Pe brazda Dunării, corăbiile Ţării Româneşti umblau necontenit, în sus şi-n jos.
Când Mircea voivod şi-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.
Mircea voivod a luat spada.
A sărutat-o adânc.
După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.
Şi-a strâns calul în pinteni.
A pornit, între flamurile cu vulturi şi-n cântarea mai tare a clopotelor.
Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanţă, şi între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.
Apoi, din răsqruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.
Curând, călare şi crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.
Malul dimpotrivă era binecunoscut Ţării Româneşti prin negoţul ce se desfăşura şi, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea ţării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul ţării şi să nu încerce să-i stropşească la timp!
Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropşeală la Plosnic, din partea Bosniecilor şi Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Şişman şi de la Ivanco, riga Dobrogei. Şi unul, şi altul, deşi închinaţi Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropşelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Aii Paşa, fiul lui Hairedim, şi acesta şi-a urnit bulucurile. $îşman, ţar până la urmă, s-a supus şi şi-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat şi a căzut în luptă ca un paraleu.
Spadele româneşti au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod şi-a încărcat ostile în corăbii sau şi le-a trecut pe poduri de şăici, şi iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar lacşi-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-şi dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se aşteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, şi la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! lacşi-bey a apărut puţin timp la meterez şi s-a văzut înconjurat de toate părţile, şi-n toate părţile fluturau flamurile cu vulturi!
Mircea voivod cu curtenii săi nu şi-au cruţat defel energiile, împingând spre porţile cetăţii valurile călărimilor şi trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmaşilor, către porţile Dârstorului! împresurarea a ţinut destul de mult, dar până la urmă porţile au fost sparte şi bătălia s-a întins pe uliţele cetăţii, în răcnetele răniţilor, în ţipetele copiilor şi femeilor şi-n vaierul clopotelor.
Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui lacşi-bey nu s-a mai auzit!
După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meşterii să bată pe porţi şi pe turnuri pecetea cu vultur. Ostile s-au adunat şi s-au întins taberele, însă proşti şi cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se şi întorc acasă!
Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii şi trebuia să continue! în timp ce ostile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile şi bogăţiile. Şi iscoadele i-au adus ştiri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoşată, ca o mare de arbori; iar alţii, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineaţă Marea Neagră… Văzuseră şi Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la lenisala şi răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!
Ţara Dobrogei era bogată în păşuni şi turme.
Mircea voivod şi-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet şi cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistenţa Turcilor.
Marşul acesta de nimicire a vrăjmaşului a ţinut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simţind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum şi-au înfundat boturile în Mare, şi le-au şi scos şi au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Şi-a scos coiful şi abia şi-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare şi rostogolitor ca tunetul! iată, Ţara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaş al apelor, legătura între toate orizonturile şi cetăţile pământului…
Departe, departe, pe linia zării, se desluşeau corăbii în şir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneţia şi Genua… îndată ce a poruncit oştirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oştenii îşi lepădau zalele şi se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârşit chiote de bucurie, după un marş lung de-un an!
Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca nişte vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulţimea descălecătorilor.
Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, şi Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăţi oştenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Şi pe unii i-a ridicat la rang de moşneni, pe moşneni la rang de boieri. Din gros şi fără zgârcenie a miluit oastea mare a ţării, pe fiecare dăruindu-l după purtare şi răni dobândite.
Iară Filos sta şi scria, cu călimările alături, şi nu mai prididea.
Şi începea hrisoavele aşa: Io, Mircea, mare voivod şi domn… stăpân peste toată ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi… şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domnitor al Banatului Severin, şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…
Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă şi-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă ta fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, spriji-nindu-se pe puterea cea mare a mulţimilor Ţării Româneşti, putuse sfârşi cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeaşi putere, se înfruntase cu cea mai mare forţă a lumii şi o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste şi bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor şi oştii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forţă extraordinară în danţul Căluşarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof şi i-a poruncit:
— Scrie, Filos…
Pana caligrafului şuiera mărunt şi repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.
Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă şi-n oastea mică a curtenilor şi-n cea mare a mulţimilor, straşnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!
Mulţi dintre alcătuitorii oştii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, şi-şi aduceau aminte de ani de linişte. Acum, în ciulinii de pe ţărmul Mării Negre dăduse bruma, şi ei şedeau în taberi. şi oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…
Insă, cine putea pătrunde gândurile şi planurile Domnului?
De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, ostile erau slobozite de sub arme iarna, şi oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? într-adevăr, Domnul aşa plănuia în sinea sa! Ieşind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia şi nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!
Mircea voivod încercase puterea ţării şi o aflase destoinică, tare la arţag în faţa cetăţilor, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iuruşuri, însă ştia că încercările cele mari abia vin şi oştilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între viforniţele pontice, şi când s-a dat semnul de adunare toţi au crezut că aud cuvântul mult aşteptat. Au dat toţi un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, şi moşnenii, şi serbia, dar s-au aliniat sub steaguri şi au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile şi ciulinii.
Şi aşa, învăluiţi în vânt, mărşuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, îngheţat. Pretutindeni unde aflau aşezări şi gărzi otomaniceşti, săvârşeau cele cuvinte. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuinţă şi chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote braşoveneşti şi cuşme, şi numai aşa puteau rezista frigului nemilostiv.
Străbătând străvechiul pământ românesc de pe ţărmurii Mării Negre, oştenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin aşezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii şi pescarii locului primeau în urale şi cu pâine şi sare pe blid ostile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, şi pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oştenii lui Mircea voivod îşi adăposteau caii, îşi uscau obielele la focuri, şi-şi ospătau merindea. Ca un vânt ştersese flotele de odinioară de pe faţa Pontului Euxin şi para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?
Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruţele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiţi după noutăţi, şi-i ieşeau din orbite de bucurie în faţa rămăşiţelor timpurilor… Nu făcea caz de ştiinţa lui în creşterea şi adormirea civilizaţiilor, însă ofta după coloniştii din Milet, răspândiţi odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după nişte neamuri ale sale mari şi vrednice.
Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor şi se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea şi o supunea unui mustru aspru. Se desfăşurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moşnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, şi-şi ridica spada lungă, de bărbat înalt şi voinic. Şi întrecerile căpătau putere, când însuşi Mircea se amesteca, şi nu între ohabnici, ci între curteni şi cei din oastea mare…
Aşa învioraţi, iarna pontică nu li se mai părea urâtă şi lungă, şi când venea poruncă de înaintare, porneau toţi ca unul, mereu şi necontenit către marea de arbori fremătători… încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinşi de simţământul unei unităţi, iar tabăra le devenea încet-încet casă şi familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.
Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, aşa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod ştia de la iscoade că pădurea era fără drumuri.
După un popas cu somn iepuresc şi cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmaşul era de data asta natura, şi trebuia străpunsă şi pătrunsă! La faţă au ieşit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, şi au tăiat primii lăstari cu spadele. Şi au înaintat, oastea mică şi oastea mare, cu securi grele, şi drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietăţii trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor şi de prăbuşirea copacilor.
Când nişte pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat straşnic, găsind în acest plan ocolirea greului şi treabă barbară! Şi-a şi ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, şi lucrul a început mai cu putere; şi astfel, copacii buni erau înjumătăţiţi şi prefăcuţi în scândură pentru fundul carelor, în poduri şi podeţe peste gârle.
Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.
Apoi au răzbătut dincolo; şi aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iuruşul, şi desţelenitorii de ieri au devenit iar oşteni căliţi bine în frigul pontic şi-n înfrângerea greutăţilor.
Aşa au petrecut iarna 1388, şi-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de pluguşoare şi colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, şi însuşi el a închinat primul, ieşit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile şi nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri şi să-i înfierbânte… în tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică şi mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul şi Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.
Lăcrămau ciulinii şi spinii, clătinaţi şi încălziţi de vântul sudului, şi inima oştilor a simţit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii şi berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult aşteptată veste. Oare de ce şi vântul sudujui şi păsările migratorii înăbuşesc de dor grumajii celor aflaţi pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice şi păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era aşa departe pân' la cuiburi şi aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marş lung şi istovitor.
Drumurile erau numai noroaie, şi, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni şi cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeţi le tăiau umerii iar încălţările chifteau de noroi şi apă.
l-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Aşa au mers, pe lângă orcanul Pontului, şi înaintau greu, căci şi bolişti dăduseră în oşti, şi sub coviltirele carelor gemeau mulţi cu picioarele îngheţate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hăţiş, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduţ îngreuna genele şi paşii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod şi-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.
S-au desfăşurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.
Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn şi hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată şi mustru aspru… Cei ce şi-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga şedere şi zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învăţate cu coasa şi cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. lepureşte dormeau acasă, în ţară; iar treaba asta, a marşului şi-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!
Însă vai şi amar de cei ce-şi pierduseră ori îşi uitaseră armele, în lungul marşurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceştia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, şi izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mişcare unitară, la un semn, la apărare ca şi la iuruş.
Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede şi i-a prins luptând şi mărşuind. Dogorile nemilsotive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieşeau din rânduri, căci aşa era porunca, încet-încet s-au obişnuit cu raţia de apă de la un popas la altul, şi nimeni nu crâcnea, deşi izvoare şi fântâni le făceau cu ochiul! Aflau-pe alocurea sate arse sau pustiite şi bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turceşti abia fugiseră.
Mulţi ieşeau din rând, potopiţi de dogoarea acelei veri 1389, şi-i culegeau cărăuşii de la carele de poveri. Aşa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecţia între slabi şi vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hăţiş sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.
Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, şi iar s-au desfăşurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârşise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeş, prin Dârstor şi Brăila.
După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el ştia că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârşitului sta ca cioara-n par!
Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Ţării Româneşti n-avea să mai descalece! Ţara va merge doar în permisie, însă aşa încătărată.
În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Ţara Românească îndrăznise, şi curând se va vedea: care pe care?.
Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele şi coifurile pândarilor aflaţi în necontenită stare de alarmă; şi în sfârşit, în anii de lacrimi şi jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a ţării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!
A şi stropşit-o, luând robi mii şi mii!
Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Ţara Românească! Şi bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Ţării Româneşti încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ţinta bulucului era Dârstorul, şi oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor şi pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!