— Greşită?! Am ţipat eu. Tocmai mi-ai dat cea mai elocventă dovadă…
— Ce vrei, Timmy?
— Ce poate sa vrea un reporter? Să-mi răspundeţi cinstit la întrebări! Şi mai sper să demasc lumii întregi cruzimea cu care îi trataţi aici pe bolnavi.
— Ştii că nu e adevărat.
— Mă simţeam dator să încerc fiindcă sunt convins ca am dreptate, am mormăit eu.
— Dintr-un motiv pe care nu e încă momentul să-l cunoşti însă, o să procedăm pe dos. O să-ţi dăm ocazia de a ne răspunde tu la întrebări.
— Hehehe, sunteţi voi rupţi de lume, dar e greu de crezut că nu ştiţi că nu în felul ăsta se conduce un interviu.
— O întrebare poate uneori fi mai grăitoare decât răspunsul ei. Şi, oricum, e mai mult decât nimic.
Am ezitat preţ de câteva bătăi de inimă. Aerul era încărcat de violenţă şi nu mă îndoiam că viaţa mea se putea sfârşi în orice moment. Am acceptat fără să pot să-mi reprim un sentiment difuz, de înfrângere şi zădărnicie.
„M-am gândit de multe ori cum ar fi ca Dumnezeu să fi murit.” „Şi?” „Am ajuns la concluzia că drumul de la binecuvântare la pedeapsă ar deveni extrem de scurt.” „Nu mai scurt însă decât cel invers, de la pedeapsă la binecuvântare!”
— Cum ţi-a încolţit în minte ideea absurdă că am perverti jocul?
— Eram la începutul carierei mele de jurnalist şi făceam o anchetă printre cei care s-au vindecat la Franciscasino. Nu o să văd bat capul cu amănunte pe care le cunoaşteţi cu siguranţă mai bine decât mine, dar am demonstrat că, aceia care aveau un profil moral apropiat de ceea ce acum şase sute de ani s-ar fi numit „un bun creştin” aveau şanse mai mari de a se vindeca.
Ulun îşi împreună mâinile într-o rugăciune mută.
— E normal, Timmy.
— Nu-mi mai spune aşa! Numai mama obişnuia să mă cheme la…
— E normal, Timmy. Dumnezeu împărăţeşte peste tot… Chiar şi asupra haosului din Cub. Sau poate mai ales acolo.
Am tras aer în piept încercând să curm încă din faşă o asemenea turnură a discuţiei.
— Eu am ales să nu cred în Dumnezeu.
— E dreptul tău. Dar necredinţa nu poate fi dovadă pentru nimic altceva decât pentru propria ta micime sufletească. A existat demult un om care şi-a închinat viaţa unei idei la care ar fi bine să meditezi şi tu: cred ca să înţeleg.
— Sfântul Augustin…
— Da.
Am încercat să râd în gând. În minte mi-a apărut imediat imaginea unui lan de maci roşii, unduiţi de vânt. „E mai simplu să râzi aşa” mi-a şoptit o voce.
Am ridicat trei degete spre Ilin.
— Uite câte argumente mi s-au clarificat de-a lungul timpului! Pe baza lor cred că acum vă pot acuza! Unul din voi, probabil Ilin este un telepat perfect în timp ce celălalt, evident, Ulun, e capabil de o telekinezie dusă până la nivel atomic.
— Triunghiul e o bază şchioapă pentru orice argument. Priveşte cubul nostru şi vei înţelege, a spus Ulun.
Reflecţiile lor erau menite probabil să mă facă să-mi pierd concentrarea.
— Primul argument e structura atomică a medicamentului pe care îl administraţi aici, la Franciscasino. Molecula aceea nu poate exista în stare liberă. Toate încercările de a o sintetiza, chiar şi în câmpuri magnetice gigantice sau în reactoare nucleare, au dat greş. Pur şi simplu, structura ei arată de parcă ar ţine cineva cu mâna de atomi, într-o aranjare închircită, fără nici o logică. Încă de acum 20 de ani, am început să cred că în Franciscasino există o forţă care poate acţiona la nivel atomic.
La început, niciunul dintre cei doi fraţi nu a schiţat nici un gest. Ilin a răspuns apoi scurt:
— E doar un medicament preţios, sintetizat din lacrimile Fecioarei. Nu poţi să-l înţelegi fără să crezi în Dumnezeu. În afara Abaţiei noastre nu se poate sintetiza pur şi simplu pentru că nu există destulă credinţă. Orbirea ta nu ne miră însă. Ne-am confruntat şi cu câteva armate care doreau să ne fure serul. Ştii asta!
— Desigur! Şi ce au păţit fregatele republicii Proxima când au încercat să vă ocupe cazinoul? Au fost reduse la starea de atomi liberi. Nimeni nu ştie prin ce metodă. Dar cine poate aplica un asemenea tratament fregatelor e limpede că poate stabiliza şi un compus chimic aparent fără structură reală…
— Au fost mulţi martori… Ochii Fecioarei au fulgerat fregatele, a rostit calm Ulun.
Ilin a dat din mână şi în minte mi-au apărut doi chiparoşi mândri. Era felul lui de a-mi spune să trec la al doilea argument.
— Istoria Mănăstirii voastre este cu totul specială. Acum o sută doisprezece ani ajunsese să numere aproape trei sute de călugări. În numai doi ani, aţi rămas doar voi doi.
— Crezi cumva că am utilizat violenţa împotriva fraţilor noştri?
— Dimpotrivă! Cred că i-aţi eliberat.
— Cum aşa?
Am tras aer în piept fiindcă urma cheia de boltă a întregii mele argumentaţii. Dacă mă înşelam, înfrângerea mea ar fi fost ruşinoasă. Şi ceea, ce ar fi fost mai trist, ea ar fi fost pusă pe seama lipsei mele de credinţă într-un creştinism pe care numai din respect am să-l numesc stupid.
— Începuturile ordinului vostru au fost marcate de câteva dispute care au degenerat uneori şi în vărsări de sânge. După moartea lui Francisc de Asissi, nu toţi discipolii lui s-au arătat la fel de devotaţi ca el faţă de idealul sărăciei. Şi, ca să dea o notă smerită lăcomiei lor, fraţii voştri au născut un paradox: cum poţi munci cu braţele şi să fii sărac, cerşetor din poartă în poartă, după pilda Sf. Francisc şi, în acelaşi timp, să ai timp şi pentru meditaţie cucernică. Trebuia să ai posibilitatea de a folosi câteva lucruri fără a le poseda: o casă, un animal… Nevoile cărnii pot uneori zădărnici şi cea mai cucernică dintre minţi.
— Ai citit bine istoriile.
Am înclinat din cap, crezând că Ulun îmi făcuse un compliment.
— Există totuşi o metodă prin care trupul poate fi eliberat de nevoile cărnii iar meditaţia să-i devină unică şi legitimă activitate.
Inima îmi bătea nebuneşte. În schimb, feţele Maeştrilor erau impasibile.
— Dacă ar exista posibilitatea ca un creier, cu toate trăirile şi structura sale să fie replicat într-un imens conglomerat de siliciu? Un bloc compact, un cip imens ca la începutul erei electronicii, care, alimentat la o sursă de energie, să simuleze perfect gândirea omului respectiv. O copie în siliciu…
— E limpede la ce te gândeşti, a zâmbit Ilin.
Am continuat cu însufleţire:
— E nevoie de un creier care să poată citi mintea ce trebuie copiată şi de o forţă care să poată controla procesul de aranjare al unor joncţiuni de siliciu într-un procesor imens. Două asemenea forţe, lucrând împreună, ar putea să copie un creier în echivalentul său de siliciu. Ei cred ca voi doi sunteţi în stare de o asemenea performanţă. Şi ce călugăr franciscan ar fi putut refuza o asemenea mântuire? Să mediteze cucernic în permanenţă într-o stare de sărăcie absolută? Vă întreb!
Ulun zâmbi tăcut, aparent amuzat.
— Aici noi punem întrebările. Spune-ne despre al treilea motiv.
— Te grăbeşti? L-am întrebat. Nu se poate să nu amintesc acum despre povestea aceea de acum o sută de ani cu călugărul franciscan care a vrut să vândă Republicii Terra un secret pe care îl considera uluitor şi care, zicea el, era un lingou de siliciu. A dispărut înainte să poată fi interogat. Evenimentele acelea au coincis cu singura voastră venire pe Pământ…
— Aloim a fost pedepsit pentru că furase din moaştele mănăstirii. Dumnezeu i-a luat minţile şi s-a sinucis…
— Exact despre moaşte vorbeam şi eu.
— Şi al treilea motiv?
— Ei bine, ăsta este unul de-a dreptul subiectiv, dar la care eu ţin foarte mult: Cubul!
— Asta chiar că întrece orice imaginaţie! Eşti nebun!
— Deloc, am obiectat. M-am întrebat de ce fraţii voştri s-au apucat brusc de construit o structură atât de scumpă. Şi de ce cubică, de vreme ce, mult mai logică ar fi fost una sferică. Ei bine, eu cred că spaţiul cubic a fost folosit pentru sinteza creierelor de siliciu…
— Nu înţeleg, mărturisi Ulun.
— Taci, îi şopti Ilin.
— E clar că, dacă presupunerea mea e adevărată, construcţia creierelor de siliciu s-a făcut în condiţii de densităţi atomice minime. Imensitatea cubului e potrivită pentru asta. S-a operat cu joncţiuni foarte mici, dispuse în coordonate carteziene. Sfera ar fi necesitat ca mintea respectivă să opereze cu coordonate polare. Iar Dumnezeul vostru a creat universul în aşa fel încât numai minţii umane îi este mai uşor să judece în coordonate carteziene decât în cele polare. E mai uşor să te orientezi într-un cub decât într-o sferă…
Aerul din încăpere se încinsese. Ochii maeştrilor mă sfredeleau şi abia reuşeam să-mi stăpânesc senzaţia de greaţă.
„Triunghiul are o singură semnificaţie care merită luată în seamă: trinitatea.” „Şi ce ar trebui să înţeleg eu din asta?” „E una ce trebuie să înţelegi şi cu totul altceva ceea ce poţi înţelege…
— Ai terminat?
— Nu…
— Pomeneai de doar trei motive.
— Da, dar deasupra lor mai există unul, care transformă argumentaţia mea într-un tetraedru simetric, elegant, perfect.
— Sunt curios, gândi Ilin direct în mintea mea.
— M-am convins de cele ce v-am spus de mai bine de cinci ani. De atunci însă, mă tot întreb ce ar putea dori doi fraţi gemeni, călugări franciscani, unul capabil de telepatie profundă şi altul care e în stare că controleze mişcarea atomilor într-un aliaj de metal topit? Sunt fraţi, în buna tradiţie franciscană sunt probabil şi homosexuali şi incestuoşi… Ce i-ar face pe ei să renunţe la izbăvirea refugiului în creiere mecanice? Răspunsul nu e decât unul singur:
— Dumnezeirea, rosti încet Ilin.
— Exact! Am strigat. Exact de acest lucru vă acuz. Vă credeţi Dumnezeul acestei omeniri. Din motive pe care nu le înţeleg, aveţi putere de viaţă şi de moarte asupra oamenilor, Este evident că în timpul Jocului, Ulun conduce vectorii în timp ce Ilin îi sondează pe bolnavi şi decide după criteriul credinţei creştine cine merită să trăiască şi cine va muri. Nu e asta treaba unui Dumnezeu? Nu e ăsta un alt fel de a da lecţii?
Au tăcut preţ de câteva minute, în care au conversat probabil telepatic. Apoi, Ilin a început să vorbească măsurându-şi cu grijă cuvintele:
— Tot ceea ce ai spus izvorâtă din natura ta profund nereligioasă. Ţi-am explicat deja de ce numai noi avem medicamentul şi de ce a murit Aloim. Forma cubică a spaţiului de joc se datorează faptului că ordinul nostru a fost dintotdeauna sărac şi profilele rectilinii de plastoţel sunt mult mai ieftine decât cele curbe. În ceea ce priveşte ipoteza ta, cum că ne-am substitui lui Dumnezeu, o asemenea blasfemie nu poate fi rostită decât de un necredincios. Nu încercăm să-ţi explicăm de ce. Nu negăm capacităţile noastre paranormale, dar te asigurăm că ele nu ating nici măcar posibilitatea de a controla un singur vector. Cu atât mai puţin 30.000 de miliarde…
Am dat din mână, a lehamite.
— Nu ştiu la ce m-am aşteptat. Ştiam că nu veţi recunoaşte, dar nutream o speranţă…
— Nu e nimic de recunoscut. Ai interpretat greşit doar diferenţele care există între felul nostru de a înţelege viaţa şi modul tău de a trăi. Asta e tot.
— Şi pedeapsa mea? Care va fi?
Ilin mi-a pus mâna pe umăr:
— Rămâne să te întrebi mereu de ce, din 200 de miliarde de oameni, am ales să te ascultăm tocmai pe tine. Vei pătrunde repede această taină.
Absenţa pedepsei a fost o iluzie. La numai o lună de la convorbirea cu Maeştrii de la Franciscasino, am făcut un control medical de rutină care a confirmat ceea ce ştiam deja. Aveam Ciumă. Când m-am întâlnit din nou cu Maeştrii, eram atât de slăbit încât nu mai puteam sta în picioare. Am fost uimit să citesc compasiunea pe faţa lor.
— Criminalilor! Puteaţi să mă ucideţi atunci!
— Numai Dumnezeu trimite Ciuma, Timmy. Noi nu o putem controla în nici un fel!
— Sunteţi nişte… Nişte… Odată o să vă vină cineva de hac. Să ştiţi că am povestit despre voi şi, până la urmă, oamenii se vor convinge! M-aţi pus să mă gândesc de ce m-aţi primit. Acum e evident: doreaţi să mă ucideţi fiindcă vă aflasem taina!
Ulun s-a apropiat de mine şi a rostit cu glas stins:
— Problema ta, Timmy, este aceea a tuturor oamenilor care cred că îl pot explica pe Dumnezeu. Trăiesc crezând că i-au desluşit esenţa dar se tem de judecata Lui fiindcă sfârşesc întotdeauna prin a se îndoi de propria persoană.
— La dracu' cu pălăvrăgeala asta creştină! Sunteţi nişte ucigaşi!
— Ai încredere, Timmy! Vei fi mântuit.
— Nu-mi mai spune Timmy! Numai mama îmi spunea aşa.
Acum sunt culcat într-o alveolă şi îmi aştept rândul să intru în Joc. Nu am nici o speranţă. Ştiu că voi muri.
„Ai avut dreptate, Ulun. E cu adevărat demn să ne fie fiu.” „Dacă Aloim n-ar fi fugit, dacă şi-ar fi împlinit menirea…” „Chiar şi aşa, ai reuşit să combini perfect genele. Timmy deţinea exact ADN-ul pe care l-ar fi avut fiul nostru cu Aloim. La fel de minunat te-ai comportat şi când l-ai înveşnicit alături de fraţii noştri. Ce mirat a fost când s-a trezit în noua sa fiinţă. Ce ne-a mai blestemat!” „Aş fi vrut să fie altfel…” „L-ai minţit, când i-ai vorbit de triunghi.” „Dar numai pentru a-l face să înţeleagă trinitatea. Şi locul lui în ea.” „Şi crezi că oamenii îi vor înţelege jertfa?” „Sunt sigur că vor deosebi imediat o moarte care s-a petrecut altfel decât sunt ei obişnuiţi. Oamenii au fost mereu sensibili la asemenea dispariţii. Vor înţelege că vor trebui să reînveţe să moară omeneşte înainte să-i ajutăm să scape de Ciumă. Nu se poate să devină o rasa de nemuritori!”
— Dar atunci ne vor nimici, Ulun.
— Ştiu, Ilin. Şi mi-e frică.
— Te iubesc, Ulun!
— Şi eu te iubesc, Ilin.