PDF Inspectorul O. Rater de Edgar Wallace

Născut la Greenwich în 1875, EDGAR WALLACE urmează şcoala elementară la Londra. După o serie de slujbe mărunte, pleacă pentru o perioadă de şase ani ca mercenar. Aşa ajunge în Africa de Sud, unde are şansa de a fi angajat de agenţia Reuters, pe post de corespondent de război. Urmează apoi o colaborare fructuoasă cu ziarul „Daily Mail”.

Scriitor extrem de prolific, în douăzeci şi şapte de ani de activitate Edgar Wallace scrie o sută cincizeci de romane de mare succes. Moare în 1932.

În anul 1938, Margaret Lane, nora celebrului scriitor va publica „EDGAR WALLACE - Biografia unui fenomen”.

1. ORATORUL

Era foarte limpede pentru toată lumea de ce inspectorul şef Oliver Rater era supranumit „Oratorul”. Celor ce nu gustau umorul englezesc le era însă mai puţin limpede cauza pentru care această poreclă nu fusese niciodată înlocuită cu o alta. Motivul se datora mai degrabă firii sale taciturne decât jocului întâmplării^[1].

Domnul Rater vorbea puţin, dar gândea mult. De asta nu se putea îndoi nimeni.

Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o faţă lătăreaţă şi lipsită de expresie. Când îi vorbeai aveai tot timpul impresia că vorbele îţi sunt puse la îndoială. Te despărţeai de el ferm convins că nu avea un vocabular mai bogat de zece cuvinte. Mulţi criminali îi fuseseră aduşi în faţă cu un alibi atât de perfect încât părea absolut ridicol să fie reţinuţi pentru cercetări, dar sfârşiseră prin a recunoaşte totul, sub povara tăcerii lui apăsătoare.

— Are un singur viciu, obişnuia să spună comisarul adjunct, gândeşte prea mult.

Într-o după-amiază de februarie, retras într-un colţ al camerei ticsite cu cadouri de nuntă, Oratorul se lăsase pradă slăbiciunii sale preferate, aceea de a privi adunarea mondenă ce venise să-şi prezinte darul, fiecare gândind în sinea lui că cel adus de el este cel mai grozav.

De regulă, nimeni nu invită un inspector şef de poliţie să admire cadouri de nuntă. Dar Oratorul o făcuse din proprie iniţiativă şi venise ca oaspete, căci fusese prieten cu defunctul tată al miresei. Angela Marken îşi amintise de el atunci când făcuse lista invitaţilor.

— Draga mea, îi spuse mama soacră înţepat, cum să inviţi un poliţist? E ridicol.

Angela oftă şi se lăsă pe spate în scaun, rozând gânditoare capătul creionului.

— Nu înţeleg de ce nu, răspunse ea plictisită. Ar fi unul din puţinii oameni respectabili invitaţi la nunta mea.

Ezită puţin şi apoi adăugă:

— Aş putea să-l invit şi pe Donald Grey.

Doamna Marken strâmba din nasul ei aristocratic.

— Sub nici o formă. Fii realistă Angela. Donald este un băiat foarte bun şi ţin mult la el, dar nu îţi poţi permite luxul să devii sentimentală când e vorba de un tânăr cu un venit de 300 de lire pe an.

— Cred că ai dreptate, răspunse fata cu resemnare şi scrise pe plic adresa inspectorului şef Rater. O să ne păzească şi bijuteriile cu ocazia asta, nu? Facem şi o economie, zise ea cu ironie.

Puţini din invitaţii ei ar fi putut înţelege cărui fapt i se datora ironia asta. Lordul Eustace Lightley era bogat şi urma să moştenească un ducat, era chipeş şi avea chiar şi veleităţi de poet. Era - din toate punctele de vedere - o partidă pentru fiica unui şef de poliţie ce nu lăsase nici o avere, pentru că singura lui pasiune fusese teoria strategiei militare.

Angela era zveltă şi de o frumuseţe discretă, însă foarte sigură pe ea. Văzând-o intrând, gătită cu rochia de mireasă, Oratorul îşi spuse în sinea sa că era o apariţie încântătoare. Nu mulţi se puteau lăuda că au stârnit admiraţia Oratorului, aşa că atitudinea sa de acum putea fi luată drept entuziasm. Mai târziu dădu cu ochii şi de mire, dar nu-l plăcu de la prima vedere. Era un bărbat uscăţiv, cu o faţă prelungă şi ten de fată, în ciuda celor 35 de ani. Lordul Eustace Lightley nu era genul de bărbat care să-i placă Oratorului, care îşi spuse în sinea sa că, dacă Atotputernicul l-ar fi pus pe el să închipuiască câteva tipuri de om, Lordul Eustace Lightley nu i-ar fi trecut, pur şi simplu, prin minte.

Excelenţa sa, ducele, era un om atât de irascibil încât de multe ori ieşirile lui frizau bădărănia. Oratorul cu greu avea să uite prima lor întâlnire.

— Tu eşti tipul ăla, detectivul? întrebă el.

Oratorul încuviinţă din cap, ceea ce la el însemna un adevărat discurs.

— Atunci de ce naiba stai ascuns într-un colţ? N-ai cum să vezi nimic de aici, bătrâne. De ce nu urci în galerie? zise el, indicîndu-i-o cu degetul.

Oratorul îşi scărpină vârful nasului.

— Nu eşti de nici un folos dacă stai aici, continuă lordul din ce în ce mai furios. Ori că stai aici, ori în Grosvenor Square, tot una-i.

— Chiar într-acolo şi plec, zise Oratorul, întorcându-i spatele şi ieşind din încăpere fără vreo altă explicaţie.

Asta a fost prima şi ultima dată când se întâlni cu lordul Eustace Lightley, dar avea să afle multe despre el în următoarele zece minute, de la un tânăr ce-l acostă în faţa intrării. Acesta avea o înfăţişare respectabilă şi ducea în mână un pachet frumos ambalat în hârtie maro; dorea să afle cum putea să dea cât mai repede de excelenţa sa. Desigur că îl recunoscuse de-ndată pe domnul Rater, de altfel nici nu era prea greu, căci chipul Oratorului apărea adesea în ziarele cele mai citite.

— Ce lucruri ciudate se mai întâmplă pe lumea asta, d-le Rater, nu-i aşa? Lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. De sute de ani noi suntem farmaciştii casei excelenţei sale. De la noi îşi cumpără pasta de dinţi, săpunul, tot ce au nevoie. Chiar şi când a fost în Siria, acum mulţi ani şi a avut ceva probleme cu plămânii; acum e vindecat, îi trimitem săptămânal...

Domnul Rater ascultă cu mult interes cele spuse de tânăr.

Un an şi ceva mai târziu d-l Rater se afla la Ostende, unde îşi petrecea concediul. Era celibatar, aşa că îşi putea permite o astfel de vacanţă costisitoare. Alesese Ostende-ul fiind aproape sigur că aici avea să dea de tot felul de indivizi care nu s-ar fi aşteptat niciodată să-l vadă aici. De obicei nu citea ziarele, însă o frântură de conversaţie ce-i ajunse din întâmplare la urechi la hipodrom, între curse, avea să-l facă să caute degrabă o bibliotecă, unde ceru un teanc de ziare vechi.

„Cu tristeţe vă aducem la cunoştinţă încetarea din viaţă a lordului Eustace Lightley. Bolnav de câteva luni, excelenţa sa a murit pe neaşteptate ieri seară, la reşedinţa sa din Heart Street, Mayfair”

— Doamne, Dumnezeule! exclamă dl. Rater.

Dacă ar fi fost să dea frâu liber primului instinct, ar fi trimis imediat văduvei o telegramă de felicitare. Dar se mărgini să-şi noteze în agendă conversaţia pe care o avusese cu tânărul de la farmacie. Apoi chestiunea îi ieşi complet din minte, căci în următoarele trei zile fu extrem de prins cu diverse întrevederi cu poliţiştii din Ostende. O serie întreagă de furturi fuseseră săvârşite în marile hoteluri; bijuterii de mare valoare fuseseră subtilizate în timp ce posesorii lor luau masa sau erau la cazinou. Oratorul nu se putu abţine să nu participe direct la eforturile poliţiei de a soluţiona aceste cazuri.

Suspecţii erau în număr de cinci, dar cel pe care îl bănuia cel mai tare nu se afla printre ei. Toate furturile fuseseră săvârşite în maniera tipică a lui Osawold şi de aceea fu puţin dezamăgit să afle la telefon că William nu părăsise de loc Londra unde în ultima lună fusese în permanenţă sub observaţia poliţiei.

— De fapt, spuse vocea din telefon, era cât pe ce să fie arestat în ziua în care spui că a fost comisă spargerea... Un om de-al nostru l-a văzut ieşind dintr-o casă din West End şi l-a recunoscut imediat. Dar se pare că o doamnă, al cărei soţ era bolnav, l-a chemat în casă. I se stricase telefonul şi l-a rugat pe el să aducă doctorul.

— Ce ghinion, comentă Oratorul.

A doua zi a fost arestat adevăratul hoţ. Era un cetăţean american pe nume Lavinsky şi, astfel, cazul a fost rezolvat.

Oratorul se întoarse din concediu refăcut şi atât de bine dispus încât în tren catadicsi să încuviinţeze când vecinul de compartiment declară că era o vreme cu adevărat superbă.

Londra îl solicită la maxim. Trei luni încheiate îl urmări pas cu pas pe Honoré de Youre, criminalul din Bath; într-o dimineaţă devreme, pe când se întorcea de la execuţia unui criminal ce avusese loc la închisoarea Wandsworth (Oratorul asista întotdeauna la execuţia celor condamnaţi la pedeapsă capitală) şi străbătea Hyde Park-ul, se auzi strigat de o voce răguşită şi puţin ironică:

— Alo, inspectore, hai să-ţi ciripesc ceva.

Îşi întoarse încet capul şi ceea ce văzu îl luă prin surprindere. La volanul unei limuzine mari şi extrem de frumoase, închiriată probabil, gândi el, stătea un bărbat de o eleganţă ostentativă; pălăria albă era o obrăznicie, iar inelul cu diamnat ce-i strălucea pe deget era de-a dreptul scandalos.

— Urcă, inspectore, îi spuse Bill Osawold cu seninătate.

După licărirea de panică ce îi apăru pentru o clipă în privire când Oratorul, cu un aer grav, deschise portiera şi urcă, aşezându-se lângă cel pe care îl trimisese în trei rânduri la închisoare, era clar că Osawold nu se aşteptase că invitaţia să-i fie luată în serios.

— Vreo afacere la orizont, Bill? îl întrebă Oratorul.

Bărbatul tuşi, parcă negăsindu-şi locul în scaunul capitonat, sub privirea scrutătoare a detectivului.

— Arăţi superb, Bill, murmură Oratorul.

Într-adevăr, dl. Osawold avea o ţinută deosebită.

Costumul în carouri, din stofă de lână, cămaşa lucioasă de mătase cu dungi violete şi guler asortat, acul de cravată cu diamant, pantofii uşori din piele fină şi şosetele din mătase străvezie, erau de-a dreptul impresionante.

— Sunt curat, inspectore, zise Bill cu o voce guturală. Am primit o moştenire de la o mătuşă. Să vii să vezi unde stau.

Oratorul îl examină din cap până în picioare cu eficienţa unui aspirator căruia nu-i scapă nici un fir de praf.

— O mătuşă, zici? Pun pariu că se uită la tine din ceruri încântată de fapta ei. Era din Australia, nu?

— Nu, din America, spuse Bill şi figura lui expresivă se strâmba în ceea ce se dorea a fi un zâmbet. Dacă eşti prin zonă şi ai chef de o duşcă, nu mă ocoli. Bloomsbury Mansions nr. 107.

— Nu beau decât apă de izvor, zise Oratorul cu blândeţe.

Admiraţia ce i se citea pe faţă era absolut sinceră.

— Şi când mă gândesc că ultima oară ne-am întâlnit pe acoperiş la Albemarle Mansions, când te-am prins cu mâţa-n sac şi ai luat cinci ani pentru port ilegal de armă!

Celălalt părea foarte jenat.

— Ăsta-i un capitol încheiat, inspectore. De când a murit unchiu'...

— Mi-ai povestit de ea, murmură Oratorul.

— Vreau să zic, mătuşa... N-am mai călcat strâmb. Nu mai ţinea să mă înhăitez cu toţi dubioşii.

Dl. Rater îşi privi interlocutorul aşa cum un contabil s-ar uita la un bilanţ falsificat. Ajunse la concluzia că povestea lui nu prea stătea în picioare, căci îi ştia pe de rost trecutul. Multe din crimele în care numele lui fusese amestecat nu erau neapărat legate de spargeri. Avea în el o cruzime primitivă, greu de detectat la prima vedere. Oratorului îi veni în minte un episod legat de o crimă atroce care îl scosese pe Bill din circulaţie timp de cinci ani şi trei luni şi îi împrospătă memoria plutocraticului domn Osawold.

— Cred că nu eram în toate minţile, îi replică acesta, dând din cap. Şi oricum, fata aia a îndrugat o groază de minciuni despre mine şi nici cu tine nu mi-a fost ruşine, inspectore.

— Asta mi-e meseria, încuviinţă dl. Rater.

Maşina ajunsese acum în dreptul intrării în parc dinspre Marble Arch şi Osawold făcu semn şoferului să oprească.

— Te las aici, inspectore. Am întâlnire cu un prieten, zise el şi respiră uşurat, văzându-şi duşmanul îndepărtându-se.

Treaba cu întâlnirea nu era o minciună. Acasă îl aştepta o tânără nostimă care făcuse greşeala să-i accepte invitaţia de a lua masa cu el în tête-à tête.

Dl. Rater nu era nici afectat şi nici surprins de faptul că un criminal notoriu, de ultimă speţă, ajunsese în posesia unei averi deloc neglijabile. Nu era un caz neobişnuit. Nu la fel făcuse şi Harry Gay, tăinuitorul, care închiriase un întreg etaj la Hotelul Splendid, după ce reuşise să dea lovitura vieţii? La fel procedase şi Clew Remmi, care îşi sărbătorise o spargere ca la carte bând bere, căţărat pe acoperişul celei mai scumpe limuzine din Londra, în timp ce aceasta străbătea Oxford Street-ul.

În aceeaşi după amiază la ora 5, la cartierul general al poliţiei se primi un telefon şi se făcu imediat legătura cu biroul domnului Rater. Era ceva referitor la Bill Osawold, sau cel puţin aşa se înţelegea din ţipetele isterice ale unei tinere aflate în pragul unei crize de nervi.

— A, da, zise Oratorul cu blândeţe.

A fost mai mult sau mai puţin o coincidenţă că, pe când ieşea din clădirea Scotland Yard-ului, îndreptându-se spre Whitehall, prima persoană pe care dl. Rater o întâlnea avea să fie Bill Osawold; şi totuşi nu a fost chiar o coincidenţă, deoarece drumul dintre Bloomsbury şi staţia Waterloo trece pe lângă Whitehall şi traversează podul Westminster, iar Bill tocmai se îndrepta spre gară, pregătit să şteargă puţină, dacă cele două valize măricele şi cufărul voluminos aflate încă în portbagajul taxiului pot fi luate drept dovadă. Taxiul lui Bill trecu ca o săgeată pe lângă inspector pentru a se opri puţin mai departe, vis-a-vis de clădirea Parlamentului, blocat într-un dop de circulaţie. Până să se restabilească circulaţia, Oratorul era deja lângă uşa deschisă a taxiului.

— Haide, ieşi. Hai, tinereşte, zise el.

Bill se supuse. Era alb ca varul şi ochii îi scăpărau de furie. Cu un singur gest Oratorul îl chemă la ordin pe poliţistul din apropiere:

— Umflă-l, îi zise, scurt. Are o jucărie la el.