Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniştea aceea deosebită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăţiei căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduinţa şi la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioşi. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simţeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se aşază ca-n vis înaintea împăratului, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că şi-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înţelegere pentru românii prinşi încă în jugul tiraniei de cei puţini şi bogaţi şi puternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineaţă, Iosif al II-lea se trezea ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maiestatea Sa nu voia să ştie.
Într-o astfel de dimineaţă, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franţuzului, cartea aceea blestemată. Vocea lui, mai dogită ca alte daţi, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrşite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilţ şi, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuţa din faţa lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în şoaptă, îşi spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun şi cel mai înţelept şi mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii şi pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit aşa de mulţumiţi şi de fericiţi precum supuşii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur şi, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtăşise cu neruşinare din scrierile lui Locke şi Rousseau, francezul acela obraznic, infatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun şi mai drept împărat al tuturor vremurilor. începu să citească şi i se părea că o citeşte pentru întîia oară. Citea şoptind fiecare cuvînt, să-l înţeleagă mai bine, să-l memoreze şi nu-i venea să creadă că un oarecare parizian „din Dubllin", care nu-şi trăda numele, cuteza să-i tulbure liniştea, liniştea pe care numai el ştia cu cîtă trudă şi-o cîştigase, liniştea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate treburile imperiului şi, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de faţă, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împotriva lui, ar fi poruncit, cu siguranţă, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopţile şi visele.
„Vin la altă cestiune, — scria francezul şi şoptea împăratul — şi mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigraţiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluţiune a românilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluţiunea s-a risipit şi acest nefericit, dimpreună cu cîţiva căpitani ai săi, au murit sub tortură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale."
Împăratul se opri din citit şi oftă. Şi nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în faţa unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunţă la condamnarea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înţe-
6
lepţii Curţii sale. Rîse. Supuşii te adoră şi te respectă atît'a vreme cit te ştiu deasupra lor, undeva sus, aşezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă.
Continuă să citească. „Ce este o revoluţiune? Au Principii dreptul să pedepsească pe cei revoltaţi? Şi dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; şi trebuie să inventeze suplicii rafinate?"
Împăratul începu să se enerveze. Mina care ţinea „scrisoarea" franţuzului începu să tremure. Buzele i se învineţiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greaţă, i se lăsă în stomac. începu să tuşească. Era singur şi simţea nevoia să ţăndărească liniştea aceea laşă din salonul acela blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-şi amintească figura lui Horea. Nu izbuti. Ţăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine şi care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile măreţe ale împărăţiei. Nu, nu-i va răspunde franţuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muritor de rînd. Ce dacă-şi zice filozof. Dar scrisoarea trebuie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, şoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou şi începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzaţie. îl găsi ca din întîmplare, ca şi cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru.
„Toţi aceia care au scris despre revoluţiunea românilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepseşti cu suplicii oribile pe capii revoluţiunii şi să strîngi lanţurile poporului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau despre roţile pe care a trebuit să-şi sfîrşească zilele demagogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocraţii şi despoţii, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe aceşti timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reuşit să-i învingă pe tirani şi trimiţîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reuşit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monştri care-şi prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoarelor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînşii le predică cu atîta blestămăţie... Nu trebuie, aşadar, să credem, în relatările, cel puţin suspecte, ale gazetarilor. Greşelile românilor se vor fi exagerat, rezistenţa lor se va fi travestit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali şi să justifice pe acei iluştri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care
9 9 9
a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aş avea în mînă actele acestui proces, dacă aş fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aş fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aş fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aş fi fost de faţă la conspi-raţiune, dacă aş fi fost martor la rugările lui către suveran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate şi energie l-aş apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel şi neavînd în privinţa acestor lupte decît nişte detalii seci şi mincinoase ale gazetarilor, singur, aproape, fără de lumină şi fiind susţinut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuţitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părţii ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?"
Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, îşi spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede şi ca un surd despre o simfonie pe care n-o aude. Şi-şi mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăştia n-au pic de bun simţ. Cred chiar că lumea începe şi sfîrşeşte cu ei. Dacă n-aş fi fost în Transilvania, dacă n-aş fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aş fi convins că n-o duc tocmai aşa de rău pe cît se plîng, aş putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi
3 osîndeşte loialitatea faţă de adevăr, dreapta.mea judecată. Sigur, nemulţumiţi au fost în toate vremurile şi-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd şi de omenos ar fi, să-l mulţumească pe fiecare supus în parte şi pe toţi laolaltă? Şi-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, ţăranul a stat faţă-n faţă cu nobilul pe aceeaşi treaptă. Desigur, fiecare cu virtuţiile sale, cu meritele sale. Că doar nu ţăranul dă strălucire unui imperiu. Ci nobilul. Ţăranul este zidul, nobilul tencuiala, turnul. Şi ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau tencuiala şi frumuseţile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuşi dreptate? Deşi sînt mai mulţi decît toţi ungurii, saşii şi secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admişi ca a patra naţiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asupreşte zidul. De ce? Deşi unii români s-au lepădat de credinţa ortodoxă acceptînd tutela Papei, cuminţindu-şi sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franţuzul omite aceste chestiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce ştiu despre Horea şi despre revoluţiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniştească po-pdrul şi m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că toa-te-s în bună regulă?
Îşi propuse apoi să studieze cu mai mare atenţie dosarele revoluţiei şi să tragă, în tihnă, concluziunile. Poate că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răspuns franţuzului-filozof. Aşa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului şi împărăţiei? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliţă. Chiar dacă nu va scrie concluziunile sale pe marginea revoluţiunii românilor din imperiul său, va trebui neapărat să cerceteze şi să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediaşului care l-a însoţit cînd a umblat prin satele săseşti şi româneşti pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar şi notarul la adevăr fără să mai afle şi alţi demnitari. Ştia el împăratul că spionii tronului roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele secrete. Doar el dispunea ce şi cum să se facă într-o situaţie sau alta. Şi tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Şi spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om îşi riscă viaţa dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecaţi la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă faţă de români. Gîndul îi era la notarul Mediaşului. Uitase de scrisoarea franţuzului pe care o aşeză pe măsuţa aflată dinaintea jilţului în care şedea de o bună bucată de vreme. Uşa salonului se deschise şi cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorinţă ce trebuie imediat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să plece şi umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în faţa judecăţii franţuzului, începu să citească, tot şoptit, în continuare, scrisoarea acestuia.
„Principe, soţii tăi se jucau altă dată cu viaţa supuşilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oameni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie nevinovaţi ca asasini si sînt nevinovaţi ca răsculaţi. Eu cel
# t • T
dintîi vin şi clamez asupra cenuşii lor şi chiar pentru cenuşa lor. Este datoria mea şi am dreptul să o fac. Deoarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să analizeze sentinţele lor şi să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. Este datoria ta, Principe, să asculţi reclamaţiunea mea şi să supui la o cercetare mai aprofundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudenţe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost victimele forţei în această insurecţiune şi repet că românii
10
au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, înseamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu eşti convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în cazul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea şi să le acorzi o proprietate. Dacă însă tu eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor săi, dacă nu voieşti să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceştia se opun cu forţa umanelor tale planuri, atunci lasă ţara aceasta în voia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi şi cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu eşti convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citeşti acest discurs pentru libertate. Şi dacă această apărare te pune la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulţii şi oamenii tăi politici, dar te fereşte a-i consulta numai în secret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-şi publice opţiunea lor ca să poată fi discutată, să-şi declare numele şi eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecţiile lor. Ce zic, o mulţime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanităţii şi ale libertăţii".
