Capitolul I
Tony Perely nu era „yellow”[1], nici în faţa propriei judecăţi nici după aprecierile altora, mult mai exigenţi.
Nu e loial să „ciripeşti” la poliţie (şi nici sănătos, cînd poliţiştii sînt cumpăraţi), dar se poate discuta cu cei deopotrivă cu tine; ba chiar o poţi face în gura mare, dacă ai mai fost cumva şi nedreptăţit.
Nu e loial să „dai” poliţiei pe unul dintr-ai tăi, în afara cazului cînd individul e „yellow”; ba chiar nici atunci.
Singura soluţie onorabilă, în acest caz, o să-l iei undeva mai de-o parte, să-i spui o poveste despre bine şi rău şi... să-i cam faci felul...
...Fermierii îngroziţi, descoperind în zori cenuşii de zi, la vreo margine de cîmp, cadavre despuiate şi împănate cu gloanţe, puteau să se scandalizeze pînă la isterie. Nu conta, treaba lor!
Faptele erau fapte; acesta era genul de justiţie la care se recurgea în tot Vestul şi chiar într-o parte din centrul ţării. Obişnuinţa e a doua natură, mai ales cînd convine...
Să luăm exemplul lui Gallway Roşcovanul.
Individul practicase toate meseriile condamnabile şi comisese tot ceea ce se poate comite în materie de încălcare a legilor şi delicvenţă. Fusese, pe rînd, sau în acelaşi timp, spărgător, hoţ de buzunare, patron de localuri deocheate şi multe, multe altele. În urma acestui amestec de îndeletniciri de excepţie, parvenise la cea de „bootlegger”. Contrabanda cu alcool îi adusese mai multă bogăţie decît visase vreodată şi, ca urmare, o existenţă confortabilă, un soi de imunitate contra arestărilor, precum şi amiciţia unor tipi... mai degrabă energici... Dar succesul urcă repede la cap, iar Gallway nu-i poate rezista; devine flecar, certăreţ şi ranchiunos şi, infinit mai grav, ia obiceiul de a priza „pudră albă”.
Angelo Vérona, elegantul şef de stat-major al bandei, a trebuit să-i spună, deschis, într-o zi:
— Ascultă, Roşcatule! Dacă aş fi în locul tău, aş termina cu prizatul. Tony n-admite praf de coco prin maşinărie. E suficient ca poliţiştii să „prelucreze” un pic pe vreunul dintre amicii tăi de viciu ca să fii „dat în gît”.
Figura dezagreabilă a Roşcatului se strîmbă într-un rictus care se voia zîmbet:
— Ah! adevărat? zise.
Angelo făcu un gest de afirmare, fixîndu-l pe avorton cu ochii săi mari, de culoare brună.
— „Zăpada” n-a făcut bine nimănui. Îţi dă, pentru moment, impresia că eşti mai mare decît „Immeuble Wrigley”, dar cum îi trece efectul redevii exact ceea ce eşti: un rahat. E chiar aşa cum îţi spun!...
Gallaway se întîlnea des cu un prieten, un anume Mose Lesson, care practica, atunci cînd avea chef, meseria de mecanic.
Gusturile comune, de cel mai jos nivel, îi făceau să se simtă în largul lor mai mult prin murdăria şi atmosfera viciată din unele stabilimente deocheate, decît în restaurantele de lux, la modă.
Mose Lesson făcuse o descoperire cu urmări capitale în viaţa lui Tony Perelli. Mose era o hahaleră fără bani, linguşitor şi parazit. Pentru el, Roşcovanul, era cel mai mare dintre cei mai mari traficanţi de alcool, adică un tip din clasa proprietarilor de automobile şi cămăşi de mătase. Avea pentru prietenul său bogat atenţii ca de la supus la monarh. Se aflau, cu aperitivele în faţă, într-un bar al bandei cînd Mose, la fel de vulgar la spirit ca şi la trup, îi făcu amicului său o propunere, după ce, mai înainte, îi dăduse nişte informaţii confidenţiale. Roşcatul scutură din cap:
[1] yellow-galben (în engleză), dar şi trădător,fricos (în argou )-N.T.
