar ăsta e un studiu excelent, pentru care te felicit. Când lucram la Centrul Naval de informaţii mă gândeam serios să practic meseria de detectiv.
Domnul Sanderson privi din nou ceasul.
— E timpul să plecaţi, spuse el cu un ton categoric.
Jim părăsi râzând banca.
Calul, lăsat în grija rândaşului de la localul Royal Inn, era pregătit pentru călărie. Îl încălecă şi străbătu oraşul în trap uşor de-a lungul pantei ce ducea spre coastă. Trecând de nişte vile răzleţe, ajunse, în cele din urmă, după un urcuş greu, la o mică depresiune căreia localnicii îi spuneau Strachina Dracului.
Pe creasta aşa numitei „străchini”, în apropierea fortului, aştepta, profilându-se în lumina crepusculară a soarelui, o siluetă călare; Jim îşi struni calul şi tăie drumul, urcând panta accidentată pe scurtătură, printr-o albie bolovănoasă.
Fata care-l aştepta aşezată în şea, adoptase o poziţie mai comodă, scoţându-şi una din cizmele bine lustruite din scară şi aşezând-o de-a curmezişul, pe gâtul calului. Cu genunchiul îndoit, îl privea zâmbind pe Jim cum urca anevoios.
Chipul lui Margot Cameron oferea privitorului un contrast pe care numai maeştrii francezi mai reuşiseră să-l realizeze în tablourile lor.
Impresia de paloare se datora buzelor ei foarte roşii ce estompau trandafiriul sănătos al obrazului, făcându-l să pară lipsit de culoare.
De aproape, roşul aprins al buzelor şi aparenta paloare a feţei se armonizau cu părul castaniu, bătând în auriu, împletit într-o cosiţă ce-i împodobea cuviincios capul.
Jim urcă spre ea călare, schiţând un salut cu cascheta în mână.
— Ştii, spuse fata, coborându-şi piciorul drept înapoi în scară, în timp ce te-aşteptam aici, m-am gândit şi am ajuns la concluzia sigură, aproape obsedantă, că tu nu munceşti decât atât cât să ai din ce trăi.
— Respect cu stricteţe orele de program, spuse Jim mulţumit de el însuşi, ceea ce e cu totul altceva. Dacă, aflându-te de atâta timp în Anglia, n-ai descoperit că oamenii de afaceri englezi nu-şi încep lucrul înainte de ora zece şi că fac pauză de ceai la trei după-amiaza, iar la patru pleacă acasă, călătoria ta pe aceste meleaguri nu te-a învăţat mare lucru.
Fata îl privi amuzată. Dacă ar fi râs cu uşurinţă, ar fi urmat ca în orele pe care le petrecea în compania lui Bartholomew să fie veselă tot timpul.
Călătoriră un timp în tăcere, până când Jim spuse:
— Apropo de gânduri şi concluzii obsedante, m-a chinuit toată ziua gândul că n-am să te mai văd decât o dată şi anume poimâine. Chiar intenţionezi să pleci sâmbătă?
Fata înclină afirmativ capul.
— Şi vei lipsi…? îşi lăsă el întrebarea nedusă până la capăt.
— Nu ştiu, răspunse Margot scurt. Planurile mele de viitor sunt cam vagi. În linii mari, depind deocamdată de ceea ce vor hotărî Frank şi Cecile. Spuneau că am putea cumpăra o proprietate în Anglia şi să ne stabilim pentru câţiva ani aici; lui Frank nu i-ar surâde să mă lansez pe cont propriu. De altfel…
Ea se opri brusc.
— De altfel? o încurajă Jim.
— Aş putea, evident, să-mi găsesc eu însămi un rost în Anglia.
— Bineînţeles, spuse Jim fără prea multă convingere.
Fata se întoarse spre el.
— Nu ţi-ar conveni? îl întrebă ea direct, dar Jim nu-i răspunse decât după un timp.
— Nu, admise el cu calmul obişnuit. Nu m-ar îngrijora să faci asta. M-aş bucura chiar să rămâi aici. Dacă n-ai fi atât de bogată eu… ei bine, cred că viitorul tău s-ar putea contura mai precis…
Fata aştepta o explicaţie, pe care el nu i-o dădu şi pe care nici ea nu se încumetă s-o ceară.
Se opriră pe povârnişul pustiu de deasupra colinelor. Departe, la orizont, ca un minuscul nor albastru se zărea muntele Hay Tor şi, la poalele lui, străbătând un zăvoi firav care tivea malul râului Dart, se întrezărea sclipirea argintie a apei.
— Aici e singurul loc din Anglia unde pot respira, spuse fata trăgând cu putere aer în piept.
— Respiră cât vrei, spuse Jim făcând pe gazda amabilă.
Apoi îşi opri calul şi arătă cu cravaşa spre coline:
— Vezi clădirea aia albă? Nu e, în realitate, o casă. Cred că a fost proiectată ori ca baracă de tras la ţintă, pentru distracţia unui împărat, ori ca azil pentru lunatici. O vezi?
— O văd, spuse fata, umbrindu-şi ochii cu mina.
— Proprietatea se numeşte Tor-Towers. Presupun că ai întâlnit-o pe doamna Markham?
— Markham? întrebă fata încreţindu-şi fruntea. Nu, nu cred.
— E o compatrioată de-a ta. O altă doamnă extrem de bogată.
— E americană? întrebă surprinsă fata. E ciudat că n-am întâlnit-o, deşi suntem aici de un an.
— Nici eu n-am văzut-o decât o singură dată, spuse Jim. E o clientă a băncii, dar de obicei se ocupă Sanderson de ea.
— Tânără sau bătrână?
— Tânără de tot, spuse entuziasmat Jim, şi frumoasă ca o… ai văzut vreodată la Luvru tabloul lui Greuze „L'Oiseau Mort”[1]? E tot atât de frumoasă ca femeia din tablou şi ar fi putut fi modelul lui Greuze, mai puţin culoarea întunecată a părului.
Margot îl privea cu sprâncenele ridicate, puţin amuzată, dar în orice caz surprinsă.
— Vai, vai! spuse ea cu prefăcută dojană, ce entuziasm!
— Nu fi prostuţă, Margot, spuse Jim roşind cu adevărat. Ţi-am spus că n-am văzut-o decât o singură dată.
— Doar o dată? Totuşi pari foarte impresionat.
— Da şi nu, spuse Jim revenind la tonul său serios.
— Am înţeles, zise fata. Totuşi ce părere ai?
— Părerea mea este că aş fi putut s-o admir, dar are ceva în ea care mi-a provocat un bizar sentiment de tristeţe.
Margot râse scurt.
— Dintre toate căile către inima unui bărbat, „un bizar sentiment de tristeţe” este cea mai scurtă, spuse ea. Să ne întoarcem.
Îşi îndemnă calul pe cărarea care o lua spre valea râului, dar şi spre vadul Moor de la care îşi luase oraşul numele de Dartmoor.
— Stai puţin.
Jim struni calul şi, când fata se întoarse spre el, văzu în ochii lui ceva care o făcu să-şi simtă inima zvâcnind mai puternic decât ar fi justificat-o brusca oprire a calului.
— Margot, n-am să te mai văd mult timp, spuse Jim şi vocea îi suna ciudat. Pleci şi numai Dumnezeu ştie când ai să te întorci. Şi după plecarea ta, acest loc, pe care amândoi îl consideram aşa de frumos, nu va mai fi decât un pustiu blestemat, iertată fie-mi profanarea.
[1] Pasărea moartă - în l. franceză în original (n.tr.)
