Zimbrul de Eusebiu Camillar povestiri istorice despre Stefan cel Mare

După aceste statorniciri, Ştefan a poftit în poruncă pârcălabii şi le-a cuvântat numaidecât să purceadă la repararea şi întărirea cetăţilor, în primul rând cele de la intrările în Moldova, unde în curând se vor reîntocmi vămile stricate de furtuni şi pe unde vor începe să dea carele neguţătorilor buluc!

 

          Bătrânii şi păţiţii pârcălabi l-au privit şi au zâmbit cu drag feciorelului pornit pe treabă. La rândul său, Ştefan le-a zâmbit deschis, ca într-o înţelegere tacită, că adică pe înţelepţii şi vitejii pârcălabi îi ţine la inima sa în primul rând, şi se bizuie pe nestrămutata lor credinţă. Şi deci, îndată ce s-au întors la pârcălabii, toţi au purces la îndeplinirea înţeleptelor şi marilor porunci.

 

          Au strigat adunarea satelor, la posadă! Şi s-au strâns pământenii; şi unii cărau piatră din munte; alţii pietriş din vadul râurilor; zidarii cârpeau spărturile; săpătorii curăţau şanţurile de gunoaie şi buruiene; alţii aduceau care cu pari ascuţiţi la ambele capete şi-i băteau în adâncul şanţurilor, jur-împrejurul zidurilor, pentru ca şi aşa, la nevoie, şanţurile să fie de netrecut, ci cu pieptul în pari să pice, şi năvălitorii şi caii lor!

 

          Cum se istovea lucrul de cârpire a zidurilor, crenelurilor şi turnurilor, se rânduiau străjile, fiecare sat şi om din sat venind la vreme şi la rând să ia lancea şi să urce la crenel, să scruteze tuspatru zările, gata oricând să ridice cornul de rea vestire.

 

          În timp ce străjile stăteau la crenel, pârcălabii nu erau puşi pe şedere, şi aproape că nu aveau când îşi muia mustăţile şi nici când îşi răsfrânge cuşma cu bold în limpezimea vinului de Cotnar… De mult nu mai băteau ciocanele în atelierele

 

          1 Cucură – tolbă de săgeţi.

 

          cetăţilor! Pieriseră armurierii vechi şi ruginiseră uneltele războiului. Halebarde, şi securi, şi buzdugane se vedeau prin colţurile atelierelor, neridicate de cine ştie când… iată însă că şi aici trebuia să se facă regulă, şi în acest scop meşterii armurieri aveau căutare ca buruiana de leac… Buni erau şi robii ţigani, şi pricepuţi erau, însă veacul nou al lui Ştefan cel Mare îi depăşise, şi stăteau la o parte, cu ucenicii, privind cu oarecare pizmă, dar cu mirare deplină spre meşterii cei noi, aduşi de la Braşov şi Liov, o dată cu noile şi cumplitele arme cu explozie.

 

          Artileria era arma veacului nou, şi Domnul o socotea drept armă a sa, şi numai la îndemâna sa, încât mereu chema pârcălabii să-şi dea seama asupra tunurilor. Când pârcălabii au urcat tunurile în turnuri, şi au slobozit primele ghiulele asupra unui vrăjmaş deocamdată imaginar, s-au speriat straşnic, şi străjile, şi pârgarii, şi satele din preajmă, şi s-a înţeles atunci că puterea nouă înseamnă amurgul cetăţilor, însemna totodată şi căsăpirea vrăjmaşului de la distanţă, şi începutul de amurgire a metodelor de luptă vechi, când oamenii se bizuiau pe forţa trupească! Vor amurgi încet-încet celebrele turniruri, şi îngrozitoarele lupte corp la corp, cu ruperi cu dinţii şi sugrumări…

 

          Dar noutatea asta pătrundea în Moldova o dată cu tot alaiul de noutăţi şi scorniri din Europa întreagă şi din adâncul fabulos al Orientului.

 

          Drumul noutăţilor l-a deschis marile tratate de comerţ şi genialului strateg şi gospodar Ştefan cel Mare îi datorează istoria noastră smulgerea din pâclele izolării.

 

          Până-n vecii-vecilor, fiinţa omenească va tresări la apariţia noutăţilor şi le va râvni ca pe nişte primeniri trupeşti şi morale. Tresărirea asta învederează tinereţe şi sete de viaţă nestinsă. Totdeauna, viitorul a fost al celor ce s-au aprins în faţa noutăţilor şi le-au îmbrăţişat, dându-le intrare în inima lor şi-n viaţa practică! Restul, cei nepăsători, izolaţii şi încremeniţii, au fost totdeauna consideraţi, pe drept cuvânt, trepte putrede şi colbăite.

 

          Moldova parului afumat la capăt, Moldova îmblăciului1 şi grapei de spini avea să fie copieşită ca de lumina soarelui de tot ce frământa marea acelui timp!

 

          Să nu se creadă că nu ajungeau la Ţara Moldovei ştiri tocmai din brazda de miazăzi a continentului, tocmai din Englitera, Burgundia, Spania şi Portugalia! De mult, încă din veacul anterior, oamenii tineri ai Spaniei şi Portugaliei se avântau în largul necunoscutului mărilor, scriind pe flamurile de la catarguri: Navigare necesse est, vivere non est necesse adică să navigam, căci altfel viaţa nu are rost! Brăzdarele navelor depăşiseră limitele geografiei de până atunci, răsturnaseră concepţiile unor oameni ai Antichităţii, care susţineau că lumea a fost creată în şase sau şapte zile… An de an apăreau insule noi, peninsule, colţuri de continente, oameni de alte culori şi cu alte obiceiuri, şi odată cu aceste noutăţi apăreau alte plante şi animale, în conştiinţa omenirii se deschidea un ochi nou şi mirat nespus, se lărgea în conştiinţa omenirii noţiunea depărtării şi se făcea mai multă şi tot mai multă lumină, cu cât brăzdarele flotelor despicau apele mai depărtate. Se ajunsese de mult la ploile Ecuatorului şi oamenii din Spania şi Portugalia gustau mirodeniile picante, şi aduseseră de mult mare parte din tot ce până atunci nu existase.

 

          Fenomenul a fost determinat de pricini multiple. Turcii gâtuiseră căile de comerţ răsăritene, şi marii neguţători dibuiau alte drumuri, de ocolire, spre a ajunge la averile fabuloase din Răsăritul îndepărtat. Dacă la începutul drumurilor pe mări, spre necunoscut, armatorii prindeau echipajele cu forţa spre a le trimite în larg, acum cheiurile porturilor portugheze şi spaniole erau tixite de mii de oameni gata de aventură, făcându-şi loc cu spada până la punţile corăbiilor…

 

          Nu s-ar putea spune că Moldova fusese străină de navigaţie, căci navele ei cu bour ieşiseră de mult pe Marea Neagră şi ajunseseră şi-n Mediterană, însă lucrul se părăsise, şi Ştefan cel Mare trebuia şi avea să-l reînceapă, şi ca un reflux al marii frământări maritime contemporane. Dar şi acest lucru avea să fie determinat de rânduiala în tratatele şi căile de comerţ.

 

          1 Imblăciu – unealtă agricolă rudimentară cu care se loveau spicele pentru a li se scoate bobul.

 

          Şi astfel, gospodarul cel încă atât de tânăr, abia la un an încheiat după urcarea în jilţ, a chemat în sobor1 Sfatul Ţării Moldovei, ca ţintă de dezbatere având starea drumurilor comerciale. S-au rânduit, deci, după rang şi stare, şi poftit-a Ştefan să i se dea seamă! Lucruri de bucurie n-a aflat. E drept că pârcălabii tocmiseră bine cetăţile, însă drumurile erau ca şi inexistente, potopite de troscot şi sparte pe zăpoare2. Se prăbuşiseră de-a latul lor arborii bătrâni şi nimeni nu-i ridicase. Aşa se tânguiau cei ce dădeau seamă şi Ştefan s-a încruntat, arătând că nu-i plac bocetele! Trebuiesc fapte bune şi de îndată îndeplinite! Să se ia măsuri repezi, ca fiecare ţinut pe unde trec vechile drumuri să cheme pământenii la treabă! Să desfunde şanţurile, să aducă pietriş din vaduri, să întărească drumurile! Iar din distanţă în distanţă să se dărâme hanurile aflate în ruină, să se dureze altele! Să se planteze arbori, dar mai ales pomi roditori, pe amândouă părţile drumurilor, pentru umbră şi frumuseţe, şi pădurici, spre a le ocroti de viscole… Să se statornicească deîndată paza drumurilor, să ştie tâlharii că în ţara lui Ştefan Vodă nu le merge! Poştele să aibă totdeauna cai de schimb, deosebit de iuţi şi buni, atât pentru călători în trecere cât şi pentru nevoile ţării! Şi nu cumva să-l ispitească pe careva ochiul şarpelui, să împiedice intrarea în ţară a străinilor care au îndreptarea de trecere, salv-conductul semnat cu pecetea măriei sale… Şi dacă va fi prins vreun slujbaş, oricine ar fi el, că ia de la neguţătorul străin cât de cât peste taxa şi vama poruncită, va cunoaşte tăierea mâinii şi chiar a capului, căci Ţara Moldovei nu are nevoie să i se scoată coadă în lume!

 

          S-au foit în jilţuri boierii Sfatului înţelegând încă o dată că nu-i de glumă cu domnişorul… Dar l-au privit cu dragoste pârcălabii, şi, înainte de a se întoarce pe la cetăţi, i s-au plecat şi l-au încredinţat, nu de răsuflatul consilium et auxilium, ci de toată dragostea inimilor lor!

 

          Şi, deci, iar s-a dat sfoară în ţară, şi s-a văzut ceea ce de mult nu se mai văzuse: drumul cel mare din brazda Polonului cobora prin Cernăuţi şi Şiret şi ajungea la poarta Sucevei; şi de-acolo se despărţea în două, unul apucând prin Hârlău şi Târgul Frumos, spre laşi, spre Lăpuşna şi Nistru, iar al doilea curgea

 

          1 Sobor – adunare.

 

          2 Zăpor – îngrămădire de sloiuri de gheaţă, formate primăvara, pe râuri, în locuri mai înguste, datorită căreia se produc creşteri de apă şi inundaţii.

 

          spre Roman, Bacău şi Adjud, şi după ce trecea prin Târgul Putnei, Râmnicul Sărat şi Buzău, curgea mai departe prin Ţara Românească, prin cetatea Dâmboviţei, spre Dunăre şi Dârstor; şi străbătând Dobrogea ajungea la turnurile sclipitoare ale Bizanţului… Iar drumul ajuns de la Suceava la laşi, în două se despărţea acolo, unul mergând spre răsărit, după cum s-a mai spus, al doilea apuca spre sud, prin Vaslui, Bârlad şi Tecuci, şi trecând fluviul Dunării, ajungea la Isaccea şi Babadag, întâlnind lacurile şi Marea… Toate drumurile acestea vechi erau pe cursurile râurilor.

 

          Putem spune, cu mâna pe inimă, că hârleţele Moldovei acopereau înapoierea veacurilor anterioare.

 

          Este poate nefolositor să întărim şi noi prin cuvântul nostru tâlcul acelor fapte! Ilieş-logofăt a scris în ziua de 13 martie 1458, în Suceava, întâiul mare document trimis Braşovenilor, şi suna aşa glasul voivodului dictând:

 

          . Am dat această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor Braşovenilor, şi tuturor neguţătorilor, şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor neguţătorilor… ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi drept, pe care l-au avut de la uncheşul nostru, voivodul Alexandru…

 

          Hotăra cartea domnească toate aşezămintele, astfel: toţi să vină la Moldova cu încredere şi voie bună; să nu plătească decât 4 groşi1 de povară, ca odinioară. Şi liberi să fie neguţătorii să umble cu marfa lor prin toată Ţara Moldovei; prin cetăţi, târguri şi iarmaroace; pânza s-o vândă cu cotul, iar postavurile cu bucata. Vama cea mare o vor plăti numai la cetatea Sucevii, şi numai acolo, chiar dacă „ar merge dincolo de Mare…” Şi la întoarcere spre Braşov, aşijderea, vor plăti vamă numai la Suceava, şi volnici2 sunt neguţătorii să cumpere boi şi vaci, şi orice le va fi pe plac şi la îndemână…

 

          Se părea că simţul de bun gospodar îl va copieşi, nelăsând celelalte virtuţi dezvoltării, dar de mirare erau puterile creatoare ale acestui om! îşi amintea de mărturisirile tătâne-su, despre organizarea Moldovei, şi parcă ceasul acela de demult

 

          1 Groş – monedă străină de argint care circula în Moldova.

 

          2 Volnici – liber.

 

          Învia dintre frunzele căzute o dată cu amurgul care pusese pojar pe turnuri! Şi parcă auzea ca azi mugetul zimbrului!

 

          Abia aştepta să sfârşească lucrul închegărilor, ca apoi să se gândească şi la sine! Deocamdată, trebuia să se poată spune, cu toată gura, că fiecare era la locul său, privilegiaţii la locul lor, robii la locul lor! Dar lucrul acesta avea complicaţii multiple, căci îndată ce mulţumea birnicii, mârâiau privilegiaţii; mai ales ei, pântece nesătule pururi…

 

          Unii mai căutau cu ochii spre Pocuţia, la castelul unuia Buciaţchi, unde sta Petru Aron Ucigaşul, şi în taină îl doreau şi-l aşteptau… De câte ori îşi aducea aminte că are cu Petru Aron o răfuială, Ştefan se întuneca, dar amâna mereu clipa!

 

          Se îndeletnicea acum cu durarea corăbiilor de negoţ şi cu muştrul oştilor în acelaşi timp, şi deseori se trezea privind lung şi zâmbind spre câte-o fată bălaie, căci era în plină amiază a tinereţii, şi paşii lui sunau nu ştiu cum, parcă a pustiu, prin încăperile de piatră. Ştefan se înfrângea, amânând şi clipa nunţii cu vreo domniţă, până-şi va spăla sufletul, pedepsindu-l pe ucigaşul tătâne-su! De fapt, firea lui dreaptă îi da ghes să lase la o parte răfuielile lui şi să pună mereu numai binele Moldovei înainte! Deci, întrucât tratatul de comerţ cu liovenii privea progresul ţării, trebuia să-l încheie neîntârziat, totuşi sta şi se gândea… Oare n-ar fi bine să se repeadă întâi spre Pocuţia ca fulgerul, să afle riga Cazimir şi şleahticii domniei sale că nu om de paie conduce Ţara Moldovei? Se putea folosi chiar clipa de faţă, căci greimea oştilor Poloniei se aflau tocmai pe Baltica, dând război Teutonilor; aşa încât, la ceasul acela nici ostile, nici riga nu erau acasă! De altfel, repezindu-se spre Pocuţia, atingea două ţinte dintr-o dată; întâi îi învăţa minte pe cei ce-l ţin la ei pe ucigaş, şi în al doilea rând, marşul fulgerător ar fi fost primul şi cel mai nimerit moment al călirii oştilor!

 

          Deci, după ce a cumpănit bine cu pârcălabii săi cei mai de taină, a poruncit să se dea strigarea la arme, într-o noapte, pe nepregătite; şi dintr-o dată, arama clopotelor a prins a cânta chemarea; şi după ce căpeteniile şi-au zvârlit apă rece între ochi, să se dezmeticească, au sărit la arme, şi a sărit la arme călărimea uşoară…

 

          Ştefan a auzit glasuri de porunci date, prea tare, şi arme zăngănind prea tare, şi nu i-a plăcut, ci a coborât în curţi şi a dojenit căpeteniile, amintindu-le că nu la Vavilon se află!

 

          — Să fie tăcere! Totul să se petreacă în tăcere, căci strigă şi răcnesc numai cei ce-şi pierd firea!

 

          După aspra lecţie asupra cumpătului, a ascultat o clipă cum sună arama în văzduhul nopţii, şi a sărit pe cal, dând semn din sabie spre Cameniţa… Galopa în fruntea călărimilor uşoare, şi, cu toate că fulguia şi vântul ascuţit tăia răsufletele, galopa înainte, şi din negură parcă-l privea ochiul holbat al Ucigaşului.

 

          Au ajuns la dealuri grele, la ape repezi; a înfrânt şovăiala oamenilor, stând totdeauna în frunte, ca exemplu, iar când ajungeau la ape mari, îngheţate pe margini, marşul fulgerător continua… Să-l ferească cerul pe cel ce murmura sau şovăia! Vedea privilegiaţi bătrâni, care de mult nu mai simţiseră rosătura spinării cailor între buci, îi vedea strâmbându-se de usturime, dar nimeni nu putea descăleca, pentru nimic, pân' la popasul ce-l va hotărî Domnul… Şi popasul trebuia să fie abia după asaltul Cameniţei!

 

          Cu dragoste se uitau la Ştefan oamenii tineri din călărimea uşoară, căci în sfârşit îi scosese la treabă după atâta şedere între ziduri… Dacă unii flămânzeau ori le era sete, nu găseau cuvânt bun din partea lui Ştefan, dacă erau văzuţi molfăind ori bând! Grija unică a tuturor trebuia să fie grija de cai, căci ei nu ştiu cere nici apă, nici mâncare! Deci, au descălecat de câteva ori, sub streaşină de codru ori la vaduri, şi stăteau oştenii şi se hodineau doar cât ronţăiau caii! Porunca de înaintare o primeau pe neaşteptate, şi vai de cel ce dormea, căci părăsit rămânea dormind! Galopau prin sate adormite, şi nimeni nu da glas, ci treceau îq tăcere şi-n tropote.

 

          Asaltul asupra Cameniţei a fost într-adevăr ca fulgerul, însă Petru Aron n-a putut fi luat de grumaz!

 

          Ştefan a întors calul spre sud.

 

          Amândouă ţintele şi le ajunsese: băgase spaimă în domnii Lehiei şi muştrul oştilor continua, unele pâlcuri simulând apropierea vrăjmaşului. Cercetarea, harţul şi atacul se săvârşeau din poştă în poştă, şi voivodul da cuvinte de laudă celor vrednici şi vorbe grele celor nu destul de iuţi… Când se apropia destul de vrăjmaşul imaginar, cavaleria uşoară se pedestrea, şi începea lucrul cu armele! Şi venea îndată cavaleria grea, şi ataca vrăjmaşul imaginar în flancuri, şi aşa, de la un timp, Ştefan surâdea tot mai mulţumit…

 

          Şi iar a cântat arama la Suceava vestind întoarcerea călărimilor.

 

          Atacul asupra Cameniţei a zguduit adânc inima domnului rigă Cazimir, încă în cortul de pe Baltica unde se afla! înţelegând că la Ţara Moldovei a apus vremea domnilor de paie, a trimis lui Ştefan cel Mare cuvânt, să fie prieteni! Să primească Ştefan suzeranitatea domnului rigă, şi aşa Petru Aron va fi fugărit din hotarele domnului rigă, să se ducă să roadă pită amară unde pofteşte!

 

          Ştefan cel Mare a surâs vag. Toate erau bune, însă când cugeta că va trebui să îngenuncheze în faţa suzeranului, simţea cum îi bate inima la grumaz! înţelegea, pentru binele Moldovei şi după obiceiul veacului, să devină vasalul domnului rigă, dar amar va fi ceasul dacă va trebui să-şi plece genunchiul şi grumazul! Aşa încât, a băut cel dintâi strop amar şi l-a înghiţit greu. A trimis răspuns că primeşte şi vorbele de pace, şi suzeranitatea, însă vremurile nu-l lasă încă să vină să îngenuncheze! Să facă bine domnul rigă să-l păsuiască!

 

          Petru Aron a părăsit Polonia, dar tot în coasta Moldovei s-a dus, în Ţara Românească a Transilvaniei, în castelul domnului Sebastian! A aflat Ştefan şi de asta; şi s-a stăpânit, ştiind că ceasul stropşirii vine de bună seamă!

 

          Până una-alta, avea de îndeplinit etapa a doua a marilor lui fapte de gospodar – tratatul de comerţ cu ţara Lehiei; acest lucru l-a învăluit total, socotind că încheierea târgurilor între ţări e mai bună decât amestecul cumplit al săbiilor!

 

          Căci Ştefan cel Mare nu era un războinic vărsător de sânge nevinovat, ci apărător al ţării sale; şi războaie de cotropire n-a pornit! Dacă a atacat primul, a atacat pentru a o lua înainte vremurilor! Iar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare nevoit să arunce valorile umane şi materiale în zăpoarele cele înfricoşate, secolul său, prin lumina culturii şi abundenţei, nu şi-ar fi aflat seamăn în istorie!

 

          În 1460, iulie 3, scrie către neguţătorii din Lemberg, prin mâna lui Ştefan-logofăt, că să poftească cu mărfuri şi vor da vamă puţină şi cinstită, căci burgării din Liov „ne-au rugat să uşurăm vămile”. Vor da Liovenii, la descărcarea mărfurilor la Suceava: pentru postav 3 groşi de grivnă; pentru pânza nemţească, lituană şi catifea; pentru postav; pentru nădragi, pentru stofe de lână, ce se cheamă „hars”; pentru cuţite, coase şi seceri; pentru talere de plumb, cuţite de plumb, brâie ferecate cu plumb; pentru tăvi; pentru şofrane, pentru şepci; pentru fiare de plug; pentru săbii şi paloşe; – pentru toate, vor plăti 3 groşi de grivnă, la vama din Şiret… Iar când vor cumpăra din Suceava mărfuri de peste mare; mătase turcească ce se cheamă „camhă”; tămâie; vin elinesc; scorţişoară şi piper; vor plăti 3 groşi de grivnă. Şi aşa, s-a rânduit vama pentru fiecare lucru în parte, cu locurile unde trebuiau plătite, la aducere şi întoarcere.

 

          Şi au prins a da buluc neguţătorii, şi cei din Braşov aduceau mărfuri în samare, pe cai uşurei de munte, urmând drumul prin Prejmer – Târgul Secuiesc – Târgul Trotuşului -Adjud – Bacău – Roman – Suceava… Iar carele Liovenilor, acoperite cu mari coviltire, au prins şi ele a coborî către Suceava şi spre alte cetăţi şi târguri ale Moldovei. Se scurgeau mărfurile Europei spre Orient, şi Moldova era aria unde se întâlnea mătasea tocmai din China, cu postavul din Germania.

 

          O grijă mare a avut Ştefan în privinţa cumpărării argintului, căci avea nevoie de el pentru ferecăturile icoanelor şi pentru orice alte lucrări de preţ.

 

          A îngăduit liovenilor să aibă casa lor în Suceava, unde să se rânduiască socotelile.

 

          Drumurile Moldovei şi-au stârnit pulberea sub picioarele vitelor şi sub roţi; iar în târguri le. readuse la viaţă, ca prin farmec, se auzeau graiuri felurite şi se vedea îmbrăcăminte felurită, din multe părţi ale Europei şi Orientului.

 

          În sfârşit, Moldova se punea în rând cu civilizaţia timpului!

 

          Şi adus-a Ştefan Vodă meşteri bănari, să topească metale şi să bată bani buni, cu bour pe-o parte şi cu înfăţişarea sa pe alta! Şi bănăria se afla chiar între zidurile cetăţii, în preajma ochiului neadormit al Domnului.

 

          Hotărât, la Ţara Moldovei viaţa vremurilor de odinioară amurgea fără putinţă de întoarcere! Cei bătrâni şi cu un picior în groapă oftau după anii de demult, când Câmpuiungul şi Şiretul erau nişte sătişoare, înconjurate de plopi bătrâni tocmai de pe vremea trecerii celei repezi a Cumanilor, şi pe când vitele din satul Sfântul Ilie păşteau iarbă pe ulicioarele din Suceava… Pe-atunci cu totul altfel era, toate păreau pentru bătrâni calde ca amintirile. Pe-atunci, în tinereţea bătrânilor, oamenii nu alergau după deşertăciunile gătelii, ca azi, în zilele lui Ştefan! Şi-şi aminteau bătrânii cum, mai demult, lua omul găina subsuoară, şi se ducea şi o da de-a dreptul pe-un bulgăre de sare, sau pe câteva lumânări, de sărbătorile mari, căci altfel ştiau oamenii să se gospodărească singuri, luminându-şi casele cu seul vitelor îmbibat în petică…

 

          Toate lucrurile şi le făceau singuri; îşi scobeau linguri, ascuţeau fierul în custură şi cuţit, iar pentru socotelile mai grele purtau sub brâu răbojul… Totul curgea în linişte şi tihnă mai demult, însă acum, o dată cu venirea acestui Ştefănucă a lui Bogdan, toate prindeau a fi anapoda… Domniţele din târguri parcă au prins aripi la tălpi, aşa aleargă după camha turcească, după mătasea adusă din Răsărit, de pe cealaltă faţă a lumii, după catifeaua moale ca muşchiul codrilor, şi mai cu seamă după podoabe! Ar fi în stare să-şi scoată şi ochii pentru o pietricică rară, adusă de neguţători de la schelele Răsăritului, şi ar umbla desculţe prin sticlă toată viaţa, numai să poată încălţa o singură dată papuci de catifea, după moda Apusului Europei…

 

          Coconii nu mai pot de fală, purtând junghere orientale, iar în ce priveşte mâncărurile, sarmalele celebre ale Moldovei nu mai au nici ele căutarea de demult, ca şi borşurile făcute cu măcriş! Piperul şi scorţişoara, care valorează aur greu, au dat alt gust bucatelor, şi cine nu se dă în vânt după un bob de piper adus tocmai de la mările calde!

 

          A! fiindcă veni vorba de mările calde, trebuie să spunem că bătrânii sunt de-a dreptul zăpăciţi! Cum adică, mări calde?

 

          Doar pământul e neted ca o masă şi mări sunt numai atâtea câte le ştiu din străbunici! Şi iată că, o dată cu piperul, şofranul, cuişoarele şi scorţişoara, neguţătorii aduc şi nişte vorbe ciudate, că pământul ar fi rotund şi s-ar învârti ca un bob de urmuz în haos! Dacă e aşa, cum rămâne cu legea credinţei, cu cele şapte zile ale Facerii? Vai, şi iar vai, lume! De ce acest voivod tânăr a dat slobod să se strice obiceiurile, credinţele şi legile? Oare nu cumva, din pricina ideilor noi, se stârneşte vânt mai mare dinspre taberele Turcului? Nu cumva va veni cavaleria de pedeapsă a Apocalipsului, tocmai spre a stropşi generaţia tânără şi necredincioasă? Cum îndrăznesc corăbierii Europei să spună că dacă porneşti dintr-un punct de la Răsărit, te poţi întoarce la acelaşi punct, venind de la Apus? Se poate o mai mare năzdrăvănie? Şi corăbierii lui Ştefan Vodă au adus astfel de bazaconii, căci se întâlnesc cu alţi corăbieri şi spun prostii de neînchipuit, săpând la temelia dreptei credinţe!

 

          Amar oftau egumenii, simţind că un dinte roade filele cărţii-cărţilor, şi tunau la predici, dumineca, împotriva tuturor celor ce vor mai semăna boabele defăimării, aducând pe pământul Moldovei astfel de veşti. Până şi pămâmenii, atât de supuşi odinioară, se iau după braşoave, se dau în vânt după pălării cu pană, după chimire de piele cu flori, după ciubote şi laibăre1… Cu ură se uitau privilegiaţii la fiarele de plug aduse de la Liov, căci dacă plugurile celor noi vor năvăli aşa, atelierele lor dintre zidurile curţilor depăşite fi-vor. Vrând-nevrând, ca să nu le-o ia înainte pământenii slobozi şi dijmaşii, privilegiaţii se vedeau nevoiţi să* se dea şi ei la brazdă, cumpărând uneltele puternice… în ce priveşte târgurile, „nebunia” veacului era la culme, căci uliţe întregi de case se clădeau parcă peste noapte şi se deschideau tot mereu prăvălii, sladnite sau berării şi ateliere, iar acolo unde ieri cosea cojoace lanoş Ungureanul, azi vezi o prăvălie în lege, cu cojoace înflorite frumos, sau o casă de schimb, unde stă asupra monezilor străine Agop-cămătarul sau Saghizian-zaraful, veniţi tocmai din muntele Caucaz… Agenţiile de comerţ ridicau flamură necunoscută în văzduhul unde până atunci doar vulturii Moldovei planau.

 

          1 Laibăr – haină ţărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp şi, de obicei, fără mâneci.

 

          Pe uliţele Sucevii mai ales, treceau la preumblare oşteni în cămăşi de zale şi cu arme noi-nouţe, iar pe dealurile cetăţii se auzeau întruna bufnituri, la muştrul balisticei.

 

          Noutatea balistică era strâns legată de venirea hauptmanilor nemţi, pietroşi şi bărboşi, şi se auzeau de la o poştă^când, se preumblă, după zornăitul pintenilor… într-adevăr, Moldova patriarhală murea, şi nimic nu putea nici ocoli, nici amâna amurgirea ei sub noutăţi! Înainte-mergători în toate erau oamenii tineri, care prindeau a râde deschis de obiceiurile bătrâneşti, de apucăturile osândite încet-încet pieirii definitive… Ca chiorii dădeau buzna oamenii tineri, să vadă măcar de departe exerciţiile cu tunurile, iar cât priveşte navigaţia, şi-ar fi părăsit părinţii, casa şi masa, numai să se poată avânta în larg pe punţile. corăbiilor cu bour… Faptele lui Ştefan atrăgeau ca magnetul tot ce însemna îndrăzneală şi risc, tot ce era vânjos şi tânăr, tot ce era de necrezut… Aşa trebuie să se explice rapiditatea de fulger a războaielor sale prime, căci ostile erau tinere, muştruluite şi conduse de-un om tânăr.

 

          Aşa se explică şi succesul expediţiilor ei de pedeapsă în ţinutul Secuilor!

 

          Cum a aflat că Ucigaşul stă la pândă, în castelul domnului senior Sebastian, Ştefan a pus iar arama să cânte, şi de data asta n-a mai auzit larmă şi comenzi prea răstite şi n-a mai avut nevoie să amintească nimănui că războiele se câştigă mai ales cu cumpătul oştilor…

 

          S-a avântat în şa, dând semn din sabie către munţi, spre vest!

 

          Totul s-a petrecut cu iuţeala fulgerului, cavaleria uşoară zburând înainte la pânda necontenită. Au pătruns dincolo de munţi, ca un vânt repede! Groază şi cutremur s-a auzit, şi ţipătul copiilor, şi vaietul mamelor! Focul a izbucnit ici-colo, de sub copitele iuruşului. Mai apoi Ştefan sta la poarta domnului senior, între hânsarii1 cavaleriei uşoare, şi da glas mare, să ştie şi să afle pământenii şi domnii de peste munţi că, atât timp cât îl vor oploşi2 la ei pe Ucigaş, mereu va veni şi el asupră-le cu sabia…

 

          1 Hânsar – ostaş călare din vechea Moldovă, fără leafă, răsplătit cu partea de pradă luată de la duşman.

 

          2 A oploşi – a găzdui, a adăposti.

 

          Ucigaşul dârdâia de spaimă, ascuns în temniţele castelului, dar Ştefan, dându-şi seama că momentul fetezării capului n-a venit încă, şi-a strâns calul în pinteni şi a pornit vârtej, înapoi spre trecători şi Ţara Moldovei.

 

          Domnii de peste munţi au luat aminte vorbele sale, însă pe o ureche le-au intrat şi pe cealaltă le-au ieşit.

 

          Petru Aron a rămas la ei mai departe.

 

          Nu era timp de expediţii simple, de pedeapsă, căci în Orient şi-n Peninsula Balcanică lucrurile se încurcaseră. Riga Ungariei, Matei Corvin, feciorul lui Ion, era tocmai în Bosnia, dând război cu Mahomed al ll-lea. Şi Ţara Românească tremura în vântul ce se apropia.

 

          Ştefan şi-a dat seama numaidecât că de-o va lua timpului înainte, bine fi-va; bine fi-va, deci, dacă va lua înaintea Turcului Licostromo – cetatea Mării! Ne aflăm în anii de încercare 1462.

 

          Făcând un cât de scurt tur de orizont în veac, şi văzând starea Europei şi Orientului, vom vedea cum pe vremea aceea în Ungaria şi Polonia se desfăşurau sângeroase sfâşieri între seniori. La fel se întâmpla şi-n Spania, Franţa şi Englitera, ţările de la brazda Atlanticului. Veneţienii şi papii făgăduiau eroilor marea cu sarea, dar nu le dădeau nimic, după cum vom avea durerea de a vedea mai încolo. Şi-n vremea asta, Turcul râvnea să pună laba pe strâmtorile Mării Negre şi pe cetăţile de comerţ ale Crimeii; apoi, de pe aceste baze geografice solide, să se repeadă asupra Europei, mai cu putere! înţelegând deplin starea clipei, Ştefan s-a gândit s-o ia Turcului înainte, adică, luând în mâinile sale cetatea Licostromo, punea pavăză dinspre Mare între el şi Turc.

 

          Şi astfel, tocmai pe când domnul Vlad Ţepeş era pălit de năvală, s-a repezit şi Ştefan spre Licostromo! Credem că greu va fi fost acel ceas al vieţii voivodului, căci izbea în bunul său ocrotitor! însă, Ştefan a ştiut să pună ţara înaintea inimii sale şi s-a repezit spre Mare. Sorţii n-au fost însă de partea lui. T-jnurile din Licostromo au huit straşnic, şi au izbit apărătorii cu tot ce au putut asupra cutezătorului, nevoindu-l să facă cale întoarsă, rănit greu la un picior.

 

          Această primă etapă a războiului i-a mărit atenţia şi l-a învăţat multe! S-a pregătit şi mai bine, şi mai îndelung, trei ani. Şi în iarna 1465, ianuarie, a poruncit aburcarea artileriei în care, încărcarea tainului1 şi pregătirea cavaleriilor pentru o anumită clipă! între timp, muştrul balisticei şi lupta de cucerire a cetăţilor n-au încetat. Şi a pregătit Ştefan atacul al doilea şi altfel, prin arta diplomaticească! Soli poloni au dus scrisori tainice neguţătorilor din Licostromo, iar Ştefan şi-a trimis şi el emisarii de taină, vestind anumiţi oameni din cetate să fie gata.

 

          Expediţia, galopul până la Licostromo, a durat numai opt zile. Cu toată iarna grea şi împotrivirea viscolului, oastea Moldovei a executat o mişcare demnă de cele mai vestite oşti ale lumii. Când s-a luminat de ziuă, în ziua a noua, apărătorii s-au trezit cu oastea moldovenească sub ziduri. Cetatea a fost repede înconjurată. Iar în aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, neguţătorii au deschis în faţa oştilor biruitorului o poartă, şi aşa au pătruns în cetate, prinzându-l pe unul din pârcălabi. însă împotrivire grozavă au aflat la redutele interioare şi Ştefan a dat poruncă artileriei să tragă… Apoi, a doua zi, 25 ianuarie, Licostromo se preda în mâinile Moldovenilor. Din această bătălie, Ştefan a deprins latura importantă din arta războiului, surprinderea, şi va folosi şi arma aceasta de câte ori clipa i-o va dicta.

 

          Acum, Ţara Moldovei avea pavăză dinspre Mare, însă stârnise asupră-i mânia teribilă a domnului rigă Matei Corvin! îndată ce a aflat de fapta lui Ştefan, domnul rigă l-a luat pe Petru Aron la sine, cu gând să-i dea jâlţul Moldovei, după ce Ştefan va fi amestecat cu pulberea! Şi încă una mai era mânia domnului rigă, că adică de ce primise Ştefan suzeranitatea Polonului, şi nu pe-a lui?

 

          Unii susţinători ai unui patriarhalism stupid, vorbind despre cultura lui Ştefan cel Mare, au trecut sub tăcere adevărul că măria sa era şi frunte a învăţaţilor! Toţi acei „înţelepţi” n-au ridicat armele Moldovei din vremea aceea mai sus de ghioagă şi îmblăciu, ignorând total adevărul curat ca

 

          1 Tain – raţie de alimente.

 

          lacrima, că însuşi voivodul era iscusit şi neîntrecut mânuitor de arbaletă, şi că celebra halebardă şi tunu'f erau mândrii ale oştilor! Ştefan cel Mare era fiul unui timp scăldat de el însuşi în lumină! Moşul său, Alexandru, răsplătea zugrăvirea unor mănăstiri cu danii de sate. Cărturarul Ţamblac fusese la consiliul din Florenţa, şi un boier Gheorghe, în Elveţia, la arderea lui Jan Hus! Moldova era străbătută de luminaţi oameni europeni şi orientali! Pe timpul cui au crescut în preţ cancelariile domneşti, adevărate şi înalte şcoli de caligrafie, dacă nu tocmai pe timpul lui Ştefan cel Mare? Avem mărturii că celebrul voivod a lăsat veacurilor patruzeci şi şapte de mănăstiri, adevărate academii ale acelor timpuri şi cu ramuri diverse: pictura, care a creat fresce de valoare unică, sculptura în lemn, sculptura în marmură şi piatră, atelierele de ţesut covoare, neîntrecuta artă de a stoarce culori din plante, arhitectura, care a lăsat monumentale mărturii. Iar în ce priveşte şcoala cântăreţilor de la Putna, trebuie să spunem că o cercetau învăţăcei din toate ţările apropiate, ducând în patru puncte cardinale faima dascălilor Putnei, a lui Ştefan cel Mare şi Moldovei. Dacă mai ţinem seama că la curţile marelui voivod veneau oameni vestiţi prin ştiinţa lor înaltă, aducând noutăţile culturii din cetăţile şi burgurile1 Europei, nici într-un caz nu-l putem accepta pe ilustrul principe al Renaşterii, decât la pas cu toate frumuseţile timpului. Măria sa era iniţiatorul şi încurajatorul monumentelor de cultură! Chiar tatăl său l-a dat pe mâna învăţaţilor, şi Ştefan singur s-a instruit, după noaptea înspăimântătoare de la Reuseni, în anii de pribegie la cetăţi străine…

 

          Ştim că şi viitorul său rival, Matei Corvin, avea cultură înaltă, că în jurul său se adunau artişti din toată Europa, că marelui rigă, fiul lui loan Hunedoreanul, îi plăceau picturile, muzica şi poeţii, şi acelaşi lucru îl afirmăm şi în legătură cu Ştefan cel Mare. Amândoi erau energii din energia timpului şi amândoi au sculat volbura şi au mânat-o înainte, ca pe-un orcan.

 

          S-au şi cunoscut, cândva, cândva, în anii mai tineri, şi vor fi fost chiar şi prieteni; când deschideam istoria la fila acestor mari conducători de oşti, mari ziditori şi mari ocrotitori ai breslelor, ne cuprinde un regret că evenimentele i-au pus faţă-n faţă, ca vrăjmaşi…

 

          1 Burg – oraş medieval.

 

          Oastea lui Matei Corvin era vestită prin organizare, arme şi vitejie. Călărimea grea şi călărimea uşoară şi pedestrimea se ridicau la patruzeci mii oameni.

 

          În luna noiembrie 1467, Matei Corvin a dat poruncă de invazie a Moldovei, iată-l trecând el însuşi, pe la Oituz, mânios şi hotărât să-l dea pe Ştefan cel Mare nimicului! Au străbătut drumul prin Breţcu, până la apa şi târgul Trotuşului, urmărind să ajungă la drumul de pe valea Şiretului spre Suceava; dar prea târziu şi-a dat Matei seama că atacul asupra Moldovei fusese început greşit!

 

          Era în pragul iernii, şi trebuia să ia cu asalt toate cetăţile, până la Suceava, riscând atâtea pierderi de vieţi, armament şi timp! Şi, cum oastea ungară a ajuns la târgul Trotuş, s-a pomenit dintr-o dată că Moldovenii aşezaţi în trecători sar şi-i stropşesc! Cu greutate mare au trecut ostile lui Matei Corvin prin primul val al împotrivirii, însă mai departe au aflat drumurile distruse, acoperite de arbori prăbuşiţi de-a curmezişul; şi păduri se prăbuşeau asupra invadatorilor, la semnale de corn…

 

          Pâlcurile cavaleriei uşoare moldovene apăreau ca din pământ, atacau aripile coloanelor, avangărzile şi ariergărzile. Cele de pământeni atacau carele greoaie cu hrană şi artilerie, în ziua de 29 noiembrie, Matei Corvin ajunge la târgul Romanului, prin Bacău, după istovitoare lupte şi pierderi grele, şi ostile lui au şi prins să murmure văzând că li s-a sfârşit hrana, într-o ţară cu satele arse şi fântânile otrăvite. Nu se găsea măcar un pai pentru cai.

 

          Ajuns în târgul Romanului, Matei Corvin şi-a lăsat oastea la hodină, înainte de a porni atacul cel mare, în acelaşi timp trimiţând lui Ştefan cuvânt de pace… Stând la târg la Roman până la 7 decembrie, oştenii lui Matei Corvin şi-au mâncat tainul ce-l mai aveau, iar Ştefan cel Mare se pregătea în vremea asta mai vârtos… Şi pornindu-şi Matei Corvin ostile, a ajuns la Baia, în apropierea Sucevii, în plină iarnă grozavă moldovenească, în noaptea a 14-a a lunii decembrie, pe când Ungurii făcuseră din carele lor zid de apărare, şi dormeau sau petreceau, s-a izbit în ei oastea uşoară a Moldovei! Bătălia s-a dat la lumina focului, căci îndată s-au aprins şi carele şi casele, şi „era vai şi-amar, şi sclipeau şi fulgerau armele, pe sub flăcările vânzolite de vifor… Matei Corvin abia a scăpat.. cu fuga, în buci cu săgeţile moldoveneşti! A apucat către dealul de la Mălini, pe valea Suha Mare, spre munţi, şi-l urmărea, ori încotro fugea, cavaleria uşoară a Moldovei! *.”

 

          Cu acest prilej, Ştefan cel Mare a văzut cu ochii lui, în sfârşit, cum ţinuse la sân răi şi hicleni, care abia aşteptau să fie biruit şi să se întoarcă Petru Aron!

 

          Dăduse poruncă straşnică vornicului1 Isaiia să stea în aşteptare la vadul apei Moldovei, până la semn; şi când se va da semnalul, să alerge cu pilcurile pe valea Râşca Mare, să iasă înaintea invadatorilor, să le taie fuga… însă vornicul Isaiia s-a prefăcut că nu aude semnul şi n-a alergat la timp cu pâlcurile! Matei Corvin s-a întors acasă, hăituit şi urmărit de cavaleria uşoară. Izbânda lui Ştefan cel Mare fusese deplină, însă şi veninul ceasului era neînchipuit de amar!

 

          A răbdat patru ani, până la 16 ianuarie 1471. Atunci l-a prins întâi pe Isaiia-vornicul în târg la Roman. Pe urmă, pe Negrilă-paharnicul2; şi pe Alexa-stolnicul3; şi judecându-i cu cutremur mare, poruncit-a gâdelui4 să-i repeadă cu capetele pe butuc. A fulgerat toporul în sus şi-n jos, de trei ori. S-au cutremurat de moartea hiclenilor privilegiaţii, dându-şi seama că Ştefan cel Mare nu mai ţine seama de tagme5 şi că va izbi greu, în privilegiaţi, îndeosebi. Aşa sfărâma primele cetăţui, primele cuiburi ale hicleniei şi puterii de sine stătătoare, ale celor ce aveau uric cu tot venitul. Lua în mâna sa tot mai mult din puterea ţării, pentru înfruntarea inevitabilă.

 

          Între timp, răzbunase şi uciderea tătâne-su! Când capul lui Petru Aron s-a dat de-a dura, undeva într-un târg din apropierea munţilor, Ştefan cel Mare a închis ochii şi a revăzut Suceava de demult cu turnurile înflăcărate. A auzit zimbrul boncăluind6, în anii copilăriei. A oftat spre cele trecute şi apuse. S-a avântat în şa. Şi cum galopa în fruntea cavaleriei uşoare, despica negura cu fruntea şi parcă despica timpul spre viitor.

 

          ' Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu conducerea treburilor interne, având atribuţii judecătoreşti.

 

          2 Paharnic – titlu dat boierului de la Curtea domnească care avea grijă de băutura domnului.

 

          3 Stolnic – dregător care purta grija mesei domneşti.

 

          4 Gâde – călău.

 

          5 Tagmă – breaslă.

 

          6 A boncălui – a scoate strigăte specifice rasei, a rage.

 

          Istoria omenirii urca spre culmile primelor mari descoperiri geografice, iar în brazda depărtatului apus, în cetatea Mayenţa, tipograful Johann Gutenberg desprindea literele din imobilitatea lemnului, deschizând în faţa generaţiilor o nemaiauzită răspândire a cărţilor! Isprava meşterului Johann avea aceeaşi însemnătate ca şi descoperirea focului, încât vestea isprăvii domniei sale a străbătut burgurile, cetăţile şi mănăstirile, şi de bună seamă că şi la Suceava a ajuns, pe marile drumuri de comerţ care veneau tocmai din depărtarea vestului, străbăteau Ţara Românească şi se pierdeau peste mări, la schelele Orientului.

 

          Mult se va fi minunat Ştefan cel Mare de veştile cele noi care uimeau timpul! De bună seamă că va fi poftit să asculte, pentru a mia oară, istorisirile neguţătorilor, călătorilor, pictorilor, arhitecţilor şi medicilor, care aflau la uşa sa numai cuvinte de bun venit!

 

          Se împlineau şase ani de când se însurase. Şi coconi avea să aibă în curând; şi faţa lui primea, din ce în ce, bruma abia văzută a maturităţii. Simţul de orientare în încurcatele iţe politice i se dezvoltase treptat, devenindu-i a doua natură, încât bine a făcut când n-a rupt dintr-o dată jugul Turcului, ci cu deosebită chibzuinţă. A avea doi duşmani dintr-o dată, însemna pierdere şi pieire; încât, până ce s-a răfuit cu Matei, nu şi-a îndreptat spre Turc nici halebarda, nici ţinta arbaletei! A tăcut când a trebuit să trimită tributul statornicit de Petru Aron, dar s-a mângâiat în sine, ştiind că şi ziua răfuielii e aproape! întâi trebuia să încerce să înglobeze Ţara Românească între prietenele Moldovei, în frontul împotriva cutropitorului, şi lucrul era nespus de greu!

 

          În anii 1470, februarie, a poruncit iar aramei să cânte, şi şi-a încălărat iar hânsarii cavaleriei uşoare, şi într-un galop uimitor de repede a ajuns la Brăila, arzând-o. Drept răspuns, Radu cel Frumos al Ţării Româneşti s-a jeluit Turcului; şi îndată şi în acelaşi an, pe la jumătatea lunii august, Turcul avea să trimită Tătarilor poruncă de năvală. Bătălia s-a dat la Lipinţi, şi în afară de luarea înapoi a prăzilor şi robilor, oastea Moldovei l-a prins pe însuşi fiul lui Han-tătar.

 

          Însă, în mintea Domnului prindeau de mult a se zări zorii unor rânduieli noi cu totul… Privilegiaţii poate n-au văzut bine ce însemna tăierea netrebnicilor în târg la Roman, şi nu aveau de unde să ştie că, o dată cu scurtarea de cap a lui Isaiia, voivodul îşi proclama începutul independenţei faţă de puterile interne. Prin atacurile de vifor asupra Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare nu urmărea stricarea ţării vecine, înainte de pornirea viforului asupra sudului, porneau către ţinutul Brăilei, Râmnicului şi Buzăului emisarii Sucevii, cu scrisori, ca să afle tot omul că Moldova n-are nimic de împărţit cu sora ei, Ţara Românească! Ci că mânia lui Ştefan Vodă e îndreptată numai asupra lui Radu cel Frumos, vândutul Turcului! Tot omul din Ţara Românească să stea la locul său, în linişte, şi bine ar fi dacă tot omul Ţării Româneşti s-ar ridica la arme, să-l fugărească pe cel ce şi-a plecat grumazul!

 

          Scrisorile din Suceava învederau că Ştefan al Moldovei vine ca eliberator, dar nu numai la atât i se mărgineau acţiunile! Scrisori cu verb de flacără plecau spre cetăţile de peste munte, poftindu-le să înceteze cu exportul grâului în Ţara Românească, pentru că pâinea nu ajunge la masa pământenilor, ci în gropniţile Turcului, întărindu-i proviziile de război!

 

          Pe-atunci, cetatea de scaun a Ţării Româneşti nu mai era Târgoviştea, ci Bucureştiul, abia răsărit în istorie, la 1459. Bălţi şi pâlcuri de pădure se aflau până-n inima aşezării, iar pe apa Dâmboviţei, pe amândouă malurile, se aflau mori şi hanuri. Eleşteie şi iazuri se întindeau până departe, pornind chiar din marginile cetăţii.

 

          Simţind Radu cel Frumos că vin dinspre Moldova timpuri strâmte, a purces şi el la înfruntare. Sprijinul şi-l avea în iataganul Turcului şi-n banderiile1 ohabnicilor2. Ţara cea mare îşi întorsese faţa de la dânsul! Şi a strigat Radu cel Frumos în poruncă, zidari şi meşteşugari anume, trimiţându-i de îndată la brazda Moldovei, să ridice valuri de pământ şi cetăţi, ca să poată rezista timpurilor strâmte! Şi s-au dus în grabă arhitecţii şi

 

          1 Banderie – steguleţ care serveşte ca semn distinctiv, prins în vârful unei lănci.

 

          2 Ohabnic – cel care stăpâneşte o moşie pe veci, care nu poate fi înstrăinată.

 

          zidarii; şi s-a adunat pământenimea din brazda Moldovei, la legiuitul lucru de cetăţi. Iar strategii Ţării Româneşti au ales locul potrivit, pe apa Şiretului, la vadul lui Roşea, jntâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretului, la vadul lui Roşea, întâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretul poate fi pavăză viitoarei cetăţi, adică dacă e destul de lat şi de învolburat, încât să nu-l poată trece nici cavaleria uşoară a Moldovei, nici cea grea, şi nici oastea mare… Au ochit şi au chibzuit, şi însuşi Radu cel Frumos părăsea adesea cetatea sălciilor de pe Dâmboviţa şi urca la brazda de sus. Şirurile de care aduceau necontenit vâr şi pietriş; şi bolovani; şi stânci masive; şi meşterii ziditori măsurau necontenit alte stânci masive, şi cu ajutorul scripeţilor le tot suprapuneau, legându-le cu mortar.

 

          Sta Radu cel Frumos adese, sus pe schele, şi se uita dincolo de brazda vecinului. Poate că adesea îi era ruşine că trebuie să se apere de un consângean. Cert este însă că frica îl trezea foarte des din somn. Scrisorile lui Ştefan către tot omul Ţării Româneşti prindeau sămânţă mai cu seamă între cei mulţi; şi la o adică, lucrul acesta nu era deloc bun!

 

          Din când în când, pândarii din margini urcau în arbori şi, iscodind Ţara Moldovei, desluşeau freamăt mare de oameni la câteva bătăi de arbaletă. Zăreau freamătul abia o dată cu seara. Peste zi nu se vedea ţipenie… Cetatea Radului ajunsese de mult la creneluri şi se ridicau încet şi turnurile de apărare…

 

          — Să poftească vecinul Ştefan! se sumeţea Radu.

 

          Avea să i se întâmple însă un lucru neaşteptat şi nemaipomenit! Şiretul încingea cetatea ca un brâu de volbură. Conductele de olane pătrundeau în încăperi aducând apă rece şi proaspătă, de-ajuns pentru un asediu de ani o mie… Râdeau spre Ţara Moldovei meşterii pietrari şi arhitecţii, şi mai ales ohabnicii din partea locului se bucurau nespus; căci după ce au o asemenea cetate, Ştefan cel Mare nu va mai îndrăzni să-i tulbure!

 

          Însă o vorbă înţeleaptă spunea şi pe atunci că „nu-i bine să lauzi borşul înainte de a prinde peştele”… Ceea ce vedeau pândarii peste brazdă era pregătirea contraloviturii! Noaptea, la o depărtare destul de mare, Moldovenii săpau^ într-o linişte profundă o albie, să abată cursul Şiretului… însuşi Ştefan înfipsese cel dintâi hârleţul, după ce hotărâse printr-un semn din braţ, spre vest, matca nouă… Lucrau hânsarii cavaleriei uşoare, dăscălăraţi şi transformaţi în pionieri! Corturile bivuacului1 se aflau departe, după dealuri, şi zilele acelui Iulie 1471 dogoreau cumplit, însă hânsarii săvârşeau muştrul înviorării, apoi furau câte-un pui de somn, să fie proaspeţi pentru muncă. Ştafete coborau de la Suceava, aducând voivodului scrisori, şi el le citea repede şi da poruncile de cuviinţă. v într-o zi, a primit cererea suzeranului Cazimir, să-i dea călăreţi o mie, să-i însoţească fiul la Boemia, unde fusese proclamat rigă; însă Ştefan a răspuns că iertat să fie, însă oameni nu poate da, căci oamenii Moldovei sunt prinşi toţi la lucrul cu hârleţul, pentru abaterea Şiretului! Iar în ce-l priveşte pe coconul său, e prea crud încă, spre a putea fi trimis în fruntea celor o mie călăreţi! Şi da şi alte răspunsuri, scurte şi tăioase, stând în corturile bivuacului ori în mijlocul hânsarilor la lucrul de noapte!

 

          S-a încruntat Ştefan şi a simţit un ghimpe în inimă, când Sohodoiski, solul suzeranului, i-a amintit printre altele că ar fi vremea să vină să depună, în faţa rigăi Cazimir, jurământul de vasal! însă Ştefan a biruit clipa şi a răspuns cu vorbe înţelepte că va veni când i-o vor îngădui vremurile… Oare nu vede bine riga Cazimir că Ştefan n-are când se îndeletnici cu mărunţişuri, de-i cere una ca asta? A oftat Ştefan, stând singur pe-un dâmb, sub spuza stelelor de vară. Şiretul lucea, curgând în linişte, iar mai încolo abia se auzea larma lucrului de abatere.

 

          Curând, planul domnului Ştefan de modificare şi supunere a naturii avea să ia sfârşit, cu ţinta atinsă! Cu cât se îngâmfau mai tare strategii şi arhitecţii lui Radu cel Frumos, apa Şiretului scădea în faţa cetăţii lor, scădea văzând cu ochii, încât din zi în zi sălbăticiunile apelor abia mai aveau loc să înoate… E drept că şi seceta ardea; totuşi, niciodată Şiretul nu scăzuse aşa, chiar la arşiţe şi mai mari! Peste scurt timp, în locul brâului de volbură se afla o gropană goală, în ale cărei adâncuri se zbăteau peştii rămaşi pe mâlurile fierbinţi… S-au îngălbenit de spaimă şi strategii şi arhitecţii, aflând că râul a fost oprit, sus, departe, şi îndreptat spre vest! Acum, cetatea lor părea un stârv de monstru, 'expus total loviturilor moldovene.

 

          Şi, într-adevăr, într-o dimineaţă s-a zguduit pământul dinspre nord. Se vedea pulberea învolburându-se. Hânsarii

 

          1 Bivuac – porţiunea de teren pe care se face staţionarea trupelor în afara localităţilor sau a taberelor.

 

          cavaleriei uşoare moldoveneşti veneau în iuruş ca de furtună. Au oprit, şi când s-au avântat iar, au trecut ca nălucile peste albia secată! însuşi domnul Ştefan călărea în fruntea lor, descoperit şi cu spada în mână. Cetatea a căzut în mâinile Moldovenilor. Spaima fugarilor s-a împrăştiat repede şi a ajuns la Bucureşti. Radu cel Frumos s-a cutremurat. Voia să-şi trimită la adăpost doamna şi pe Voichiţa, copila sa. Era prin noiembrie 1473 şi se scuturaseră de mult frunzele. Radu cel Frumos şi-a chemat oastea, mare de 64 mii oameni, la ultima înfruntare.

 

          Numai cu 12 mii, Ştefan l-a surprins la Cursul Apei, într-o noapte. Curând, rămăşiţele oştirii lui Radu fugeau spre cetatea de scaun. Ştefan nu s-a mulţumit cu izbânda de la Cursul Apei; ci, îndată a sărit iar pe cal, făcând semn din spadă, spre Bucureşti. Vârtejul călărimilor a durat două zile, străbătând distanţa de 140 km. Apoi, lupta cea decisivă s-a dat la cucerirea Bucureştiului. Flamurile cu bouri au fâlfâit curând pe uliţele încă stropite de sângele bătăliei. Vândutul fugise la Turc, lăsându-şi pradă biruitorului avuţiile, soaţa şi pe copila sa. Carele de povară au încărcat averile; şi doamna şi copila au fost aşezate în rădvan şi împreună cu oastea Moldovei au pornit către Suceava, Ştefan lăsând în cetate la Bucureşti, şi în toate celelalte cetăţi ale biruitului, pârcălabi şi flamuri cu bour pe toate turnurile.

 

          Îl aşezase domn pe Basarab Laiotă, prietn al Moldovei şi vrăjmaş Turcului.

 

          Aşa s-a petrecut înfruntarea ultimă cu vândutul şi ruptura definitivă cu Osmanlâii; însă Ştefan ştia bine că abia de-atunci înainte vin cumpenele.

 

          Se afla la Vaslui, când a venit în ambasadă tocmai din Persia, Isac-Beg. Stăpânul său, şahul Asan-Huzun, îi trimitea cuvânt bun şi scrisoare şi-l întreba dacă vrea să-i fie aliat împotriva Turcilor, căci el, Asan-Huzun, îi va lovi din Asia, iar domnul Moldovei să-i izbească din faţă.

 

          Ca un strigăt era cuvântul şahului! Cerea voivodului Ştefan să sară să-l ajute! Să stârnească la lupta şi alţi crai! Toate ţările Europei să le stârnească, spre a şterge de pe faţa pământului haitele jafului!

 

          Ştefan a făgăduit că se va gândi şi va face cum e mai bine.

 

          Solul lui Asan-Huzun avea să pornească iar, la drum lung, către Buda, având de coborât de-acolo către cetatea Adriaticei, Veneţia; şi de-acolo avea de bătut altă cale lungă, tocmai la riga Burgunzilor, căci trebuia ca întreg pământul să se ridice, mai cu seamă dacă şi arhipăstorul din Vatican îi va îndemna şi va binevoi să-şi înfigă degetele în pungă…

 

          Ştefan voivod a binevoit îndată să coboare la cămara logofeţilor1. Cum a deschis uşa, penele de vultur s-au oprit din scris. S-au ridicat, în frunte cu marele logofăt, şi scriitori de slavonie şi cei de latinie, aşteptând poruncă.

 

          Îndată, pana de vultur a scriitorului de latinie a prins a şuiera uşor, scriind epistola dictată de voivod către capul papistaşilor2 din Roma şi către toţi rigii şi principii apusului. Apoi, apăsând pecetea sa dedesupt, Ştefan a înmânat scrisoarea lui Isac-Beg.

 

          „Avem prilej să zdrobim Turcii, scria epistola voivodului. Prea cinstit arhipăstor papistaş, binevoieşte a trimite cuvânt de alarmă Veneţienilor, căci ei doar sunt stăpânii mărilor: să sară numaidecât, la vestea trâmbiţei”…

 

          Şi astfel, după ce Isac-Beg şi-a văzut de drum, Ştefan voivod şi-a făcut ochii roată, să-şi caute prieteni. Şi în timp ce se negoţa cu prietenii, a venit şi răspunsul de la papă şi de la Veneţieni. Şi unii şi alţii se întreceau în laude, asemuindu-l cu stejarul şi cu viforul; însă despre ajutor nici nu pomeneau!

 

          A oftat Ştefan! Ce era de făcut? Dacă se bizuia pe alţii, ar fi însemnat cădere în ticăloşie!

 

          Afară, în noaptea de toamnă lungă, vâjâiau brazii în vânturi. Se auzeau ţipetele stolurilor migratoare. Şi vijelia de-afară a lucrat ^asupra inimii sale, deşteptându-i vijelia mocnită.

 

          Înainte de a vesti Ţării Moldovei hotărârea, a rânduit pândari şi străji de foc. Când prima flacără a ţâşnit în apropierea cetăţii, i-a răspuns alta, de pe dealurile Botoşanilor. Şi de-acolo s-au aprins alte şi alte focuri, pe alte şi alte dealuri, tot înainte spre Prut şi Nistru, dincotro dădeau iuruş3 trâmbele Tătarilor. Alte străji de foc au pornit în jos, spre Reuseni şi Liteni, către Bacău şi Crăciuna depărtată.

 

          1 Logofăt – mare dregător, membru al sfatului domnesc.

 

          2 Papistaş – catolic.

 

          3 Iuruş (iureş) – asalt, năvală.

 

          Oastea lui Ştefan, de patruzeci mii, şi-a ales câmp de luptă potrivit la Racova, între dealurile Vasluiului. Paşa Soliman a ridicat spre Moldova număr de oameni înfricoşător, o sută douăzeci mii!

 

          Ştefan şi-a potrivit un pâlc de buciumaşi şi trâmbiţaşi după dumbrăvi dese. Şi cum s-a izbit paşa Soliman în Moldoveni, s-a auzit deodată din latură buciumele şi trâmbiţele! Au apucat într-acolo ienicerii1 şi spahii2, tăind nuielele cu iataganele, scufundându-se în mocirle, sărind cu caii peste trunchiuri gârbove de sălcii. Şi văzând Ştefan că amăgeala sunetelor a prins, şi-a strâns calul în pinteni, pornind la atac vijelios, urmat de floarea hânsarilor. Amar hăcuiau săbiile turcimea cuprinsă de groază!

 

          Apoi, după istovirea zbuciumului, după ce ultimul geamăt s-a stins, Ştefan cel Mare a poruncit adunarea oştilor. Au venit şi urmăritorii pâlcurilor biruite, şi răniţii încă stropiţi de sânge proaspăt. Se întrebau de ce-i adună, oare?

 

          Ce nouă poruncă de viforâre îi mai aşteaptă?

 

          Cavaleria uşoară e gata să sară pe cai; cavaleria grea aşijderea!

 

          Se bulucise ca de-un vânt oastea mare; iar privilegiaţii zâmbeau în bărbi, gândind că vor merge încotrova, la prădat mână de lucru.

 

          Dar Ştefan cel Mare sta tăcut în mijlocul careului. Se muncea în sine, având de săvârşit o ruptură în obiceiuri. A glăsuit puternic, mulţumind tuturor şi fiecăruia pentru sângele vărsat. Apoi, a poruncit să iasă la faţă săvârşitorii de fapte mari, oricine ar fi ei:

 

          — Dijmaşi sau supuşi cu totul privilegiaţilor, toţi să iasă la faţă, cu îndrăzneală! Să iasă la faţă şi oştenii cei simpli, cuceritorii de fapt ai acestei victorii!

 

          Când au prins a ieşi la faţă şi dijmaşi, şi supuşi, s-au auzit privilegiaţii murmurând de mirare, văzând că se dărâmă în Ţara Moldovei rânduiala veche!

 

          1 Ienicer – soldat din corpul de elită a vechii infanterii turceşti.

 

          2 Spahiu – soldat din corpul cavaleriei otomane recrutat din rândurile aristocraţiei.

 

          Cu mâna sa a început a împărţi Ştejan cel Mare moşii şi ranguri oamenilor simpli; şi cum le da hrisovul1, râdea de bucurie! Murmurul privilegiaţilor a crescut, dar s-a stins cu totul, amintindu-şi ei de o tăiere a netrebnicilor… Şi aşa, la acel praznic, omul cel simplu, săvârşitorul faptelor mari, a ajuns răzeş2 sau boieraş, după puterea săbiei!

 

          Cotitura cea mare din viaţa voievodului şi din istoria Moldovei se săvârşea în tăcere, sub fulguirea înceată. Ziua era pe sfârşite. Venea un amurg tulbure. Tot omul privilegiat a înţeles atunci că amurgirea tagmelor nevrednice nu se mai poate înlătura. Ştefan cel Mare sărise parcă peste un munte, pe calul său alb ca neaua acelei zile; sărise peste muntele timpului, din obiceiurile vechi, ca-ntr-o câmpie însorită, drept în inima pământenilor!

 

          , Când s-a întors, la Suceava şi-n toată Moldova cânta arama. Ştia însă că abia de-atunci înainte îl aştepta urgia cea mare! Firea lui încrezătoare în dreptate şi cunoaşterea adâncă a oamenilor l-au povăţuit să nu se lase ameţit de laudele ce veneau din toată Europa, buluc!

 

          Cum se aştepta la răzbunare, în anii următori, în 1476, a trimis la Roma şi la Veneţia pe ambasadorii Petrea şi Cataneu, să zguduie inimile îngheţate!

 

          — Părinte papă! striga Petrea, într-un târziu, ajuns la Cetatea Vaticanului. Nu de laude are nevoie marele Ştefan voivod! El vă apără ţările cu sabia; şi nu trebuie să-l lăsaţi singur între vânturile ce vin! Daţi-i bani, să adune oaste multă, căci de oaste are nevoie, nu de vorbe!

 

          De la Roma, Petrea şi Cataneu au urcat în cetatea Mării Adriatice, Veneţia; dar şi acolo au găsit tot inimi îngheţate. Ştiau Veneţienii rosti vorbe subţiri pe vârful limbii, bune pentru amăgirea copiilor şi muierilor celor proaste.

 

          — Vai şi-amar! striga Petrea, şi striga Cataneu. Dacă nu lăsaţi vorbele deşarte şi nu treceţi la arme, domnul nostru Ştefan poate pieri în vânt; şi Turcii au să ajungă până aici, să vă răstoarne altarele şi tarabele!

 

          O mare nelinişte a trecut prin adunarea Veneţienilor!

 

          1 Hrisov – act domnesc care servea de titlu de proprietate, de privilegiu.

 

          2 Răzeş – ţăran liber, posesor de pământ (în Moldova, în orânduirea feudală).

 

          Ei erau stăpânii mărilor, având până în Asia cetăţi de negoţ, şi pe toate le apărau folosind braţul seminţiilor străine. Când era vorba însă de pregătit flote ori de băgat mâna în pungă, o întorceau pe limba subţire şi iscusită a laudelor.

 

          Însă, Petrea şi Cataneu nu s-au lăsat cu una, cu două! Le-o spuneau de la obraz, că aşa l-au lăudat şi pe albanezul Scanderbeg, făgăduindu-i marea cu sarea, însă până la urmă vestitul viteaz a fost lăsat singur în furtuni! Le-a arătat cum i-au amăgit şi pe alţii, numai să stea în dreptul piepturilor lor, să le ţină scut socotelilor de neguţători! Ei, Petrea şi Cataneu, nu se puteau întoarce la Ştefan voivod cu traista plină de vorbe! Măria sa avea nevoie de oşti!

 

          Un murmur mai des a trecut printre neguţători, întrebându-se unii pe alţii ce trebuiau să facă. însă tuturor le-a răspuns messer Dogele, arătând solilor că nu are bani. Astfel auzindu-l, Petrea şi Cataneu s-au uitat unul la altul. Apoi s-au întorsjnâhniţi la Suceava.

 

          În ce-i priveşte pe Veneţieni, au trimis la Ştefan voivod un ambasador subţire foarte la minte, să-l poarte cu vorba, ca nu cumva să se împace cu Osmanlâii! Tot pe ambasadorul acela, numit Paul Omenbon, l-au trimis şi la Asan-Huzun, în Persia. Mult s-a mâhnit Ştefan, când, în loc de aur pentru întocmirea oştilor, i s-a adus o bucată de postav! Adânc pălit în inimă, l-a rugat pe messer Paul să-şi ia înapoi postavul şi să roage pe neguţătorii veneţieni să-şi şteargă cu el contoarele şi pragurile zarafiilor1!

 

          Adânc ofta inima lui Ştefan!

 

          Însă, messer ambasador Paul avea pe lângă măria sa şi alt rost. l-a spus, după oarecare şovăială, că atunci când au fost în solie la Veneţia messer Petrea şi messer Cataneu nu le-au ajuns banii de şedere, încât au trebuit să se ospăteze şi să doarmă pe socoteala cetăţii Dogilor. Şi rămânând datori cu 200 lire veneţiene, să binevoiască măria sa Ştefan să înapoieze banii, tot în clipa aceea, căci Veneţia are nevoie…

 

          Ştefan voivod a stat o clipă înmărmurit; apoi s-a uitat aşa de crunt, încât messer Paul s-a făcut alb şi s-a dat trei paşi înapoi. Ştefan şi-a recăpătat cumpătul. A poruncit să vină vistiernicul, să lepede neguţătorului 200 lire! După aceea, i-a urat să meargă sănătos cu inima lui îngheţată; şi l-a rugat să

 

          1 Zaraf – cămătar.

 

          ducă cuvânt celor ce l-au trimis, că-i pare rău de vorba începută cu ei şi că niciodată, nici oamenii lui, nici epistolele lui, nu-i vor mai încurca… însă abia şi-a sfârşit cuvântul. Au prins să se răsune buciumele străjilor. Ştefan s-a repezit la fereastră şi a văzut şiragul focurilor în noapte, ca nişte urmuzuri alburii până departe. A venit căpetenia hânsarilor, arătându-i cu cutremur mare că s-au neliniştit ierburile la Nistru! Aceeaşi veste a adus-o altă căpetenie; iar alta a arătat, înfăţişându-se, că s-aprind focurile şi dinspre Ţara Românească, din sud!

 

          Ştefan voivod şi-a întors faţa de la fereastră.

 

          În clipa aceea messerPaul Omenbon l-a văzut îmbătrânit. A ieşit repede, să nu-l apuce spulberul în Moldova. Dar oricât de câine ar fi fost la inimă, messer Paul simţea un regret amar că Ştefan voivod rămâne singur în mijlocul vijeliilor! Şi adânc l-a mişcat, o clipă mai târziu, mărinimia moldovenească, pentru că Ştefan, cu toată greutatea ceasului, a poruncit să i se aducă cei mai buni cai; şi pită albă; şi miere multă; şi vin de cel mai bun; încât messer să ajungă la Veneţia cu fărâmitura-n barbă… în timp ce călărea la galop spre cetatea Bistriţei, messer Paul vedea cum se trezesc satele, cum alte focuri se aprind în noapte, în timp ce clopotele bubuiau prevestind furtuna. Foarte repede, drumul spre munţi s-a ticsit de care încărcate cu copii, cu moşnegi, cu lucruri apucate în grabă. Bătrâni bărboşi coborau clopotele satelor din turnuri şi le slobozeau în fântâni, până la alinare. Turme, vite şi cai se amestecau printre carele în mers, şi Veneţianul a deosebit că spre munţi apucă numai cei nevrednici. Bărbaţi călări, înarmaţi cu arcuri, cu pari, coase şi topoare, se adunau pe tăpşanuri şi femeile le potriveau la oblânc traistele cu pită şi brânză, merinde în drumul zbuciumului. Nimeni nu bocea, nimeni nu plângea. Toţi grăiau încet, cumpătat, ca înainte de a porni la un drum firesc. Făurăriile lucrau de zor. Faurii mişcau foiurile şi în cărbunii aprinşi se vedeau guri de topoare şi vârfuri de lănci. Barosuri izbeau fierul, subţiindu-l. în mişcările faurilor nu se vedea de fel atingerea groazei. Lucrau grăbiţi, dar cu tact şi stăpânire de sine.

 

          Rădvane boiereşti treceau spre Cetatea Neamţului şi Bistriţa. Bătrâni şi bărboşi boieri răcneau la vizitii să mâie. în urmă, robii lor mânau cirezi de vite şi turme, sub paza vătăjeilor1 călări. La o vreme, au ajuns în îngrămădeală pârgarii cei bătrâni ai Sucevei. Cei tineri se întemeiaseră toţi, cu toate breslele, sub steagul lui Ştefan voivod, încât spre munţi fugeau numai bătrânii. în care cu roţi înalte, sub coviltire, şedeau vechi meşteri cojocari, vechi făurari de clopote şi ziditori de mănăstiri.

 

          Înainte de zborşirea vremurilor, Ştefan cel Mare a trimis solie la Buda, cu scrisoare de împăcare. Să uite domnul rigă Mateiaş stropşeala de la Baia şi să-şi împreune spadele, în zbuciumul comun, căci aşa e frumos să fie, şi aşa e sănătos! Şi a trimis tot atunci salv-conduct scris în latineşte, tuturor neguţătorilor din Transilvania şi Ţara Ungurului, începând aşa: Discretis ac honorabilibus virisjudici acjuratis, et senioribus în Brasovia existentibus, nobis semper honorandis…

 

          După ruşinea păţită de Soliman Paşa, vestitul sultan Mahomed II s-a arătat pe cal alb din seraiuri2! A făcut semn din iatagan spre Dunăre! Înfrângerea de la Racova trebuia plătită aşa fel, încât domnul Moldovei ca un lup să urle! Aducea Mahomed nenumăratele seminţii din Asia şi din toată peninsula Balcanică. Poruncise Tătarilor să lovească şi ei, când le va da semn. ^ în acel iulie 1475, Ştefan a coborât la Dunăre. N-a mai încercat să oprească năvala. A chemat în ajutor stihia, ca Dacii de pe vremea când a venit Darius şi a cerut pământ şi apă! Cum bântuia arşiţa cumplită, a poruncit oştenilor să dea foc ierburilor şi semănăturilor. Şi cu cât oastea Moldovei se trăgea spre inima pământului, zidul de foc dintre ei şi Turci se tot ridica.

 

          Toată zarea, din răsărit şi asfinţit, era fum negru. Focul înainta neîncetat, urca dealurile aprinzându-le, cobora văi, năvălea în lungul şesurilor; iar urca, iar cobora, încât sălbăticiunile din ierburi alergau cu groază, căutând zările apelor răcoroase. Vâjâiau arzând codri vechi şi păduri tinere. Şi stihia focului intra în sate. Oamenii fugeau. Pâlcuri de oaste, rânduite anume, turnau în fântâni otrăvuri – venin de şarpe şi zeamă de cucută. Când a venit rândul cetăţilor, Ştefan a poruncit să se dea foc laşilor, Bacăului şi Romanului. Şi târgul Băii ardea. Funinginea plutea într-un strat gros înaintea vâlvătăilor: se aşeza pe feţele asudate, pe arme, în părul vitelor. Toată ţara

 

          1 Vătăjel – conducător al oştenilor domniei.

 

          2 Serai – palat al sultanilor sau al marilor demnitari turci.

 

          era vâlvătaie. Uneori, când se aprindeau rrfari codri de brad, se ridicau noaptea flăcări gigantice, lingând văzduhul negru ca păcura.

 

          Armiile lui Mahomed al ll-lea înaintau cu groază printre focuri. Ţineau mai cu seamă cursul râurilor, dar mai toate râurile erau seci, din pricina secetei înspăimântătoare din acel iulie. Se înnegriseră de funingine oştenii, caii, vitele de povară. Peste sudoarea lipicioasă se prindea un strat gros de speria1 fierbinte. Vitele mugeau de sete. Oamenii, slăbiţi şi ei, căutau cu deznădejde apă. Dar cum se opreau la fântâni şi beau, cădeau trăsniţi de veninul şerpilor. Tot aşa piereau bivolii, cămilele şi caii; încât Mahomed scrâşnea văzându-şi pieirea.

 

          Da poruncă oştilor să treacă prin foc, să pună mâna pe Ştefan voivod!

 

          Acum, în cel mai întunecat ceas al greului, avea să se învedereze că puterea lumii se sprijină pe mulţimi, şi e nebun cine ar nega acest adevăr etern! De lucrul acesta era bine încredinţat şi Ştefan voivod, căci forţa lui în armiile ţărăneşti şi atunci sta!

 

          Când au auzit că se bulucesc şi Tătarii, dinspre Nistru, pământenii au cerut marii căpetenii păsuire, să fugă pe la vetre, să-şi ducă familiile la adăpost. Ne închipuim scurtul început de răzmeriţă, şi ni-l închipuim pe Ştefan stând crunt în faţa acestei realităţi: cum va face faţă năvălitorilor, dacă puterea cea mare îl părăseşte? Privilegiaţii îl vor fi sfătuit să astupe^gura ţăranilor cu pumnul şi să-i ţină mai departe sub steag! însă glasurile pământenilor creşteau! Puţin lipsea până la aruncarea armelor!

 

          Ştefan a stat şi a cugetat adânc: dacă-şi arată pumnul spre pământeni, ei îl vor părăsi pentru totdeauna, şi de unde-şi va lua putere la încercările viitoare? Hotărât, nu trebuia să se despartă de ţărani; aşa încât i-a învoit la vetre, pentru câteva zile, şi a rămas în faţa puhoiului doar cu 10.000 oşteni, „floarea vitejilor” cum, pe drept, îi numeşte cronica.

 

          A doua putere a stihiei chemată de el în ajutor era muntele cu pădurile. Şi astfel, numai cu cei 10.000- s-a tras pe Pârăul Alb şi a făcut acolo întărituri de pământ şi arbori. A potrivit artileria gata de tragere. Cum s-au arătat Turcii, tunurile moldoveneşti au prins a bate. Ienicerii şi spahiii prindeau a da înapoi. Astfel văzând, Mahomed a smuls steagul din mâna unui

 

          1 Speria – cenuşă care acoperă cărbunii.

 

          oştean şi el însuşi s-a repezit spre întăritură. Ienicerii şi spahii l-au urmat într-un cumplit iureş. A început un măcel fără seamăn. Tunarii Moldovei se prăbuşeau unul câte unul, şi tot mai mulţi vrăjmaşi săreau înlăuntrul întăriturii. Cei 10.000 picau unul câte unul. însă nimeni nu da înapoi. Floarea vitejilor Moldovei sta pe poziţiile poruncite, până la ultima săgeată, până li se rupeau săbiile, până-i copleşea sângele şi moartea.

 

          Departe, în munţi, s^-auzeau răcnetele, bubuiturile tunurilor, mugetele vitelor, în toate părţile ardea Moldova, neîncetat ardea, ca un rug uriaş, şi vântul uşor al verii purta funinginile, cenuşa şi duhoarea de carne arsă, în toate laturile zărilor. Iar la Valea Albă, cei 10.000 au pierit până la unul, cu un eroism atât de neînfricat, încât însuşi Mahomed sultan a făcut semn de laudă spre stârvurile lor.

 

          Ştefan a umblat pribeag şi singur. Vorbe din bătrâni spun cum chiar maica măriei sale l-ar fi gonit în acel ceas greu de la poarta Cetăţii Neamţului, sfătuindu-l să meargă numaidecât să adune oşti! Şi tot vorbele din bătrâni spun cum l-a gonit Daniil Sihastrul din uşa chiliei sale! Oameni de bună-credinţă l-au văzut în vremea aceea pe Ştefan voivod, în târg la Snyatin, în Polonia, stând la o masă între căruţaşi şi ospătând pită sărmană. Fapt este că foarte repede şi-a adunat oaste şi avea să izbească balaurul Semilunii.

 

          Pâlcuri turceşti pătrunseseră în munţi. Dădeau de femei şi copii. Scoteau juvăţurile1. îi legau în cete şi-i trimiteau pe calea fără întoarcere a Stambulului. Bătrânilor li se fulgerau capetele.

 

          Când au văzut femeile de pe Bistriţa că le vine capătul; că vor fi apucate de păr şi zvârlite în rândurile robilor; când au văzut că le aşteaptă batjocura, au început bocetul şi se căinau una pe alta. Cu nouă rânduri de lacrimi plângeau, în timp ce vrăjmaşii urcau necontenit şi înconjurau locul, cu iataganele-n dinţi şi cu juvăţurile pregătite.

 

          Opriţi, surorilor! a strigat deodată una, Lina. Ce-i mai de preţ pe lume, robia ori moartea?

 

          Moartea! au răspuns cele mai multe.

 

          Dacă-i aşa, să murim, dar să murim luptând! înşfăcaţi furcile de tors şi leucile2 de la care!

 

          1 Juvăţ – laţ la capătul unei funii.

 

          2 Leucă – parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat.

 

          Să fi văzut după aceea cum împungeau bistriţencele cu furcile, cum mânuiau resteiele şi leucile! Izbeau cu parii în picioarele cailor, încât Turcii se prăbuşeau în râpi, unde-i izbeau alţi pari. însă vrăjmaşii erau mulţi!

 

          Lina, cu puţinele bistriţence rămase vii s-au tot ferit din calea lor, au umblat prin adâncul râpilor şi prin huceaguri1, însă Turcii se tot apropiau şi din toate părţile le ieşeau înainte.

 

          Cum a ajuns pe malul Bistriţei, Lina a cunoscut îndată că satul de peste apă e satul ei. Era ars până-n pământ. Oameni ucişi se vedeau pe uliţe şi prin ogrăzi. Râul se învârteja la picioarele femeilor. Turcii erau tot mai aproape…

 

          — Dacă-i numaidecât de moarte, să ne zvârlim în apa asta, a părinţilor noştri! a spus Lina, cu hotărâre.

 

          Unele dintre ele erau fricoase, temătoare de moarte. S-au sfătuit repede, să se lege unele de altele de părul capului, şi aşa să se arunce în râu, ca nici fricoasele că nu pice în batjocură şi robie…

 

          Aşa au şi făcut; s-au înnodat una de alta, şi s-au zvârlit toate deodată într-o duruitoare2.

 

          Le-au acoperit spumele râului.

 

          După ce şi-a odihnit ostile, sultanul a poruncit să împresoare cetăţile Moldovei. Astfel, a bătut cu tunurile Cetatea Neamţului, după aceea a pornit spre Suceava şi a pus foc Târgului de Jos, dar s-a oprit într-o lungă împresurare. Pâlcurile lui de oaste, hămesite de foame, căutau mâncare într-o ţară arsă până-n pământ. Şi astfel, pe lângă foamete s-a lăsat asupra oştilor şi ciuma.

 

          Mahomed sultan lăsase poruncă să i se trimită tainuri, pe galioane3, prin Marea Neagră. A şi repezit de la Suceava călăreţi, să întrebe la seraiuri de ce nu mai vin tainurile? Şi pe când stătea în şanţurile dimprejurul cetăţii, printre cei morţi de ciumă şi printre cei ce piereau încet de foame şi sete, a primit vestea năprasnică cum că toate galioanele cu tainuri le scufundase furtuna în apele Mării! Mahomed sultan s-a repezit

 

          1 Huceag – pădure mică, tânără şi deasă.

 

          2 Duruitoare – vârtej.

 

          3 Galion – navă cu pânze folosită în trecut la război sau la transportul mărfurilor.

 

          la aducătorul vestei atât de proaste şi i-a retezat grumazul. A poruncit repede despresurarea cetăţii şi fuga spre Dunăre. Şi auzindu-l, printre Turci a trecut un murmur de bucurie. Scoteau tunurile din şanţuri, se rânduiau pâlcuri şi apucau spre Ţara de Jos. însă tot mai îngrozitor îi secera foamea şi arşiţa, iar ciuma ajunsese la o culme a pierzării. Şi Ţara Moldovei era aşternută cu cenuşă. Secaseră apele de-a binelea. Şi fântânile aşijderea. Turcii scormoneau prin movile de gunoaie arse, pe sub mormane de scrum, pe sub ruine, căutând cu desperare hrană. Corbii croncăneau pe deasupra steagurilor plecate, învingătorul Constantinopolului se întreba dacă iese din Moldova învingător sau învins.

 

          Şi pe când ostile lui nici nu visau la vreun atac, Ştefan cel Mare a ieşit ca din pământ!

 

          Spune despre aceasta cronicarul Ureche: „… După poticala lui Ştefan Vodă ce au pierdut războiul, cu sârg au strâns oaste ce au putut degrabă, şi s-au dus după Turci, şi i-au ajuns trecând Dunărea la vreme de masă, şi lovindu-i fără veste i-au speriat de au plecat a fugi, lăsând pleanul1 şi tot ce au fost prădat. Iară Ştefan Vodă le-au luat pleanul tot, şi s-au întors înapoi cu izbândă”.

 

          iată, deci, că tot mulţimile de pământeni l-au ajutat pe Ştefan voivod până la urmă! Din vremea aceea s-au păstrat deosebit de frumoase legende, cum e cea amintită, cu apriga mândrie a mamei voivodului, şi cealaltă, cu Danii! Sihastrul. Noi vom consemna aici încă una, cu feciorii din Vrancea!

 

          Deci, pe când umbla Ştefan Vodă pribeag şi singur, căutând oaste, nimerit-a în munţi, la o vrednică femeie, una Vrâncioaia. Şi văzându-l ea pe voivod amărât şi părăsit, l-ar fi întrebat:

 

          Ştefan Vodă, de ce eşti trist şi de ce geme inima ta?

 

          Sunt părăsit şi singur, mamă Vrâncioaie! Ţara mi-i arsă şi pustiită! Ostile mi-au pierit şi mi s-au risipit, încât nu mai am putere să alung vrăjmaşul…

 

          Doamne şi Măria ta! Şapte feciori am, şi ţi-i dau cu dragă inimă, să-ţi fie de ajutor în greul cumpenii…

 

          Şi sfârşind, Vrâncioaia şi-a chemat feciorii, şi, dându-i voivodului în seamă, ar fi spus în adaus:

 

          — la-ţi-i, Măria ta, să alungaţi vrăjmaşii…

 

          1 Plean – pradă (de război), captură.

 

          — N-am să te uit, mamă Vrâncioaie! af-fi dat cuvânt Ştefan voivod, îţi voi duce feciorii la isprăvi mari, iar dacă vor pieri în zbucium, amintirea nu li se va şterge în veacul-veacului!

 

          Şi s-au dus cei şapte vrânceni; şi s-au adunat cu alţi pământeni; şi scris le-a fost să piară în bătălii, toţi şapte…

 

          Şi se spune că, după stingerea zbuciumului, Ştefan şi-a adus aminte de ei şi de cuvântul dat Vrâncioaiei. Până azi, munţii Vrancei amintesc vitejia de demult.

 

          Într-o noapte de veghe şi singurătate, Ştefan cel Mare îşi tânguia ţara şi inima. Se uita împrejurul său şi se întreba unde era floarea vitejilor Moldovei! Cădea o ploaie puternică. Luceau fulgere în ferestrele cetăţii. Zidurile se hurducau uşor când tuna. Ştefan tânguia ţara arsă şi se gândea câtă vreme va mai trebui până la o reînviere, însă, cum s-a luminat de ziuă, a văzut împrejurimile spălate de ploaie şi colţul biruitor al ierburilor ieşind la soare, parcă spre a dovedi că viaţa nu piere… Şi s-a gândit Ştefan voivod la neguţătorii mincinoşi de la Veneţia, şi amar i-a dojenit în gându-i, căci şi din pricina nepăsării lor vitejii îi pieriseră şi ţara trecuse prin pârjol!

 

          Cu toate că-şi luase pentru totdeauna rămas bun de la mincinoşii zarafi, I-a trimis la ei, totuşi, pe bătrânul cărturar Ion Ţamblac, şi înainte de a porni, I-a rugat să le-o spună de la obraz, şi tot de la obraz să i-o spună şi arhipăstorului papistaş! Să-i întrebe unde-i falnicul Asan-Huzun, şahul Perşilor? Din vina cui a pierit? Oare n-a pierit tocmai pentru că s-a bizuit pe făgăduielile lor goale?

 

          Să-i tulbure la mesele bogate, şi în somnul lor, fantoma lui Scanderbeg!

 

          Să le arate neguţătorilor şi papei că li se apropie şi lor capătul! Ştefan voivod a stat în furtună cât a putut! Domnii dimprejur, în loc să-i fi sărit în ajutor, au vrut să-i cuprindă ţara! Să spună Veneţienilor, să folosească bucata de postav ca năframă pentru şters lacrimile! Căci în lacrimi vor izbucni, când le vor pătrunde ienicerii în casele de negoţ!

 

          Ambasada lui Ion Ţamblac a ajuns la Veneţia în anii 1478, în mai 8. Căpeteniile neguţătorilor s-au adunat repede la Senat, înainte de a-şi începe cuvântul, Ion Ţamblac i-a cercetat pe rând:

 

          — Prea înălţate principe şi domn! a început el, citind epistola lui Ştefan voivod. Aceste sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea, eu, Ion Ţamblac, sol şi uncheş al domnului Ştefan Voivod, din partea lui Ştefan Voivod. Că toate acestea s-au săvârşit din partea Turcilor în ţara sa, Luminăţia voastră trebuie să fi auzit de la mulţi. E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat.

 

          Nu vreau să mai adaug cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea: socotesc de prisos să mai spun, căci prea vădit este…

 

          — Aşadar, aceste sunt lucrurile ce mi-a poruncit Ştefan să le aduc la cunoştinţa domniilor voastre… a încheiat Ion Ţamblac, după o scurtă oprire. Aflaţi că am scrisori şi vorbe către Prea Sfântul Părinte. Dacă domniile voastre îmi veţi îngădui să mă duc, mă voi duce; dacă nu, nu!

 

          Sfârşindu-şi cuvântul, Ion Ţamblac şi-a dat seama că nici de data aceasta Ştefan voivod nu se va bucura de ajutorul Veneţienilor. Le-a spus, în adaus, că au să se căiască amar când vor simţi şi ei ce înseamnă robia! Şi părăsind adunarea, s-a oprit într-o piaţă cu porumbei şi a privit cetatea.

 

          Era noapte şi luminau ferestrele.

 

          S-auzeau muzici şi glasuri vesele de petrecere.

 

          Pe canale pluteau gondole.

 

          Ion Ţamblac i-a blestemat, încredinţându-i printr-un cuvânt greu, rostit în sinea lui, că stejarul Moldovei nu se va prăbuşi!

 

          Era zi de hrămuire la ţara Moldovei. Oamenii petreceau, uitând viforele trecute şi amăgindu-se asupra celor viitoare.

 

          Ştefan cel Mare a pornit în preumblare, cu puţini soţi de drum, să-şi vadă ţara în petrecere, parcă să ia putere din puterea acestei oşti mari, harnică pe ogor, de mânca pământul, ca furtuna la petrecere şi amarnică la darea sângelui pentru ţară!

 

          Încă din primele clipe, Măria sa a şi Stmţit cum tinereţea i se întoarce acasă, ca o fată bălaie dusă vremelnic pe la alte aşezări, pe la alte hore. Şi a poruncit petrecere mare, şi Măria sa, în târg la Suceava!

 

          Medelnicerii au aşternut masă.

 

          Au prins să se arate bogăţiile, pe tăvi şi-n butii!

 

          Au grăbit dinspre cuhnii1 stolnicei şi paharnicei.

 

          Când s-a lăsat noaptea peste steagul cu bour, cămăraşul de lumini a pus în sfeşnice lumânări de ceară curată. Puşcaşii au cercetat încă o dată bombardele de la creneluri. Cum s-a suit pe zid straja de răsărit, şi-a ţintit ochii spre dealuri, unde stăteau pândarii focurilor dinspre Nistru.

 

          Ştefan a frânt pita!

 

          Apoi, când a ridicat paharul, mesenii s-au ridicat şi la creneluri au trăsnit toate bombardele deodată!

 

          Lumânările şi-au plecat flăcările, ca de-un vânt!

 

          S-au zguduit ferestrele, în timp ce huietul se rostogolea spre păduri şi văi, până departe. Aşa a priceput ţara că în clipa aceea Ştefan a intrat în petrecere. Târgul, aşternut jos, pe pârău, a prins a descărca săcăluşuri, la întrecere cu bufniturile bombardelor. La cramele satelor, ţigani robi scărpinau în draci cobze şi lăute! Răzeşi şi dijmaşi crăpau pământul sub tactul repede al Bătutei.

 

          Dar care om moldovean nu se bucura?

 

          Încărcau carele cu mărturii ale belşugului şi dragostei; butii cu vin, pâini de grâu, mascuri2 fripţi la ţiglă, struguri; porneau spre Suceava-n sus, întemeind petreceri la focuri, în apropierea voivodului, pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. împreună cu Ştefan apărau ţara, împreună să petreacă! Cu el împărţeau nevoile, cu el să împartă şi bucuriile răgazului! Când trăsneau bombardele, ei se săltau din jurul ştergarelor, ridicau cupele şi ulcelele, închinându-le spre turnurile cetăţii. Beau până la fund, dintr-o sorbitură, în sănătatea lui Ştefan voivod, dorindu-i cu glas tare întru mulţi ani să trăiască!

 

          — Oştenii mei… a spus Ştefan Vodă, auzindu-i, şi s-a dus la o fereastră, să-i vadă aşternuţi împrejurul butiilor şi ştergarelor.

 

          Cuhnie – bucătărie. Mascur – porc.

 

          Şi a închinat cupa pentru tot norodul lui, pentru toată Moldova zbuciumată!

 

          Apoi, s-a aşezat iar la masă, în timp ce cămăraşul de lumini schimba al doilea rând de lumânări, în sfeşnicele aurite şi-n ulcioare.

 

          După ce a văzut pământenii în petrecere, Ştefan a căzut pe gânduri.

 

          — Mi-am amintit de cei morţi… a rostit încet, vărsând sub masă câţiva stropi de vin.

 

          Mesenii tăceau, căzuţi şi ei pe gânduri, către bătăliile înfricoşate ale Moldovei. Unde erau Mârza şi Stanciu, Bodea vornicul, pârcălabii Paşcu şi Buhtea, şi luga Postelnicul? Pieriseră toţi sub iataganele lui Mahomed Sultan, apărând întăriturile pădurilor. Pierise atunci floarea luptătorilor. Dusese Pârăul Alb la vale sângele Moldovei amestecându-l cu prundurile şi florile.

 

          Ştefan şi-a amintit cum şi după izbânda de la Valea Albă s-au grăbit iar toţi rigii Europei să-l laude. La bancheturi se închinau cupe de aur, în numele Eroului lăsat să apere Europa singur…

 

          S-au ridicat mesenii. Bombardele au trăsnit iar, hohotind din douăsprezece guri de foc. Iar închinau răzeşii, aşternuţi pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. Străjerul dinspre Nistru sta tipărit pe albăstrimea văzduhului, sprijinit în halebardă. Deodată a zărit departe, în negura nopţii, o flacără, pe dealurile Botoşanilor. Altă scânteioară a clipit, mai departe, încât străjerul şi-a dus cornul la gură; dar şi l-a lăsat iar, la locul lui, când clipirile focului au pierit.

 

          Era târzie vreme de noapte. Sfetnicii şi oaspeţii au trecut la odăi, să se întindă somnului. S-a risipit şi răzeşimea. Totul a căzut în linişte. Numai la o ferestruică a cetăţii se zărea ca o pată gălbuie. Acolo sta Ştefan, singur, în privighere. Oare ce furtuni se vor mai stârni asupră-i? Va mai putea, oare, şi de acum înainte, să înfrângă vrnturile? îndoiala i-a trecut repede.

 

          Se înălbăstreau ferestrele, în zorii de toamnă. Lumânările pâlpâiau pe sfârşite. Ştefan Vodă a ieşit pe zid, cu capul gol, să-l bată vântul dimineţii. Steagul cu bour fâlfâia pe turn. Se desluşeau păduri de rugină şi dealuri goale. Munţi albaştri se vedeau în depărtare, la asfinţit. Ştefan a coborât de pe zid, în timp ce la Mirăuţi clopotele sunau de sărbătoare.

 

          Apoi, Ştefan s-a tras în chilioara lui, să cugete. Ce va fi mâine? Răspunsul i l-au dat mai târziu nişte pământeni de pe la smârcurile dunărene, care zăriseră, după stufuri, turbane şi vârf de lănci. Galioane cu corăbieri negri se arătaseră la geana mării. Şi multe cumpene aveau să vină! De multe ori aveau să-l mai laude pe Ştefan voivod rigii şi craii, la ospăţuri.

 

          0 cută i se adâncise între sprâncene.

 

          În sfârşit, în faţa timpurilor strâmte ce trebuiau să vină, a consimţit să urce la brazda Leahului, spre a depune jurământ de vasal; şi n-a fost zi mai neagră în viaţa voivodului! înainte de purcedere, a tot repezit într-acolo soli cu scrisori, arătând că în nici un chip nu acceptă să-şi plece genunchiul, de faţă cu lume adunată, ci în momentul cel crâncen să se afle singur numai cu Cazimir riga…

 

          Bătrânul şi îngâmfatul rigă a râs în sine şi în faţa şleahticilor1 săi, neînţelegând de fel izvorul atâtor oprelişti din firea cutezătorului vasal. A trimis răspuns că primeşte să fie numai singur când va fi să îngenuncheze Ştefan, şi că în acest scop va veni la Colomeia. S-au înghesuit taberele la Colomeia. Riga Cazimir nu şi-a ţinut cuvântul. Când Ştefan a îngenuncheat, cortul sub care stăteau numai ei doi s-a ridicat! Ştefan a înghiţit greu ruşinea, dar avea să se răzbune amarnic mai târziu, la Codrii Cosminului, lângă Cernăuţi!

 

          Acestea se întâmplau în anii 1484, şi în Apusul Europei se petreceau fenomene extraordinare, în curajul străpungerii necunoscutului. Nu târziu după aceea, corăbierul Bartholomeo Diaz înconjura Africa, descoperind, în sfârşit, drumul pe mări spre India, şi lărgind aria lumii, înglobând pământuri şi ape în ştiinţele geografice. Iar în 1492, Cristofor Columb străbătea Atlanticul, descoperind lumi noi şi uimind de o mie de ori prin fapta sa ţările şi cetăţile.

 

          În Germania, în cetatea Nurenberg, curioşii puteau vedea globul pământesc alcătuit de Marthin Behaim, şi călătorii şi neguţătorii grăiau şi la Suceava despre toate cele noi şi extraordinare. Cu cât veştile marilor descoperiri se îndesau, Ştefan voivod îşi da seama că începe o lume nouă şi tânără, şi-l ardea suspinul că a ajuns la cărunteţe şi la amurgul cel inevitabil, îl chinuia rana de la picior căpătată în primele lupte de la Licostromo, şi medici europeni şi din Asia veneau să-l

 

          1 Şleahtic – persoană care făcea parte dintr-o ceată, dintr-o şleahtă.

 

          llJllL oblojească. A încercat ştiinţa nouă a medjcinei, scriind către dogele Veneţiei, messer Leonardo Loredano, să-i trimită medicamente, şi a chemat la patul său alţi şi alţi medici, din Germania şi italia. Stejarul presimţea apropierea desfrunzită, dar rădăcinile lui erau tot adânc înfipte.

 

          Astfel, avea să-şi dovedească puternicia până la amurgul definitiv, când Ion Albert, noul rigă polon, a vrut să-i cuprindă ţara şi să-l înlocuiască. Minţind că merge cu ostile sale spre a cuceri din mâna Turcului cetăţile Mării, Ion Albert a fost prins cu minciuna, şi stropşit îngrozitor în Codrii Cosminului! Pleavă s-a ales din puternica oaste a invadatorului, când a fost prinsă în codru, între copacii gata pregătiţi de prăbuşire! Tunurile grele, trase de câte cincizeci de cai, cavaleria uşoară şi cea grea, gloatele şi carele de povară, toţi şi toate una cu pământul s-au făcut.

 

          Atunci şi-a spălat Ştefan cel Mare şi ruşinea de la Colomeia!

 

          Pentru a ne da seama de vânturile vieţii lui, e destul să arătăm că a purtat patruzeci şi şapte de războaie şi aproape din toate a ieşit învingător. După fiecare război, a zidit monumente pe osemintele vitejilor, după cum Dacii lui Burebista ridicau gorgane1, după cum alte popoare din antichitate ridicau dumbrăvi.

 

          Ştefan voivod a stat drept, jumătate de secol, însă falnicul stejar care rezistase tuturor furtunilor s-a prăbuşit deodată. El, care a avut liniştea vântului şi se odihnise prea puţin în jilţ, la sfârşit zăcea pe patul de suferinţă, ţintuit de podagră, cu toate că inima de şoim se repezea spre cer.

 

          Simţind unii privilegiaţi că nu se mai poate mişca, au şi prins să pună la cale hicleniile binecunoscute. Şi prinzându-i, Ştefan voivod a poruncit să fie legaţi în juvăţuri! Şi să fie scoşi afară din cetate, pe Câmpia Direptăţii!

 

          Şi adunându-se pârgarii şi oştenii, şi toată suflarea Moldovei, a urmat înfricoşător judeţ.

 

          După ce i-a dat osândei, Ştefan voivod a privit întinderile, râurile, semănăturile coapte, pădurile şi munţii fumurii încremeniţi sub pâclele depărtării.

 

          — Săraca Moldovă! a oftat adânc Măria sa, şi ochii albaştri au slobozit două lacrimi.

 

          1 Gorgan – movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi.