I.
FOCHISTUL.
De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de şaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinţi pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încântare statuia zeiţei Libertăţii, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară devenită brusc eruptivă. Braţul cu spada se înălţa drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vântul.
„Ce înaltă e!” îşi zise el, şi cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat până lângă bordaj.
Un tânăr, pe care îl cunoscuse fugitiv în timpul călătoriei, îl întrebă în treacăt:
— Nu ai chef să cobori?
— Cum să nu, sunt gata! Răspunse Karl surâzând şi, ca să pară cât mai grozav, fiindcă era un băiat puternic, îşi aruncă geamantanul pe umăr. Cu ochii la cunoscutul său, care dispărea în forfota pasagerilor legănându-şi uşor bastonul, Karl îşi dădu seama, cu spaimă, că îşi uitase umbrela jos, în cabină. Se grăbi să-l roage pe acel cunoscut să aibă amabilitatea să-i păzească o clipă geamantanul, ceea ce pe respectivul nu-l încânta deloc, îşi roti privirea spre a şti unde să revină, după care o luă la fugă. Avu ghinionul ca uşa unui culoar, care i-ar fi scurtat considerabil drumul, să fie pentru prima oară încuiată, probabil din raţiuni privind ordinea debarcării pasagerilor; fu deci nevoit să coboare un şir nesfârşit de trepte, să parcurgă culoare care coteau întruna, să treacă printr-o încăpere pustie, cu un birou la care nu şedea nimeni, până se rătăci de-a binelea pe acest drum pe care circulase doar în grup, cel mult de două ori în timpul călătoriei sale. Cum nu întâlnea pe nimeni, dar deasupra sa puntea bubuia sub tropotul miilor de paşi ai pasagerilor şi îi ajungeau în auz, ca un zvon depărtat, ultimele bătăi ale maşinilor, gata să fie oprite, Karl nu mai stătu pe gânduri şi, dezorientat, bătu în prima uşă care se ivi în cale.
— E deschisă! Strigă cineva din interior şi Karl, răsuflând uşurat, împinse uşa. Ce baţi ta nebunul?! Îl luă în primire un ins cu statură de uriaş, abia aruncându-şi privirile asupra lui. O lumină obosită pătrundea prin hublou în cabina mizeră, unde se aflau, înghesuite ca într-o magazie, un pat, un dulap, un scaun şi omul acela.
— M-am rătăcit, spuse Karl; în timpul călătoriei nici n-am băgat de seamă – dar vaporul e grozav de mare.
— Asta cam aşa e, recunoscu omul cu oarecare mândrie, fără a înceta să încuie un mic cufăr, pe care apăsa cu amândouă mâinile, ca să audă broasca închizându-se. Dar intră odată, mai spuse omul, doar n-o să rămâi afară!
— Nu deranjez? Întrebă Karl.
— Pe dracu'!
— Sunteţi german? Căută băiatul să se asigure, căci auzise multe despre primejdiile care îi pândesc pe noii sosiţi în America, îndeosebi din partea irlandezilor.
— Sigur că sunt, confirmă celălalt. Karl încă mai ezita. Atunci omul apucă pe neaşteptate clanţa şi îl trase pe băiat înăuntru, închizând uşa dintr-o mişcare.
— Îmi sare ţandăra când cineva se uită de pe culoar în cabina mea, vorbi omul, văzându-şi mai departe de cufărul său. Toţi au treabă aici, toţi se holbează înlăuntru; naiba mai poate suporta aşa ceva!
— Dar pe culoar nu-i absolut nimeni, zise Karl strivit în rama patului, într-o poziţie deloc comodă.
— Ei, da, n-o fi acum, bombăni individul.
„Doar despre acum vorbim”, îşi zise Karl. „Cu omul ăsta greu te poţi înţelege.”
— Hai, urcă-te în pat. Acolo ai loc mai mult, spuse omul.
Karl se caţără cum putu şi râse cu hohote de neiscusinţa sa de a-şi face vânt, dintr-o singură mişcare, spre a ajunge în patul înalt. Abia ajuns acolo, exclamă:
— Doamne, am uitat cu totul de geamantanul meu!
— Dar unde e?
— Sus pe punte; l-am lăsat în grija unui cunoscut de-al meu. Cum l-o fi chemând oare? Şi scoase o carte de vizită din buzunarul secret pe care maică-sa i-l cususe, anume pentru călătorie, în căptuşeala hainei: Butterbaum, Franz Butter-baum.
— Ai neapărată nevoie de geamantanul acela?
— Desigur.
— Atunci de ce l-ai lăsat în grija unui străin?
— Îmi uitasem umbrela jos şi, trebuind să alerg după ea, m-am gândit să nu car geamantanul după mine. Pe urmă m-am şi rătăcit.
— Eşti singur? Nu te însoţeşte nimeni?
— Da, sunt singur. „Poate ar fi mai nimerit să mă ţin de omul acesta, îi dădu prin minte lui Karl. Unde să găseşti, cât ai bate din palme, un prieten mai bun?”
— Şi, colac peste pupăză, ţi-ai pierdut şi geamantanul. Ce să mai vorbim de umbrelă? Omul se aşeză pe scaun, ca şi cum buclucul lui Karl i-ar fi trezit un oarecare interes.
— Cred, totuşi, că geamantanul meu nu este încă pierdut.
— Cu credinţa ajungi în rai, zise omul şi prinse a se scărpina cu putere în creştetul năpădit de un păr scurt, negru şi des. Pe vas moravurile se schimbă o dată cu porturile. La Hamburg, hai să zicem că Butterbaum al dumitale ar fi întârziat lângă un geamantan. Aici însă lucrurile se schimbă; aproape sigur că au dispărut şi el şi geamantanul.
— E de datoria mea să mă duc chiar acum sus, să mă conving, spuse Karl, uitându-se pe unde ar putea să iasă.
— Stai locului, îl opri omul şi, înşfăcându-l de piept, îl trânti de-a dreptul brutal înapoi pe pat.
