INTRODUCERE.
Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinţii ediţie completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte şi motivul pentru care l t-a zis ediţie completă.
Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit şi probabil cunosc şi amănuntele care au determinat apariţia acestei cărţi, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoţionant tablou al strălucitei personalităţi a scriitoarei.
MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaş intitulat ROŢILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului şi a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenţia de a fi dată publicităţii > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun şi sufletul atât de ales al Ioanei Champion şi fără să mai întrebuinţeze toc şi hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi aşternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-şi scrie cărţile şi făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.
— Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate şi reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot aşa şi MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie şi creion şi a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane şi descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte şi ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sţirşitul unei cărţi şi abia mai târziu aşternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-şi memora în întregime cărţile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.
Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginaţie mi se pare ceva neobişnuit şi unic. Multe din cărţile ei au fost elaborate în felul acesta, şi imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are şi cărţi pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viaţa ei a fost atât de plină ă? Obligaţiile zilnice şi de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putinţă să se dedice unei preocupări sistematice şi mecanice, cum este scrisul.
Libertatea şi timpul veniră însă în mod cu totul neaşteptat: căzu la pat şi zăcu multă vreme din cauza unei afecţiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neaşteptată ocazie; romanul complet gata, aştepta de mult să fie aşternut pe hârtie, aşa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion şi începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferinţă pe care o îndură cu resemnare, graţie temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni şi îşi reltis ocupaţiile obişnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat şi al parohiei din care făcea parte.
În timpul convelescenţei terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York şi care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru şi cealaltă variantă a romanului. Aşa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare şi să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă şi-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soţia mea să se poată decide la o astfel de amputaţie, a trecut printr-o încercare destul de grea: aşa cum se prezenta, cartea era completă şi definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu ştia nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părţi ale romanului ar mai trebui cristalizate şi pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părţile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.
Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproş din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărţi, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuşi să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare şi au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea şi-a exprimat de multe ori dorinţa să reintegreze în roman mişcătoarele scene pe care le trăise, aşa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de faţă reprezintă ediţia completă a MĂTĂNIILOR.
Ziarele au publicat o informaţie complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America şi cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.
Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America şi Anglia, în anul 1909, iar numărul ediţiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare şi a fost o mare satisfacţie pentru scumpa mea soţie să vadă miile de scrisori care veneau din toate părţile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înţelegerea şi mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeaşi plăcere şi aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărţile şi le-a scris călăuzită de intenţia de a da mângâiere şi nădejde celor dezamăgiţi şi nedreptăţiţi.
N-aş vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ş au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de ruşine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoştinţă în cărţile mele.
În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ţi de imaginaţia unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate şi morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginaţia lui să inventeze şi altele şi să le introducă în viaţa oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viaţa de toate zilele".
Un mare savant şi scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că ştie creea viaţă, mult mai frumocus decât este în realitate".
Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune şi oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ţi aduci cu plăcere aminte de ele".
Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR şi celorlalte cărţi cu atmosferă tot aţii de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care îşi iau în serios rolul de îndrumători ţâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.
Iunie 1923, CAPITOLUL l.
Deasupra grădinilor şi a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obişnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfinţit, prelungea umbrele pe pajiştea verde a parcului şi te îmbia să te odihneşti sub coroana cedrilor bătrâni din faţa castelului.
Clădirea veche de piatră, trainică şi masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuieşti că între pereţi! Ei sunt camere încăpătoare şi liniştite, de unde nu lipseşte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viţa sălbatică şi iedera care se căţărase în lungul faţadei până sub acoperiş, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe şi ciorchine de petale însângerate.
În faţa casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau coteţele pentru păsări. De pa terasă, din distanţă în distanţă, coborau trepte largi da piatră până pe pajiştea mătăsoasă şi verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile şi în oglinda lui limpede îşi scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie şi steluţele albe ala margaretelor.
Gadrul solar arăta patru după amiază.
Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală şi dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o şoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată şi te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roşu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui aşezate! Sub cedrii din faţa casei.
^Într-un târziu se auzi deschizându-se o uşă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta şi traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.
Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu şi o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese nişte mănuşi foarte vechi cu crispin şi pe braţ avea un coşuleţ de nuiele în care se vedeau nişte foarfeci enorme, pentru tăiat florile.
Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlneşti pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările şi mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii şi bine dispus, cu siguranţă că ai ti băgat mâna în buzunar şi i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reuşeai să-i atragi atenţia asupra ta şi s-ar fi uitat la tine, te-ar fi aşteptat aceeaşi soartă ca şi pe bietul ceasornic al lui Şir Walter Raleigh: nu-ţ! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării şi să laşi bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoinţă scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaţilor ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simţise niciodată nevoia de tovărăşia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi nici de zâmbetul constant şi atenţiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase şi se uita la el ca la un soare, murise prea devreme şi înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soţul ei, ducele Thomas, se sfârşise pe neaşteptate şi, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când îşi serba a şaizeci şi doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roşu, joben şi pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în faţa unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri şi contele repezit înainte, căzu cu capul în jos şi nici nu se mai mişcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.
Stingerea neaşteptată a vieţii lui tumultuoase şi mân-dre însemna o transformare completă a felului de viaţă pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezenţa tovarăşilor lui gălăgioşi de care casa era în permanenţă plină, sau să invite cunoştinţele ei, dar numai pe acelea cărora îşi putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoinţă şi uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitaţilop ei în toată voia; căci oricât ţi s-ar fi părut că este un diamant neşlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru şi cu toate manierele ei cam necruţătoare şi brusca faţă de ciudăţeniile şi sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găseşti la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuşi adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba şi va face gestul indicat de importanţa momentului, în orice clipă.
Defunctul duce avea un limbaj cam muşcător şi aia-nâcre din epoca Georgeană, şi când]-a aşezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoşilor lui, ducesa oftase înduioşată – „cât de puţin seamănă cu ei sărăcuţul; ţi se pare că te simţi mai bine când îţi dai seama că nu mal e printre vii" – şi privind în jurul ei, începu să-şi dea seama de frumuseţile şi plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.
La început se mulţumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi coteţe pentru păsări şi comandă tot felul de orătănii şi animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste faţă de oamenii din jurul ei.
După câtva timp însă firea ei ospitalieră şi plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum şi mândfia de a-şi arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitaţi şi Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toţi cei pe care ai îi dorit să-i vezi, şi und «erai găzduit şi îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate şi tot aşa în timpul iernii, fără nimic banal şi fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, aşa ca puteai veni şi pleca atunci când îţi poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai şti ce va spune în clipa următoare.
Seratele şi le aranja singură şi dinainte, împărţindu-la în trei categorii: „serate pestriţe, serate amicale şi serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună şi în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa îşi făcuse obişnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, îşi luase echipamentul de gră-dinărie şi ieşise sa taie trandafiri.
După ce traversă terasa şi ajunse la portiţa de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii şi se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur şi după câteva clipe adormi din nou.
Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" şi el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simţise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simţi că o deprimă atenţiila delicate şi suave ale cunoştinţelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit şi preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar aşa cura se prezentau lucrurile, asupra şi plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunţ al unei agenţii care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea şi un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.
