CAPITOLUL I

„La picior..., arm’!”

Treizeci și una de puști căzură cu o singură mișcare, treizeci și una de mâini, înmănuşate în alb, mișcate ca de un mecanism invizibil, se lipiră de cusătura a treizeci și unu pantaloni.

Nemișcați, în poziție „pentru onor”, rândul de tunici roșii și căciuli din blană de urs păstra o aliniere fără cusur. Grupa continuă să cânte ultimele măsuri ale marșului și tăcu exact în momentul când cei patru codași ai grupei înlocuite dispăreau pe după colțul turnului alb.

„Rupeți rândurile”

Cu o mișcare puternică, Bobby Longfellow vârî în teacă lama subțire a sabiei sale, își potrivi monoclul și-și îndreptă privirea către silueta bondoacă a capelei St. Peter ad Vincula, care părea că doarme sub razele acestei dimineți de vară. După câteva momente avu impresia că o doamnă corpolentă și nu prea înaltă se apropiase de el, ținând în mână un ghid. Sergentul grupei sta la o distanță de câțiva pași, în poziție de drepți. Fața lui arămie părea că râde pe-nfundate.

— Scuzați-mă, domnule...

Obrazul doamnei corpolente era gras, congestionat, prietenos și ofițerul băgă de seamă că avea o gușă întreită și un nas de formă mai curând bărbătească.

— Nu mi-ați putea arăta unde este mormântul lui Lady Jane Grey?

— Mormântul cui?

— Al lui Lady Jane Grey, domnul meu.

Bobby aruncă o privire dezolată către sergent, în timp ce degetele-i răsuceau nervos mustața care abia mijea.

— V-ați... hm!... V-ați uitat prin cimitir? pronunță el rar, așteptând ca inferiorul lui să-i vină într-ajutor.

— În care cimitir, domnule?

— Cel mai bun lucru, doamnă, ar fi dacă v-ați adresa pentru informații vreunui paznic.

Era prima zi de serviciu a tânărului ofițer la Turn; și această însărcinare îi displăcea cu totul. Simțea o ură nestăpânită pentru temperatura prea caldă, pentru tunica-i prea croită pe corp și mai ales pentru odioasa căciulă din blană de urs, care-l făcea să transpire. La drept vorbind, locotenentul Robert Longfellow ar fi dorit, în acest moment să fie indiferent ce și indiferent unde..., afară de ofițer inferior în regimentul de gardă din Berwick al Majestății Sale.

Doamna cea grasă își cercetă din nou ghidul.

— Unde se află giuvaerele coroanei? celebrele giuvaere ale coroanei!?

— În casa de fier, coniță dragă, răspunse Bobby repede.

Spre norocul lui, în acel moment apăru un ghid veritabil care luă în primire pe vizitatoare și o conduce spre turnul Wakefield.

— Ce otravă nemaipomenită! murmură Bobby. Ia spune-mi, sergent, ce aștepta ea de la mine, să-i spun?

— Nimic domnule locotenent! răspunse sergentul.

Figura lui Bobby se lumină.

Intră în corpul de gardă și pătrunse în apartamentul său, în timp ce d-na Ollorby își urma plimbarea. Și cu toate acestea... voluminoasa doamnă cu fața rotundă, nu se interesa, în realitate, nici de giuvaerele coroanei, după cum nu se interesa nici de nenorocita principesă al cărei cap gingaș căzuse la numai câțiva pași de locul unde se desfășurase durerosul interogatoriu al locotenentului Longfellow.

Totuși, în dimineața ceea se afla în Turnul Londrei o altă vizitatoare, pe care trista soartă a Lady-ei Jane Grey o făcea să suspine de emoție. În picioare, în fața lanțului care împiedica pe curioși să calce lespedea de piatră pe care se săvârșise sacrificiul, Hope Joyner privea atentă la inscripția simplă săpată în piatră. După aceea își ridică privirea spre capela mică în care, femeia martiră își dormea somnul de veci.

— Sărmana..., sărmana!.. murmură ea, încetișor.

Richard Hallowell, care o însoțea, nu avu nici cea mai mică dorință de a surâde.

Nu avea el oare, în fața ochilor imaginea însăși a tinereții plângând moartea tinereții? Avea putința să admire un profil perfect, o siluetă încă și mai grațioasă în nepăsarea-i emoționantă, o față gingașă și fără defecte, care se desprindea, pe fondul întunecat al zidurilor înnegrite de ani.

— Da, e ceva îngrozitor, nu-i așa? Dar spune-mi, Hope de ce ai așa mare plăcere să întristezi dimineața aceasta, atât de radioasă.

Ea îi surâse și-și puse mâna pe brațul lui.

— Sunt stupidă, Dick. Îți promit că n-o să mai fac așa ceva... N-o fi cumva Bobby, creatura aceea măreață.

Întru-nul din balcoane apăruse silueta istovită a ofițerului de gardă.

— Bobby este! S-a înapoiat aseară din permisie și astăzi este prima lui experiență de serviciu la paza Turnului.

Râse înveselit.

— E pentru prima oară că te văd râzând de azi dimineață, Dick, îi spuse ea.

El i-ar fi putut răspunde, că tocmai azi de dimineață avea cele mai bune motive să nu surâdă; dar preferă să tacă.

Dick Hallowell, în uniforma-i neagră, bine ajustată, a cărei singură notă vie o forma, cordonul roșu - insigna gradului său - era cu un cap mai înalt decât tovarășa lui. Avea o figură cu trăsături fine și energice, ochi cenușii cu privirea ageră; iar în silueta lui mlădioasă precum și în mișcările-i domoale era ceva atletic, susceptibil să se transforme instantaneu într-o săritură furioasă.

El reluă:

— Acum, ți-am arătat totul. Sperasem că asta o să ne ia toată ziua.

Ea râse:

— Nu-i adevărat; de când a venit ordonanța să-ți vorbească ești din contra, nerăbdător să scapi de mine. Te așteaptă cineva nu-i așa?

Înainte ca el să fi avut timp să-i răspundă, ea urmă:

— De felul meu sunt foarte puțin curioasă și, de altfel, cunosc prea bine Turnul..., dar aveam o dorință nebună să te văd în uniformă.

Mergând încet, străbătură, coborâșul lin care duce la poarta Leului și se opriră împreună sub boltă ca să privească tristul zid de lemn în spatele căruia curge fluviul.

— Poarta Trădătorului...

Își urmară drumul, trecură prin fața santinelor - care luară poziția pentru onor - și ajunseră curând în piața cea mare, la Tower Hill.

Mașina tinerei fete sosi încet lângă trotuar. Dick îi deschise portiera.

— Când te mai văd?

Ea surâse.

— Ori de câte ori îți va face plăcere. Adu-ți aminte că numele meu e trecut în cartea de telefon și că-mi place să iau masa la Embassy.

— Acuma, ce ai de gând?

Ea făcu o mică strâmbătură.

— Am perspectiva unei întrevederi destul de neplăcute, spuse ea privindu-l în ochi.