Când a venit la domnie Vlad, Ţara Românească se afla în vraişte. Tâlhari şi ucigaşi păleau trecătorii la drum. îndrăzneală era trecerea prin codri! Cete de hoţi intrau ziua mare în ograda omului şi-l despoiau de tot ce are! Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, încât neguţătorii nu ţi-ar fi venit cu mărfuri, chiar dacă i-ar fi adus pe sus sau pe pod de aur!
Vlad voivod şi-a dat seama că fără asprime nu va putea pune rânduială. în tot timpul domniilor lui, s-a ciondănit bine şi cu marii boieri, slăbindu-i, căci avea nevoie de o putere bine legată în faţa puhoaielor! Şi-a organizat oastea, încercând să pună rânduială într-o ţară afiată pe mâna tâlharilor şi la un pas de căderea în robie.
A poruncit îndată prinderea şi cârduirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare şi spre hrubele închisorii din Târgovişte!
Aşa, într-o bună zi, s-au îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de tâlhari prinşi. Niciunul nu-şi da seama de ce oştenii Domnului bat pe-un deal din apropiere o pădurice de pari ascuţiţi la vârf! După ce lucrul s-a sfârşit, Vlad a poruncit să se repeadă tâlharii într-acolo şi în pari să fie înfipţi!
Răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi!
Au stat tâlharii aşa, pe acel deal, traşi în ţeapă, până au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările!
Spaimă grozavă s-a abătut asupra tuturor tâlharilor din ţară! Aşa de frică le era de cazna parului, încât înfundau pădurile sau treceau hotarele, numai să nu-i prindă Vlad!
În scurt timp în Ţara Românească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica.
Odată, a ajuns la Târgovişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la han, şi-a arătat grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A şi spus, către stăpânul hanului, că are la el bani grei şi că straşnic de frică îi era!
Hangiul l-a încredinţat că de când a venit Vlad Ţepeş domn fărădelegi nu se mai întâmplă!
iată, a continuat hangiul, mă prind faţă de martori, la un rămăşag… la-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde-ai lăsat-o şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
Cred că glumeşti… a dat florentinul răspuns. Unde se poate una ca asta?
În Ţara Românească! Facem rămăşag temeinic?
Ai să pierzi averea!
Nu, nu mi-i frică! Să chem martorii?
Hangiul a făcut semn altor neguţători din han. Au bătut palma, după năravul la rămăşaguri. Era pe la căderea nopţii. Florentinul şi-a pus punga la răscruce. Nici o clipă n-a închis ochii. S-a tot frământat sub cergă. Hangiul, după ce a dat peste cap o bărdacă de vin, s-a culcat şi a dormit liniştit.
Să vedem acum! a spus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o! La noi în ţară stau banii pe drumuri şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese!
A povestit întâmplarea şi prin alte ţări, şi ascultătorii clătinau din capete ca la auzirea unui lucru de necrezut!
Aşa, faima lui Vlad a ajuns să fie cântată şi de marii poeţi ai lumii!
Făcuse Vlad curăţenie ca-n palmă, în apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici somn, căci trebuia să plătească tribut Turcilor!
Cum putea răbda o ruşine ca aceşa? îşi da seama că dacă nu plăteşte, îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis Turcilor cuvânt:
— Mă, căpcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle-n borş, să n-aibă linişte în mormânt! Eu, pe astfel de strămoşi îi blestem! Şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, căpcâni! Aflaţi că nu vă dau nici sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor:
Cum îndrăzneşti, Ţepeş? Nu ştii oare că te putem strivi ca pe-un vierme? Să ne dai tribut, că altfel Unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul! Ai auzit?
De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: tribut nu vă mai dau.
Pe-atunci era sultan Mahomed al ll-lea, cel ce cucerise cetatea Constantinopol, la 1453. l se spunea Mahomed Cuceritorul, după cum ştiut este. Avea cea mai puternică oaste, cu spahii viteji, şi cu viteze bulucuri1 pe jos. Flote vestite avea pe mări şi fluvii.
Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge oameni, treizeci de mii!
Înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte solie, cu vorbe domoale – că, adică, să dea Vlad Ţepeş tribut, şi în pace să domnească!
Solia a venit cu Hamza-Paşa.
Vlad i-a ieşit înainte la porţile Târgoviştei.
l s-a plecat.
L-a poftit la masă.
— Nu-i aşa, Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi, şi bună pace!
— Prea bine! Hodineşte-te după truda drumului, după aceea totul va fi cum e bine!
— Primeşte să dea bir?! se mirau oştenii şi slujitorii curţii, în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în afara cetăţii se auzea o bătaie repede de maluri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchiile la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau în tabăra lor oştenii turci.
Parcă se ascut pari…
1 Buluc – unitate militară formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii.
Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ, pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
Aşa ne place! au răspuns Turcii, şi s-au culcat, şi au dormit, cu gândul la ospăţul de a doua zi.
Ce pădure albă e aceea? a întrebat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul dinafară zidurilor.
Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
La care masă?
N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate.
Aşa mai vii de-acasă! a dat răspuns solul Cuceritorului.
Va să zică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paşa a ieşit din cetate, cu bulucurile.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o spaimă îl răcea din cap până-n picioare, văzând pădurea albă de pari ascuţiţi la vârf…
În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru cine ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Pentru nişte hoţi! i-a răspuns Ţepeş, şi la un semn al său gărzile s-au şi repezit!
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iar Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni! şi-a chemat Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prânzi în umbra acestui codru viu! E bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţărână, sta singurul Turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors către oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit?
Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit1 bine Turcul, de nas şi urechi, yiad Ţepeş i-a poruncit:
— încalecă şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii măriei mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii. A început a se tângui şi a striga „aman”, încă de pe la porţile seraiului.
1 A cenătui (a cinătui) – a tăia în bucăţi, a curăţa de…
După un astfel de răspuns, Mahomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap! A răcnit.
Îndată s-a strâns cavaleria spahiilor!
Apoi ienicerii!
Caravanele au fost încărcate cu poveri!
Bivolii mugeau în juguri!
Seminţii negre, din Arabia şi Africa, seminţii galbene, din Asia, s-au adunat în tabere, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul, pe cal alb!
Mahomed s-a arătat, în noaptea mâniei.
S-a rânduit în fruntea oştilor, în număr de două sute cincizeci de mii!
A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană, şi să o tot aducă în sus, pe fluviul Dunării!
Vlad a ieşit şi el din cetatea Târgoviştei!
A poruncit peste ţară chemarea buciumului!
Ţara a apucat armele!
A prins să coboare spre tabăra voivodului!
S-au adunat cam la treizeci de mii!
Au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia să întindă Cuceritorul pod!
Dar oricât i-au săgetat din arcuri, Turcii se buluceau neîntrerupt, spre malul pământului românesc!
Văzând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi, ca odinioară fiii vânturilor!
Tot ca ei, a pustiit ţara în urma lui!
A otrăvit fântânile!
A dat foc semănăturilor şi fânaţurilor!
Mahomed îl urmărea cu îndărătnicie! Repezea mereu pâlcuri de spahii!
Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii… în tinereţea Măriei Sale, Vlad stătuse printre Turci mult! Le ştia limba, portul şi obiceiurile. Ştia că ostile lor nu fac nici o mişcare în timp de noapte! De-aceea pândea când Mahomed îşi făcea tabăra de popas, şi da năvală, şi neîncetat îi spârcuia1!
1 A spârcui – a rupe în bucăţi; a sfârteca, a ciopârţi.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul. Parcă-i titirez: acum îl vezi, acum nu-l mai vezi!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slăbirea vitelor, la sleirea oştilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă, cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor. Dar domnul român şi ostile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pădurile şi râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pâlcuri de oaste. Turcii porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă, în frunte!
Avangărzile Cuceritorului zăreau printre brazii pădurilor fuioare de fum, şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Ţării Româneşti. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac răcnind „aman”, aflau doar focuri încă arzând şi bălegar de cal, proaspăt…
Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larmă: Vlad le şi ataca ariergărzile!
Mahomed Cuceritorul turba!
Poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece.
Începea să vadă năluci! Slăbiseră bivolii. Caii prindeau să. şchiopăteze. Comandanţii prindeau^să murmure…
Ce fel de război era acela? îl stropşesc odată pe Vlad Ţepeş, ori nu?
Ei, care biruiseră împărăţiile pământului, stăteau de-atâta vreme fără să-şi poată spăla iataganele de rugină, în sânge…
Parcă venise în Ţara Românească să bată război cu umbrele, nu cu oamenii!
Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul?
Într-o noapte neguroasă a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile. Jur-împrejur au pus carele, ca un zid. Şi şanţ au săpat.
Străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului.
Ostenit şi descurajat, Cuceritorul s-a tras singur în cortul de mătase, ridicat drept în mijlocul acelei întărituri, să doarmă şi el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert.
Străjile mereu veneau şi dădeau seamă căpeteniilor, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi! Atâta linişte era, încât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum caii ronţăie vreascuri şi buruiene arse!
Undeva în pustia nopţii s-a auzit un strigăt, ori poate un ţipăt tânguios de pasăre. Străjile au desluşit umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut.
De fapt, oastea lui Vlad venea pe sub streşinile pădurii, în număr de cincisprezece mii, toţi unul şi unul cutezători! Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită.
La un semn al voivodului, oastea a sărit pe cai, a dat chiote înspăimântătoare, pân-au ajuns la corturi! Săbiile lor lucrau în draci!
Groaza a trezit turcimea din somn!
Nu se vedea nici la un lat de mână, încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap.
Vlad, cu o ceată, îşi deschidea cale spre cortul cel mare al Cuceritorului! Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, şi striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul…
Nişte care s-au aprins!
Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort!
l-a sfâşiat pânza!
Când a auzit geamăt, a crezut că l-a ucis pe Mahomed! Şi-a dat seama însă că pălise doar cortul unui vizir!
S-a repezit înainte, însă n-a mai apucat să ajungă la cortul Cuceritorului. Oştenii Ţării Româneşti băteau în retragere, săreau peste movilele de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
Turcii s-au repezit înapoi spre Dunăre, lăsând armamentul, proviziile şi morţi câteva zeci de mii. însuşi Mahomed, spaima lumii, fugea mâncând pământul, urmărit de pâlcuri de călărime românească!
Cum a ajuns peste Dunăre, şi-a făcut rânduiala în barbă şi-n ostile rămase. Le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să fie vesele, să cânte flautele şi toate tobele tubulhanalei, ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi, să se afle că i-a stropşit1 Vlad!
1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma, a strivi.
În timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor, puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri.
Acel Radu a primit să dea tribut, spre ruşinea pământului!
Cu toată cumpăna, însă, naţiile vecine şi depărtate au avut de luat de la Domnul Vlad o preţioasă învăţătură, că însuşi Mahomed al ll-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor timpuri, a putut fi bătut şi fugărit.