Capitolul unu
Europa, 1500-1537

Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraş Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a naşterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea şi groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, aşa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în şir miros de migdale amare, dar parcă poţi să ştii. Regina Juana, încă tânără şi frumoasă, a bătut Castilia mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul şi deschizându-l adesea ca să-şi sărute bărbatul pe gură, cu speranţa că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puţea. Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar şaptezeci de ierni şi că până la Crăciun am să mor. Aş putea să vă spun că data morţii mele mi-a fost ghicită de o ţigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărţi şi care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Ţiganca mi-a prezis doar o viaţă lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunţă că se apropie sfârşitul. Am ştiut mereu că voi muri bătrână, împăcată şi în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. „Ai să mori de bătrâneţe, coniţă, fii pe pace”, mă liniştea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtaţi pe care-l simţeam în piept mă trântea la pământ. Am uitat numele quechua al Catalinei şi acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea şi veridicitatea profeţiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incaşilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania şi a sfârşit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului graţie ambiţiei şi nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiţiei şi totul e amestecat: sfinţi şi păcătoşi, albi, negri, mulatri, indieni, metişi, nobili şi slugi. Oricine se poate trezi în lanţuri şi însemnat cu fierul roşu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă şi tot nu m-am obişnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aş fi rămas în satul în care m-am născut, aş fi acum o babă săracă şi oarbă de atâta brodat la lumina unei feştile. Aş fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea şi întemeietoarea Regatului Chile.

Vă spuneam că am cel puţin şaptezeci de ani bine trăiţi, însă sufletul şi inima, încă neieşite din clocotele tinereţii, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, şi n-o recunosc pe bunicuţa asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-şi râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliţi care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură şi pătimaşă care dormea în braţele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reuşesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură şi sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belşug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înţepenit oasele şi mi s-a înceţoşat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aş putea să aştern aceste rânduri. Am vrut să-l însoţesc pe Rodrigo – Dumnezeu să-l odihnească – în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie. „Eşti cam bătrână pentru aşa ceva, Inés”, a râs atunci. „La fel de bătrână ca tine”, am zis eu, deşi nu era chiar aşa, el era cu câţiva ani mai tânăr. Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărţit fără lacrimi, convinşi c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Ştiam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deşi el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinţi şi doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la faţă şi cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile şi rugăciunile mele nu reuşiseră s-o vindece; avea să-şi împlinească dorinţa de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moş în patul lui. Doream să fiu de faţă ca să-i ţin capul în clipa supremă şi să-i mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viaţă împreună.

— Priveşte, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munţilor. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Aşa cum obligaţia mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moşie şi de sufletele ce sălăşluiesc pe ea.

Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soţie supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, aşa cum se procedase şi cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoşeze pe vrăjmaşi. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia şi cu numele meu pe buze, însă nu şi-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii şi a oboselii luptelor. „Te-am iubit din prima clipă şi-am să te iubesc veşnic, Inés”, mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă şi să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său. A murit în casa asta, în braţele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceaţă, dar de neconfundat, aşa cum văd literele astea pe hârtie, şi-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuţi să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, şi cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorşi, să-l aşezăm în jilţul preferat, cu coiful şi sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii şi să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mişcase de lângă el şi aştepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în braţele ei mămoase şi-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat şi l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă.

Nu i-am putut îndeplini dorinţa de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit şi mai respectat din Chile. Oraşul Santiago a ieşit în păr să-l plângă, iar din alte oraşe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere. Cu ani în urmă poporul ieşise cu flori şi salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului şi unde, nu peste multă vreme, voi odihni şi eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să ţină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oşti, cuceritor şi de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.