PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)
ANDROMACHE, principesă troiană captivă O SERVITOARE troiană CORUL femeilor din Phthia.
HERMIONE, soţia lui Neoptolemos, fiica lui Menelaos MENELAOS, regele Spartei.
MOLOSSOS, fiul lui Neoptolemos cu Andromache PELEUS, rege thessalian, tatăl lui Achilleus şi bunicul lui Neoptolemos DOICA Hermionei.
ORESTES, nepotul de frate al lui Menelaos UN VESTITOR.
THETIS, zeiţă marină, mireasa de odinioară a lui Peleus. Escorta lui Menelaos, servitorii lui Peleus, purtătorii cadavrului lui Neoptolemos.
Drama se desfăşoară în Thessalia, la Phthia238. Decorul reprezintă, în, fund, micul templu al zeiţei Thetis şi intrarea în reşedinţa regelui Neoptolemos. În mijloc se înalţă altarul şi statuia zeiţei. Lipită de altar, în atitudinea suplicanţilor, zace Andromache.
ANDROMACHE.
Podoabă-a gliei Asiei, cetate Theba239, de unde, înzestrată din belşug cu aur şi comori, venit-am în regeasca vatră a lui Priamos, să-i fiu soţie roditoare de copii lui Hektor, cât era odinioară de invidiată Andromache!
Dar astăzi nu-i altă femeie mai nefericită. [Şi nici nu va mai fi vreodată.] Eu mi-am văzut bărbatul, Hektor, omorât de Achilleus, şi pe feciorul ce i l-am născut soţului meu, pe Astyănax, aruncat din vârful meterezelor, când au cuprins hellenii ţara Troiei240.
Iar eu, a cărei casă era socotită cea mai liberă <din toate>, am fost luată sclavă în Hellada şi dată-n dar lui Neoptolemos, un insular241, ca o răsplată pentru vitejie, ca parte-a lui din prada de la Troia.
Aici, aproape de hotarul dintre Phthia şi cetatea Phârsalos242, eu locuiesc în şesul unde, împreună cu Peleus, trăia zeiţa mării, Thetis, ferită de apropierea gloatei243. Poporul Thessaliei a numit acest meleag Thetâdeion, în amintirea lunei lor de miere. Aici îşi are Neoptolemos lăcaşul, iar pe Peleus îl lasă să domnească peste Phârsalos, nevrând, cât timp bătrânul este viu, să poarte sceptrul lui.
Eu, în aceste case, am născut un prunc de parte bărbătească, din unirea cu stăpânul Neoptolemos244. La început, cu toate că mă copleşiseră atâtea rele, speranţa pururi mă-ndemna să aflu în feciorul meu, dacă era salvat, un sprijin şi o alinare de necazuri.
Dar după ce-a luat-o de soţie pe spartana Hermione245, stăpânul meu dispreţuieşte dragostea-mi de sclavă şi ea mă prigoneşte fără milă. Susţine că, prin băuturi vrăjite, o fac să fie stearpă şi urâtă de bărbat, că vreau, luându-i locul, să ajung stăpâna casei, pe urmă s-o alung din patul ei cu sila, <din patul> unde-a trebuit să intru odinioară peste voia mea, însă pe care-acum l-am părăsit246.
Să-mi fie martor Zeus cel Mare, [că am intrat în aşternutul ăsta peste voia mea.] Dar nu pot s-o încredinţez pe Hermione <că astfel s-a-ntâmplat>; ea vrea să mă ucidă şi tatăl ei Menelaos îi tine partea. El, în palat, se află lângă ea, sosit anume pentru asta de la Sparta.
Iar eu, înspăimântată, am venit să mă aşez la templul Thetidei, din preajma casei, sperând că poate nu mă va lăsa să mor247. Peleus şi toţi urmaşii lui Peleus îl preacinstesc ca monument al nuntii Nereidei.
Pe singurul meu fiu, în taină, l-am trimis în altă casă; mi-e frică nu cumva să mi-l ucidă. Căci <omul> ce l-a zămislit nu-i lângă mine, să-mi ajute, şi pentru fiul său nimic nu poate face, fiind plecat la Delphi, să-i plătească lui Loxâas datoria pentru o sminteală. N-a fost <tot el> odinioară la oracol, să-i ceară lui Apollon să răzbune sângele tatălui său, pe care îl vărsase <chiar acesta>? <Acum> el vrea să capete pentru greşeala din trecut iertarea şi pentru viitor bunăvoinţa zeului248.
(Intră, neliniştită, o servitoare troiană.)
O SERVITOARE.
Stăpână – căci eu nu mă dau în lături să te chem cu numele ce ti se cuvenea odinioară, în palatul tău, când locuiam în şesul Troiei – v-am fost întruna credincioasă, şi ţie şi lui Hektor, soţul tău, cât a trăit; azi încă am venit la tine, aducându-ţi noutăţi. Mă tem vreunul din stăpânii mei să nu mă dibuiască, însă de ţine-mi este milă. Menelaos şi fata lui urzesc cumplite gânduri împotriva ta: păzeşte-te.
ANDROMACHE.
O scumpă soaţă de sclavie – căci tu eşti soaţa de sclavie a celei care-a fost regina ta odinioară, dar care azi e urgisită – ce fac <duşmanii mei>? Ce uneltiri mai ţes cu gând să mă ucidă? Nu-mi sunt nenorocirile destule?
SERVITOAREA.
II vor ucide pe feciorul tău, nefericito, pe care l-ai ascuns afară din palat.
ANDROMACHE.
Vai mie, mi-au descoperit vlăstarul pus la adăpost! Cum? Când? Biata de mine, sunt pierdută!
SERVITOAREA.
Eu nu ştiu, am aflat-o de la <sclavii caseix Menelaos a părăsit palatul, ca să-l caute.
ANDROMACHE.
Ah! Sunt pierdută! Te vor omorî, copile, dacă te-nhaţă, cei doi vulturi! Şi cel care se cheamă tatăl tău tot mai întârzie la Delphi.
SERVITOAREA.
Eu cred că, dacă el era aici, n-ai fi atât de oropsită; tu astăzi eşti lipsită de prieteni.
ANDROMACHE Dar cum e cu Peleus? Nu se zvoneşte c-a sosit?
SERVITOAREA E prea bătrân ca prin sosirea lui să-ţi fie de folos.
ANDROMACHE I-am dat de ştire, totuşi, nu numai o dată.
SERVITOAREA Crezi că-i mai pasă vrunui vestitor de tine?
ANDROMACHE De fel. Nu te-nvoieşti să-mi duci vestirea tu?
SERVITOAREA Cum aş putea lipsi atâta vreme din palat?
ANDROMACHE.
Vei şti să născoceşti pretexte câte vrei, doar eşti femeie249.
SERVITOAREA Mă tem, căci Hermione nu-i o strajă slabă.
ANDROMACHE Vezi! La necaz te lepezi de prieteni.
SERVITOAREA.
Nu, nu mă ponegri în felul ăsta. Ei bine, mă voi duce – mai ales că viaţa unei sclave nici nu-i de luat în seamă -chiar de-aş păţi vreun necaz.
(Servitoarea pleacă.)
ANDROMACHE.
Te du. Iar eu, care trăiesc necontenit în tânguiri, în gemete şi-n lacrimi, îmi voi striga văzduhului durerea250; femeilor le place să-şi aline relele de fiecare zi, avându-le mereu pe buze.
N-am numai pentr-un singur rău, ci pentru multe, a mă plânge: sfârşitul patriei, moartea lui Hektor, destinul aspru, care m-a-njugat în ziua când m-am prăbuşit în chip nevrednic în sclavie.
Să nu se spună despre nici un muritor că-i fericit, pân' la sorocul morţii, când s-a văzut cum îşi petrece ziua de pe urmă şi coboară-n Hades251!
Când Paris sosi cu Helena la Troia cea-naltă252, el nu o mireasă şi-aduse, ci o năpastă^n iatac.
Ai fost cucerită din pricina ei, cetate îlion!
Te-a trecut prin foc şi prin spadă, <venit> cu o mie de nave, Ares cel iute-al hellenilor253.
Din pricina ei, vai mie! Soţul meu Hektor, <legat> de un car, a fost tras împrejur, pe sub ziduri, de fiul zeiţei marine, Thetis254; iar eu, din iatac am fost dusă pe ţărmul mării, cu capu-nvelit în năframa cumplită-a robiei.
O, câte lacrimi din ochi nu mi-au curs, când mi-am lăsat cetăţuia şi camera nunţii, şi soţul căzut în pulbere!
Năpăstuita de mine, de ce trebuia să mai văd lumina zilei, doar ca să-i fiu Hermionei sclavă?
Căznită de ea, fierbinte mă rog, aici, sub statuia zeiţei, şi-o prind în braţe, şi lacrimi vărs, ca izvorul mustind din stâncă.
(Intră Corul alcătuit din cincisprezece femei din Phthia)
CORUL255 Strofa 1
Femeie, de mult stai <lipită> de solul şi templul <zeiţei> Thetis şi nu vrei să le părăseşti. Noi, cu toate că suntem din Phthia, venit-am la tine, vlăstar asiatic, sperând să găsim un leac năpastelor voastre de nedezlegat, în care v-aţi prins Hermione şi tu, oropsita de tine! Urmare a certei sinistre pentru culcuşul, pe care l-aţi împărţit cu feciorul lui Achilleus, pe rând, amândouă.
Antistrofa 1
Cunoaşte-ţi ursita, gândeşte-te la nenorocul fără ieşire în care te afli. Lupţi împotriva stăpânilor tăi, tu, o fiică a Troiei, potrivnică fiilor Spartei. Părăseşte lăcaşul de oi primitor al zeiţei marine. Ce-ţi foloseşte să-ţi iroseşti în lacrimi şubredul trup, lăsându-te, înspăimântată, pradă silnicei legi a stăpânilor? Marea lor forţă te va răpune. Tu nu eşti nimic: de ce te căzneşti zadarnic?
Strofa 2
Mergi, părăseşte splendidul lăcaş al Nereidei divine.
Recunoaşte că eşti în tară străină şi sclavă într-o cetate cu altă ocârmuire, lipsită de toţi prietenii tăi, tu, cea mai nefericită captivă şi-atoturgisită soţie.
Antistrofa 2
O, cât de milă ne este de tine, femeie din Ilion, strămutată în casa stăpânilor noştri! Dar, în pofida milei stârnită în noi de năpastele tale, frica ne face să fim tăcute. <Ne temem> copila fiicei lui Zeus256 să nu desluşească bunăvoinţa noastră faţă de tine.
(Intră Hermione, purtând veşminte $i podoabe scumpe.)
HERMIONE (adresându-se Corului)
Bogata diademă de aur de pe creştet şi straiele brodate ce-mi înfăşoară trupul nu-s daruri nupţiale, pe care le-am adus aici din casele lui Achilleus ori ale lui Peleus, ci vin din Sparta, din pământ laconian. Menelaos, al meu părinte, mi le-a dăruit, cu multă zestre laolaltă. De-aceea pot vorbi deschis. Deci, iată ce răspuns vă dau257.
(Se întoarce spre Andromache.)
Tu eşti o sclavă, o femeie prinsă în război, şi vrei să mă alungi din casă, spre a domni <în locul meu>. Cu băuturi <vrăjitoreşti> îl faci pe soţul meu să mă urască. Stârpit de tine, pântecele meu e mort, căci la asemenea isprăvi voi, asiaticele, sunteţi înfricoşător de iscusite.
Dar eu sfruntării tale îi voi pune capăt. Nu-ţi va sluji întru nimic lăcaşul fetei lui Nereus, nici templul, nici altarul ei: nu vei scăpa cu viaţă.
Iar dacă se-nvoieşte oarecine, muritor sau zeu, să te salveze, nu trebuie să te mai ţii trufaşă pentru propăşirea din trecut, ci să te ghemuieşti, umilă, pe pământ, căzută la genunchii mei, să-mi mături casa, să răspândeşti cu mâna ta din vase aurite apa limpede ca rouă258, să recunoşti în ce tărâm trăieşti. Aici nu se mai află Hektor, nici Prâamos şi nici <belşug de> aur259, ci o cetate din Hellada.
Tu ai ajuns, nemernico, atât de fără minte încât cutezi să te aşterni cu un bărbat al cărui tată l-a ucis pe soţul tău, şi să-i aduci copii pe lume unui ucigaş!
La toate neamurile de barbari aşa se-ntâmplă: părintele se-mperechează cu fiica, mama cu feciorul, fratele cu sora, şi cele mai apropiate rude se ucid pe rând; la toate-acestea nici o lege nu se-mpotriveşte260. Să nu strămuţi aici asemenea năravuri!
Nu e frumos ca un bărbat să mâne, înhămată, o pereche de femei261. Cel care vrea să aibă casa rânduită, nu caută decât spre patul căsniciei, doar pe acela-l îndrăgeşte.
