CUVÂNT ÎNAINTE.
Corsica şi Belgia scindată în două, a întrevăzut o Albanie mai mare, care e încă de domeniul viitorului. Dar a spune că agitaţiile etnice nu pot forma principiul unei restructurări politice în Europa secolului XXI este inadmisibil pentru cineva care, între timp, a asistat la modificările hărţii din ultimii ani. Neputinţa colosului rusesc de a-i învinge pe ceceni e o dovadă a forţei sentimentului naţional, deşi într-o fază premodernă. De asemenea, după crâncenul război care a pustiit Bosnia, declaraţia că fragmentarea fostei Iugoslavii a avut „un caracter relativ paşnic” devine involuntar sarcastică. Ce preţ se mai poate pune pe afirmaţia că regimul comunist a rezolvat problema naţională în toată Europa de Est, cu singura excepţie a României lui Ceauşescu? Oricât de penibil ar fi, trebuie să ne amintim că, după părerea profesorului Hobsbawm, „numai Revoluţia sovietică din 1917 a oferit mijloacele şi modelul unei creşteri economice mondiale reale şi a reechilibrat dezvoltarea tuturor popoarelor”. Aceste cuvinte se pot citi într-un număr din 1962 al revistei Marxism Today. Tot ca un argument pentru a elogia teoria şi practica comunistă, un pasaj din cartea de faţă admira eforturile autorităţilor din Germania răsăriteană de a menţine în viaţă limba sorbilor, străveche minoritate slavă din Lusacia. Cu toate acestea, autorul mărturiseşte astăzi că „Republica Democrată Germană nu a fost un stat democratic, în nici un sens realist al cuvântului„. Sentimentul, mai degrabă decât raţiunea, justifică astfel de incongruenţe. De altminteri, chiar istoricul britanic recunoaşte filosovietismul intelectualilor occidentali din vremea tinereţii sale, când U. R. S. S. trecea drept „statul muncitorilor„, beneficiind apoi şi de simpatiile antifasciştilor (deşi a existat şi un „antiimperialism„ al dreptei liberale, pe care autorul îl uită). Dar obiecţiile noastre nu se opresc aici. Pentru riobsbawm, subiectul începe să se închege pe la 1780. Condiţiile genezei medievale a naţiunilor sunt vag evocate. E aici o întreagă preistorie a naţionalismului care lipseşte – ceea ce E. Lemberg numeşte „naţionalismul primitiv şi instinctiv„ (ca în Caucaz!). în privinţa periodizării, ar fi de arătat că procesul de expansiune integrator prin care se formează statul naţional merge pe urmele acţiunii centralizatoare a monarhiilor din veacurile XV-XVI, pe când tendinţa de secesiune, pe care o constatăm în sud-estul Europei şi în Scandinavia în epoca modernă, a fost precedată de „revoluţiile” eşuate din secolul al XVII-lea (Cehia, Catalonia, Napoli). Nu există un singur drum către individualitatea naţională. Cum spunea
3 Ibidem, p. 5. Eugen Lemberg, II nazlonaltsmo, Roma, 1981, p. 50-53
M. Berza: „trecerea de la popor la naţiune se face, acolo unde evoluţia e normală, ca la englezi sau la francezi – căci la bulgari naţiunea se formează în opoziţie cu elementul dominant, otoman – în cadrul aceluiaşi stat, printr-un proces de creştere a conştiinţei sociale, legat de transformarea însăşi a societăţii. Sunt, de asemenea, naţiuni care apar, într-un anumit fel, ca o creaţiune a statului, în fapt a nevoilor profunde care decid forma statală. Mă gândesc îndeosebi la naţiuni constituite pe bază plurietnică şi fără de asimilare, ca naţiunea elveţiană şi, totuşi, naţiunea belgiană”.
Observaţiile aceluiaşi istoric, care se continuă pe tema împrejurărilor în care s-au format pe rând poporul român, naţiunea şi, în cele din urmă, statul modern, însoţit vremelnic de unitatea naţională, sunt cu atât mai binevenite cu cât profesorul Hobsbawm, când se referă la România, numai în treacăt, pare superficial informat. într-adevăr, de ce compară autorul unirea cehilor cu slovacii, a polonilor cu lituanienii şi ucrainenii, a românilor din Moldova cu cei din Muntenia şi Transilvania, ca şi cum în toate trei cazurile ar fi existat diferenţe considerabile între elementele înmănuncheate, în privinţa originii etnice, a istoriei şi a limbii? Chiar fractura prin care, de la 1812 la sfârşitul războiului Crimeii, jumătatea orientală a Moldovei e separată de restul principatului, sau efectul celei de-a doua anexări asupra judeţelor din sudul Basarabiei vreme de patruzeci de ani n-au şters caracterul omogen al civilizaţiei (limbă, moravuri, costum etc.) de pe malurile Prutului. Cu cuvintele lui M. Berza: „Părăsiţi de Roma, ne-am format ca popor fără de apărarea statului; am reuşit să supravieţuim şi, când a fost cu putinţă, să ne creăm şi o viaţă de stat. Dar, atunci, statul nu a fost unul sfrigur pentru întregul popor. Am vieţuit astfel despărţiţi, dar cu o conştiinţă tot mai deplină a unităţii noastre. Nici naţiunea nu s-a constituit, la noi, în cadrul unui stat, ci a mai multora şi, odată constituită, ea şi-a format treptat, ca o supremă necesitate, statul unitar.” Ceea ce e şi frumos spus şi adevărat.
A doua greşeală pe care o comite Eric Hobsbawm este de a considera România dintre cele două războaie mondiale ca „un stat multinaţional”, asemenea Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. După atâta timp, cifrele statisticilor oficiale pot fi contestate, dar îndreptate nu. Din populaţia ţării de la 1930, 76% erau români. Nici o minoritate nu depăşea ca număr grupul etnic maghiar, evaluat la 7%. în Iugoslavia,
5 Minai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, ed. A. Pippidi, Bucureşti, 1985, p. 52.
X.
XI
la aceeaşi dată, sârbii (cu muntenegreni cu tot) reprezentau abia 43%, croaţii 23%, slovenii 8,5%, iar în Cehoslovacia germanii ajungeau la peste 22%, cifră egală cu a slovacilor. Numărul polonilor din Polonia se ridica la aproape 69%, dar ucrainenii formau 14%. Şi atunci, nu e o prejudecată să se mai vorbească de „statul multinaţional” căruia i s-ar fi pus capăt, printr-o împărţire ca a Poloniei, în 1940?
În situaţia aceasta s-a ajuns printr-o lungă experienţă istorică pe care o cunoaştem mai bine decât Hobsbawm. Am încercat să schiţăm liniile mari ale acestei evoluţii. Ea începe din momentul în care poporul român are un nume colectiv: are chiar două, cel pe care şi-1 dă singur – care nu e altceva decât amintirea originii romane – şi cel folosit de germanici, slavi, maghiari etc. Primul, deşi atestat în româneşte abia din veacul al XV-lea, poate fi dedus din menţiunea acelei „provincia de Rumenia” dintr-un text geografic spaniol de la mijlocul secolului al XrV-lea. Cât despre vlahi – denumire care reflectă recunoaşterea externă a latinităţii – ei apar în izvoarele bizantine din veacul al X-lea, iar cărturarii apuseni ştiau de existenţa lor la jumătarea secolului al XH-lea, când Otto de Frelsing se referă la „Falones”, populaţie din Transilvania. Ideea unui teritoriu comun e atestată din 1374, prima oară când se întâlneşte în documente titlul de „domn a toată Ungrovla-hia”. Principatul vecin, al Moldovei, este şi el o „Moldovlahie”, atât în formularul diplomatic constantinopolitan, cât şi în acela al cancelariei proprii, deşi, aici, conştiinţa legăturii de neam cu românii de la sud de Carpaţi, din cealaltă „Vlahie”, nu răzbate înainte de 1415. Domnia lui Alexandru cel Bun este chiar epoca în care Moldova se extinde către răsărit, luând în stăpânire, pe urmele unei paşnice „colonizări” pastorale şi agricole, ţinutul dintre Prut şi Nistru. Pe lângă asocierea cu un teritoriu specific (dublu, în acest caz), Anthony Smith identifică drept dimensiuni ale existenţei unui popor conştiinţa unei obârşii comune – ceea ce datează din jurul anului 1400, după mărturia lui Ioan de
Vezi Joseph Rothschild, East Central Europe between the Two World Wars, Seattle, 1990, passim; Andrei Pippidi, Nation, natlonaltsme et democraţie en Roumanie. în L'autre Europe, 26-27, 1993, p. 151-162.
Idem, Identitate naţională şi culturală. Clteva probleme de metodă, în Revista de istorie, 38, 12, 1985, p. 1178-1197 (reeditat în culegerea de studii Identitate/alterttate In spaţiul cultural românesc, ed. Al. Zub, Iaşi, 1996, p. 56-79).
Idem, De l'utopte ă la geographie. Une „Roumanie” au XlVe slecle? în Revue roumaine d'histolre, XXV, 1-2, 1986, p. 69-79.
9 Otto of Freising, The Deeds of Frederick Barbarossa, trad. Ch. Chr. Mierow, Toronto, 1994, p. 66.
Sultanieh – idee completată de miturile „descălecării” care implică descendenţa din acelaşi trunchi cu românii din Transilvania – apoi o istorie împărtăşită şi o cultură comună, în care sunt cuprinse limba şi religia. Cu privire la aspectul romanic al limbii, care le-a sugerat umaniştilor noştri din veacul al XVII-lea imaginea despre trecutul comun, erudiţii vest-europeni îşi formaseră convingerea încă din secolul al XV-lea.10
Pentru epoca următoare, există o temeinică analiză, a lui Ştefan Lemny. Decisivă, începând din această perioadă, a fost educaţia, aceea care modelează memoria colectivă. Reflecţia asupra identităţii naţionale s-a dezvoltat mai întâi împotriva statului, exact cum afirmă istoricul englez, apoi ca un program determinat de el, după biruinţa „revoluţiei intelectualilor” de la 1848. Exemplul citat de Hobsbawm, al liberarului italian Massimo d'Azeglio, poate fi înlocuit cu uşurinţă prin numele românilor Alecu Russo, Nicolae Bălcescu sau Dumitru Brătianu. Separatiştii moldoveni care li s-au opus în anii 1857-1866 aveau, poate, o viziune istorică, dar refuzau odată cu Unirea valurile liberalismului şi ale occidentalizării: de aceea, patriotismul lor sincer era îndreptat spre trecut, nu spre viitor, şi proiectul lor politic n-a prins viaţă.
Alternativa s-a dezvoltat cu vigoare după 1859. Acţiunea modernizatoare a statului, pornită târziu, a „ars etapele”, cu riscul de a crea forme fără fond, aşa cum o acuzau conservatorii. Ceea ce a limitat-o brutal, cu tot efortul unui Spiru Haret, a fost „bariera enormă a analfabetismului”, din cauza căruia conştiinţa naţională a rămas momentan în cercul unei minorităţi de 13%. Dacă în România de la 1900 erau 87% analfabeţi, numărul acestora în Basarabia, masiv rurală şi agresiv rusificată, ajungea la 94,2%. în aceste condiţii, faptul că Şcoala Centrală din Bolgrad pe la 1870 trimitea bursieri la Miinchen, Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993; Eugenio Coseriu, Limba română în faţa Occidentului, trad. Andrei A. Avram, Cluj, 1984.
11 Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea Ideii de patrie în cultura ro mână, Bucureşti, 1986.
12 Alina Mungiu-Pippidi, Identitate politică românească şi identitate eu ropeană, în voi. Revenirea în Europa, ed. Adrian Marino, Craiova, 1996, p.
13 Gheorghe Negru, Mişcarea naţională în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Destin românesc, III,
4, 1996, p. 45. Comparaţia cu statisticile reproduse de Carlo M. Cipolla, Literacy and Deuelopment în the West, Londra, 1969, p. 128, este semnificativă:
97% analfabeţi în Asia Centrală, dar numai 90% în Siberia la aceeaşi dată, 1897.
XII
XIII
Heidelberg, Karlsruhe, Wurzburg, Gând, Paris şi Aix-en-Provence devine patetic. O carte clasică a lui Eugene Weber a demonstrat cum Republica a IlI-a a făcut „francezi”, adică cetăţeni, din ţărani, dar având la dispoziţie o armată de institutori, pe când cei 4000 de învăţători români erau chemaţi să educe o populaţie şcolară de 650000 de elevi.
După 1918, atât cultura, care a atins culmile stăruitor propuse admiraţiei noastre, cât şi conştiinţa politică, în ţara întregită, au manifestat în continuare acea voinţă de a fi pe care o descoperim în miezul identităţii naţionale româneşti. Dar în condiţiile în care ideea de naţiune, preluată de tânăra generaţie a dreptei radicale, ca să ofere un nucleu centralizator intelectualilor nou-veniţi din satele subdezvoltate, găseşte în faţa ei ideea de stat, care simbolizează asimilarea minorităţilor, mai numeroase decât înainte de război. Niciuna, nici alta dintre aceste lozinci n-au fost capabile de a mobiliza societatea civilă, fiindcă aceasta se afla abia la începuturile ei. Statul birocratic era imitativ, întâi încercând modelul democratic, apoi îmbrăţişând dictatura. Naţiunea? „Naţiunea”, ca rezultat al aculturaţiei de tip fascist din anii '30, era a unei minorităţi, a cărei expresie derizorie a fost chiar un efemer „partid al Naţiunii”. Acceptarea pasivă a concesiilor teritoriale impuse României în 1940 n-a dus la altă reacţie decât la un naţionalism de stat, pe care s-a întemeiat regimul militar autoritar din 1941-1944, apoi totalitarismul de marcă sovietică.
