„Este un aparat deosebit”, spuse ofiţerul către explorator şi îmbrăţişa cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoştea, totuşi, foarte bine. Călătorul părea să fi acceptat doar din politeţe invitaţia comandantului de-a asista la execuţia unui soldat, condamnat pentru nesupunere şi pentru insultă la adresa superiorului, colonia penitenciară nu domnea, pare-se, prea mult interes pentru această execuţie. Cel puţin în această mică vale adâncă şi împrejmuită de jur-împrejur cu povârnişuri golaşe, nu de faţă, în afară de ofiţer şi exploraor decât condamnatul – un om fălcos şi abrutizat cu părul şi faţa răvăşite – şi un soldat; acela ţinea în mână un lanţ greu ce se continua lanţurile mai mici, cu care condamnatul era celtuit la glezne, de mâini şi de gât, şi care erau prinse între ele prin alte lănţuguri de legătură. De altfel, condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poţi lăsa să umble liber pe povârnişurile din jur şi că, pentru a începe execuţia, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.
Exploratorul se preocupa prea puţin de aparat şi umbla încolo şi încoace în spatele condamnatului cu vădită lipsă de interes, în timp ce ofiţerul se îngrijea de ultimele pregătiri aci vârându-se sub aparatul îngropat adânc în pământ, aci urcându-se pe o scară, pentru a cerceta părţile superioare. Era o muncă pe care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar ofiţerul o îndeplinea cu multă râvnă, fie pentru că era un adept convins al acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi încredinţată altcuiva. „Acum totul e gata!” strigă el în sfârşit, coborând de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschisă şi-şi vârâse două batiste fine, de damă, între gulerul uniformei şi gât. „Uniformele astea sunt totuşi prea greoaie pentru tropice”, spuse exploratorul în loc să se intereseze de aparat, aşa cum s-ar fi aşteptat ofiţerul. „Desigur, răspunse ofiţerul, şi-şi spălă mâinile murdare de ulei şi unsoare într-un hârdău cu apă ce sta la îndemână, dar ele reprezintă patria; nu vrem să ne pierdem patria. Acum priviţi la acest aparat, adăugă el numaidecât, ştergâcidu-şi mâinile cu o cârpă şi arătând totodată spre aparat. Până nu de mult mai era nevoie să facem totul cu mâna, dar acum lucrează aparatul singur.” Exploratorul dădu din cap, urmărind vorbele ofiţerului. Acesta încercă să prevină eventualitatea oricărui incident neprevăzut şi spuse în continuare: „Se întâmplă fireşte, şi deranjamente; sper, însă, că azi nu va interveni niciunul, totuşi, e bine să le prevedem şi pe acestea. Aparatul trebuie să funcţioneze douăsprezece ore fără întrerupere. Dar chiar dacă intervin unele deranjamente, ele sunt foarte neînsemnate şi vor fi înlăturate numaidecât.” „ Dacă vreţi să vă aşezaţi?” întrebă el în cele din urmă şi scoase, dintr-un morman de scaune trestie, unul pe care-l oferi exploratorului; acesta nu putu refuza. Şedea acum la marginea unei gropi, în care aruncă o privire fugitivă, nu era adâncă; pe una din laturile ei, pământul săpat fusese grămădit într-un fel de val pe cealaltă se afla aparatul. „Nu ştiu, reluă ofiţerul, dacă domnul comandant v-a explicat deja aparatul.” Exploratorul făcu din mână un gest imprecis; ofiţerul nu aştepta decât atât, pentru aputea începe să explice el însuşi aparatul, aparat, spuse el şi prinse cu mâna o manivelă de care se sprijini, este o invenţie a fostului nostru comandant. Am colaborat cu el de la primele experienţe şi am luat parte parte la toate lucrările, până când aparatul a fost desăvârşit. Meritul invenţiei îi aparţine, numai lui. Aţi auzit de fostul nostru comandant? Nu? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am ştiut chiar în olipa când a murit, că organizarea acestei colonii este atât de desăvârşită în sine, încât – cel puţin vreme de mai mulţi ani – succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastră s-a şi îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-şi dea seama de asta. Păcat că nu l-aţi cunoscut pe fostul comandant! Dar, se întrerupse singur ofiţerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui se află aici, în faţa noastră. După cum vedeţi, se compune din trei părţi. In decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întru-câtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la mijloc, se numeşte grapa. „Grapa? * întrebă exploratorul. Nici măcar nu ascultase cu atenţie, întrucât soarele dogorea nespus de puternic în această vale lipsită de umbră şi era greu să-şi adune gândurile. Îmbrăcat cu o tunică strânsă pe trup, ca de paradă, încărcată cu epoleţi grei şi cu fireturi, ofiţerul îi apăru cu atât mai demn de admiraţie, cu cât explica totul atât de entuziast şi, în timp ce vorbea, meşterea cu şurubelniţa, ici-colo, la câte un şurub. Soldatul fie, şi el, în aceeaşi dispoziţie ca exploratorul îşi înfăşurase lanţul condamnatului încheieturii ambelor mâini, sta cu o mână pe armă, lăsase capul pe spate şi nu se sinchisea de nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucât ofiţerul vorbea franţuzeşte şi nici soldatul nici condamnatul nu înţelegeau limba franceză. Cu atât mai surprinzător părea, desigur, faptul că osânditul se străduia totuşi să urmărească explicaţiile ofiţerului. Îşi îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de stăruinţă somnolentă, spre locul către care tocmai arăta ofiţerul iar când exploratorul îl întrerupea cu câte o întrebare, se uita, ca şi ofiţerul, la acesta. Da grapa, întări ofiţerul, denumirea i se potriveşte. Acele ei sunt dispuse ca la o grapă mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai multă măiestrie. De altfel, veţi înţelege totul mimaidecât. Aici, pe pat, este aşezat condamnatul. Vreau să vă descriu mai întâi aparatul, şi numai după aceea vă voi arăta cum stipulează. În felul ăsta, veţi putea urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dinţată a desenatorului s-a tocit cam tare şi scârţâie rău când funcţionează aparatul, astfel încât aproape nu te mai poţi înţelege; din păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decât cu multă greutate. Aşadar, acesta e patul, cum mai spus. Este acoperit complet cu un strat vată, al cărui rost îl veţi afla mai târziu. Pe această vată este aşezat cu burta în jos condamnatul, fireşte în pielea goală; aici sunt curelele pentru mâini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gât; cu acestea este ferecat bine. Aici, la capătul patului unde vine faţa omului, după cum am mai spus, se află acest căluş de pâslă care poate fi reglat cu uşurinţă, în aşa fel încât să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte limba Fireşte că omul trebuie să accepte căluşul de pâslă, întrucât altfel cureaua de la gât îi frânge grumazul.”
