E adevărat ce se tot spune din oamenii vechi, că Ştefan cel Mare n-a prea lăsat iarba să crească pe drumul mândrelor!
Pe timpul măriei sale trăia la Hârlău o femeie aprigă şi frumoasă şi cu trecere deosebită în ochii Domnului.
Rareşoaia aceea a ştiut cum să înlănţuiască Viforul timpurilor şi să şi-l plece la picioare. Viforul îi bătea noaptea la geam, cerându-i îngăduinţa unui zâmbet.
După un timp, Rareşoaia a născut un băiat. L-a botezat Petru şi i s-a spus Rareş sau al Rareşoaiei. De la maică-sa moştenise frumuseţe. De la Ştefan cel Mare – eroismul şi iuţimea.
De mult picase Ţara Moldovei în ticăloşia supunerii şi braţ vrednic părea că nu se va mai ridica!
Petru Rareş se îndeletnicea de mult cu pescuitul, mai ales la apele Brateşului, la Galaţi, dar în sinea lui spera că într-o zi va putea apuca sceptrul părintelui său din mâna nevrednicilor şi va da Moldovei neatârnarea! în scopul acestei lucrări grele, de viitor, aduna ban cu ban, dar şi prieten cu prieten!
Într-o zi, pe când se afla cu năvoadele la Brateş, a văzut cum se apropie un pâlc de oşteni în goana cailor. Petru Rareş s-a repezit să-şi ia spada! S-au repezit şi ceilalţi pescari la arme! Erau gata de luptă!
Călăreţii au sărit din săi! Au căzut în genunchi, cu fruntea-n pulbere…
— Petru Rareş, să trăieşti întru mulţi ani! Lasă totul şi urmează-ne la Suceava, căci ai fost ales Domn al Moldovei!
Abia după ce i-a cercetat bine, cine i-a trimis şi cum stă adevărul, Petru Rareş şi-a luat rămas bun de la ceilalţi pescari, însă greu tare îi era să se despartă de dânşii, căci împreună munciseră ani de zile, împreună stătuseră, la focuri seara şi ciocniseră ulcioare, şi cântaseră împreună din alăute, şi toţi îi dăduseră mereu speranţă şi curaj într-o zi a dreptăţii!
— Dar noi, Petru Rareş, cum rămânem? Ne vom mai vedea vreodată?
— Voi totdeauna veţi fi cei mai buni prieteni ai inimii mele!
Deocamdată vă dăruiesc năvoadele şi toate îndreptările mele pescăreşti: vă dau arabalele1 cu boii, iazurile cu peştii! La vreme veţi primi, dacă vânturile mi-o vor îngădui, răsplăţi şi ranguri; iar dacă timpurile vor fi să-mi fie contra, săriţi cu spada!
Căci cu dreptate râvnit-am spre jilţul gloriosului meu părinte…
Cum a luat spada Viforului, Petru Rareş a şi pus-o în lucrare, îi era ruşine de ruşinea ticăloşilor care primiseră să dea Turcului tribut! Dintr-o dată a dat poruncă să nu se mai plătească! A început să-şi bage spada şi-n boierii care aveau uric2 cu tot veninul. Dar nici ei nu s-au lăsat: şi-au luat mâncare de drum şi au pornit într-un vaet, la Ţarigrad, la Soliman-sultan, să-i scape el de acest pescar viforos!
Cum au ajuns la Ţarigrad, încă de pe la porţile mari au început a striga cu rogojini aprinse în cap:
— Scapă-ne de Rareş, o, Solimane, că nu mai puteam răsufla de el! îndură-te şi scapă-ne!
Cârdurile de servi şi calicime din Ţarigrad, plătiţi anume ca să strige, se văitau cât îi ţinea gura:
— îndură-te… îndură-te, Solimane!
— Credeam la început că va fi om domol! strigau boierii mai departe. Dar a moştenit apucăturile tătâne-su şi-i şi mai aprig la mânie! îndură-te, o, Solimane, şi nu lăsa un pescar în jilţul Moldovei noastre! Hai, să zicem că cu noi, boierii de ţară, ar avea ce-ar avea, dar de ce nelinişteşte ţările vecine? Ştii că domnii şi prealuminaţii şleahtici Lehi nu mai au din pricina lui răgaz? Şi ştii că a prins a cleveti şi împotriva Luminăţiei Tale, o, Solimane? Hai, vino, Strălucirea Ta, şi domoleşte-l, că nu mai putem trăi de răul lui!
A răspuns Soliman-sultan: ' Arabală (harabaie) – vehicul mare (căruţă)
2 Uric – moşie boierească din feudalism care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate.
— O, voi boieri, întoarceţi-vă liniştiţi acasă, căci vă făgăduiesc eu că feciorul Rareşoaiei n-are să mai stea mult în jilţ! îmi cereţi să pornesc împotriva lui cu război, aşa, nitam nisam, dar una ca asta nu se poate! Avem şi noi, în jurul jilţului nostru, oameni cinstiţi! Aţi auzit, bunăoară, de efendi Aloisius Gritti, diplomat cum nu se mai află?
Soliman-sultan a bătut din palme.
S-a înfăţişat un bărbat înalt, oacheş şi cu turban.
Aloisius Gritti, desfundă-ţi bine urechile şi ascultă…
Prea plecat, strălucite Solimane!
Până azi mi-ai servit cu mare credinţă, o, Aloisius!
Am făcut ce-am putut, o, Solimane!
Boierii moldoveni şopteau:
Aloisius Gritti e creştin turcit!
— Deci dară, efendi Aloisius, ia numaidecât un pâlc de ieniceri şi urcă la Cara-Bogdania şi linişteşte-l pe Rareş, domnul cel nou al Cara-Bogdaniei!
— Prea plecat, o, Strălucirea Ta!
—… înainte de a urca la Cara-Bogdania, abate-te şi prin Ţara Ungurească şi pune linişte şi acolo, căci nobilii unguri prea se ceartă.., Aloisius Gritti a şi pornit. A aflat şi Petru Rareş că-i vin oaspeţi nepoftiţi! l-a şi ieşit înainte, la o strâmtoare! Aloisius Gritti a scăpat cu fuga! S-a întors la Ţarigrad, fără papuci! Soliman-sultan a tunat şi a fulgerat, zicându-i câte şi mai câte, de la obraz:
O, Aloisius, Porc de Câine! Unde mi-ai pierdut ienicerii, o, nevrednice? Râd acum de mine până şi câinii din Ţarigrad, o, Aloisius! Cum de te-ai speriat şi ai fugit ca o oaie proastă, o, Porc de Câine? Tot acum marş la Cara-Bogdania înapoi!
O, Solimane! a răspuns linguşitorul. Ce-ar fi dacă mi-ai îngădui să-i iau cu mine şi pe cei doi feciori ai mei?
Cu ce scop, o, Aloisius?
Aloisius Gritti s-a şi prăbuşit la picioarele sultanului, l-a sărutat papucii.
Pe unul dintre fiii mei, o, Prea-Strălucite, vreau să-l pun domn în locul lui Petru Rareş! Iar pe al doilea l-aş pune domn în Ţara Românească, în scaunul Basarabilor! Iar în ce mă priveşte, o, prea strălucite padişah, aş lua domnia Ungariei şi a principatului Soliman!
Ştii că chiar aşa de rău n-ar fi, o, Porc de Câine? l-aţi purceii, o, porcule, şi tot acum porneşte! Haideâ!
Numaidecât Aloisius, Porc de Câine, a poruncit să vină falnica oaste încălărată a spahiilor! A poruncit să-l urmeze şi bulucurile pe jos!
Şi-a pregătit feciorii de drum lung! Pe urmă a făcut semn cu iataganul către Dunăre!
A ajuns la Târgovişte, unde era pe timpul acela scaunul domnesc. A intrat Porcul de Câine în cetate, în sunetele naiurilor, tobelor şi ţimbalurilor! Domnul ţării i s-a plecat până la pământ!
Însă Porc de Câine n-a făcut mulţi purcei la Târgovişte! A trecut pe la Braşov, în Ţara Românească de peste munţi, îndată a bătut din palme, i s-a înfăţişat nobilimea locului!
— De ce căutaţi bocluc, domnilor nobili? s-a stropşit la dânşii Aloisius Gritti. De când aceste locuri au picat în stăpânirea slăviţilor sultani, numai durere de cap ne pricinuiţi! Vă sfâşiaţi şi vă trageţi de bărbi, pentru domnie, şi din pricina voastră măritul nostru stăpân nu mai are somn! Tot acum vă dau poruncă să iasă la faţă vinovatul, să-i trag refereaua ce i se cuvine!
Nobilii au strigat într-un glas:
Vinovat de toate se află numai domnul Transilvaniei, Emeric!
Dacă-i aşa cum spuneţi, să vină numaidecât în faţa mea domnul Emeric! Vine sau nu vine Emeric?
Nu! Emeric nu vrea să vină decât înconjurat de ostile Transilvaniei!
Voivodul Emeric Ţibac s-a înfăţişat crunt şi înconjurat de greimea oştilor.
L-a privit cu semeţie pe Gritti-vândutul:
— Ce pofteşti şi cu ce ocazie pe la noi? Dacă vrei cumva sceptrul Transilvaniei, ia seama… gândeşte bine! O, Aloisius, patria ta, Veneţia, mai bine năştea un şarpe!
S-a cutremurat Gritti! S-a stăpânit!
Emeric Ţibac trebuia numaidecât omorât, altfel el nu mai ajungea la coroana râvnită niciodată!
Aloisius Gritti a aflat îndată şi un vânzător, pe unul Docia, iubitor mare de bani!
Şi numaidecât, Docia acela, s-a strecurat într-o noapte în cortul voivodului Ţibac!
L-a omorât!
Pe urmă i-a sfârtecat stârvul în multe bucăţi!
Auzind ştirea, Transilvania toată a fost zguduită ca de cutremur! Oamenii au şi înşfăcat armele!
Ienicerii şi spahii au fost făcuţi una cu pământul! Toată suflarea îl căuta pe Gritti, Porcul de Câine!
Dar ticălosul apucase a se închide în cetatea Mediaşului!
Ţara Transilvaniei ardea toată!
Zăvorât în cetate, Gritti, Porcul de Câine auzea cum răsculaţii se tot apropie şi-i cer moartea! Tremura ca varga! Securile grele ale pământenilor băteau în porţi, să le dărâme! Gritti, Porcul de Câine, îşi muşca pumnii, căci prima dată în viaţa lui de om de nimic greşise grozav! Ce va face? Cât timp vor rezista porţile şi zidurile Mediaşului?
— Să ne furişăm afară, în puterea nopţii! îl sfătuiau cei doi feciori. Domnie ne-a trebuit, domnie o să găsim!
„Oare care moarte e mai uşoară?” se întreba Gritti încredinţat că-i se apropie sfârşitul.
— Prin secure! a răspuns unul dintre feciori, ascultând cum securile bat în porţi.
— Ba, prin otravă! a răspuns al doilea fecior, tremurând tot.
— Să-ţi iai plata pentru uciderea lui Emeric! strigau răsculaţii.
Cum sta la fereastră, Aloisius Gritti a zărit deodată flamurile oştilor lui Petru Rareş!
Peste noapte, cum sta întins în pat şi tremura, a auzit o zângănitură.
Un geam s-a spart! în încăpere căzuse o piatră!
Aloisius, Porc de Câine, a ridicat-o repede! A văzut o scrisoare înfăşurată pe ea!
A desfăcut-o! Citea tremurând tot:
Cuvânt de la Petru Rareş, către Aloisius! Ascultă, o, Aloisius, şi urmează-mi sfatul întocmai! Ce-a fost între noi a fost şi uitat fie! la-ţi fiii şi coboară-te în josul zidului, în tabăra domniei mele! Vreau să-ţi scap zilele, ţie şi alor tăi, ca îndreptare a mea în ochii lui Soliman-Prea-Strălucitul! la-ţi fiii, deci, şi coboară zidul!
Hai, tată, să ne grăbim [îl îndemnau feciorii, iată, am avut noroc să scăpăm cu zile! îi mai luăm lui Rareş sceptrul, acum că se arată aşa de omenos?
Nepricepuţilor şi proştilor! Carnaxi vă zic vouă! N-aţi priceput că epistola asta doar cursă este?
Nu, nu se poate să fie cursă! Oare nu arată că-ţi face binele spre a uita şi tu trecutele întâmplări?
Aloisius Gritti n-a mai stat la îndoială!
Şi-a căptuşit repede ciubotele, cu mulţimea de bani de aur şi pietre scumpe ce le avea cu sine!
 legat de gratii funia!
Tustrei, unul după altul, şi-au dat drumul în josul zidului! Au nimerit drept în mâna lui Petru Rareş!
Dar au rămas amuţiţi de groază când au văzut alături de el multe căpetenii transilvane privindu-l în tăcere!
— A… Bun sosit în mâinile noastre! a râs îngrozitor de rău Petru Rareş. iată, aceste căpetenii transilvane sunt prietenii lui Emeric cel omorât de tine, şi au venit în numele răzbunării crunte! Poftim, Aloisius Gritti, pe seama lor, să-ţi dea ce ţi se cuvine şi să-şi elibereze cugetele prin răzbunare!
Aloisius Gritti a căzut numaidecât în genunchi! Le săruta tuturor ciubotele, poala veşmintelor!
Ostile strânse cerc îl priveau cu scârbă!
Petru Rareş! Petru Rareş, fie-ţi milă, o, Petru Rareş! Nu mă da pe mâna răzbunătorilor! la-mă cu tine, la Suceava, căci îţi făgăduiesc să te umplu de bani! Soliman sultan şi el te va răsplăti pentru aceasta, numai nu mă da pe mâna lor! O, Petru Rareş! Petru Rareş…
Luaţi-l… Eliberaţi-vă cugetele! a rostit Petru Rareş către răzbunătorii lui Emeric.
Dar fiii mei?
Îi iau cu mine! Hai, berbecuţilor, să vă dau coroane de voivozi…
Soldaţii lui Rareş i-au şi înconjurat pe berbecuţi! Aloisius Gritti a şi fost dus spre locul de pedeapsă! Amarnic răcneau ostile la dânsul!
— Moarte! Moarte! Să-şi ia plata pentru uciderea eroului!
Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă!
Deodată a păşit în faţă un cărăuş de la Mediaş:
Mă prind să-l tai eu, dacă-mi daţi mie ciubotele trădătorului!
Şi mare a fost după aceea mirarea tuturor, când, luând acel căruţaş ciubotele trădătorului, le-a aflat pline cu mărgăritare şi bănet!
S-au trecut şi aceste întâmplări.
Petru Rareş s-a întors la Moldova, acasă.
Aştepta mânia lui Soliman!
Şi-a strâns ţara şi stătea la pândă. A trimis iscoadele spre Dunăre şi spre Nistru. Simţea apropierea răzbunării ce avea să vină!
El sta drept. Trebuia să dea cinste spadei moştenite de la tatăl său, Ştefan Voivod! Dacă va fi să pice, va pica drept, ca bradul!
Pândarii trimişi la margini îi aduceau ştiri de spaimă!
Petru Rareş şi-a încins spada! îl aşteptau, la locul hotărât, ţara sub arme şi oşteni în leafă!
Armii ţărăneşti se buluceau pe Câmpia Direptăţii!
Poştele de foc tot mai înfiorate luminau dinspre Ţara de Jos! Dintr-acolo erau aşteptaţi şi năvălitori.
Soliman sultan se mândrea că va veni cu atâta oaste în Cara-Bogdania, încât o va acoperi sub arme din cer-n pământ!
Într-adevăr şi-a ţinut cuvântul de spaimă! A năvălit cu aproape două sute de mii oameni!
Petru Rareş hotărât era să înfrunte şi puterea aceea! Deodată însă a primit ştirea că şi Tătarii au-trecut Nistrul!
— Şi cu ei m-oi bate!
Petru Rareş se pregătea să-nfrunte ambele oşti duşmane, când i s-a adus ştirea că au năvălit în ţară şi pâlcurile şleahticilor Poloniei!
— Facă-li-se voia! Mă voi lupta şi cu trei duşmani deodată!
Când însă i s-a adus a patra ştire, că pământenii fug îngroziţi spre case, să-şi apere strânsura şi odraslele, şi când a mai primit şi ştirea că boierii cei de credinţă cleveteau împotrivă-i, Petru Rareş şi-a dat seama că va fi părăsit de toţi!
A încălecat repede!
A apucat calea codrilor şi munţilor.
Întâi s-a închis în mănăstirea Bistriţei, dar au aflat vrăjmaşii şi au şi venit.
Petru Rareş a scăpat ca prin urechile acului! A luat calea tăcerilor mai departe!
Rătăcea prin prăpăstii neumblate, flămând şi desculţ, şi chiar veşmintele de oştean începuseră a-şi arăta răriturile. Se orienta după stelele nopţilor senine, cum învăţase în zilele vieţii de pescar. Dormea prin râpi, acoperit cu crengi şi frunze uscate.
În puterea nopţii, uneori, auzea glas stins de corn, nechezat de cai.
El ştia că sunt semnele următorilor săi. Se ridica repede şi pornea mai departe.
Când piereau de pe cer semnele de orientare, pipăia scoarţa copacilor, să vadă în ce parte erau acoperiţi de muşchi, şi ştia că Nordul e într-acolo.
Mult timp trecuse de când nu întâlnise ţipenie de om!
Deodată, într-o dimineaţă, s-a oprit pe-o creastă, zărind în văi apă curgătoare strălucind în vâltoarea zorilor. Nişte oameni se vedeau pescuind.
Petru Rareş s-a bucurat din toată inima.
A şi coborât spre oamenii aceia, cunoscând cât de mare e, încă din veac, bunătatea inimii de pescar!
Şi cu adevărat, pescarii l-au primit în coliba lor din singurătate. Au făcut numaidecât foc şi au pus pirostriile. Pe urmă au pus şi ceaunul, să pregătească borşul de peşte. Pe jar se părpăleau păstrăvi tot atunci prinşi. Au frânt pescarii şi pâinea lor puţină. L-au poftit la masă!
Oricât era de zgâriat de spini, de ostenit şi de nedormit, l-au cunoscut îndată cine-i… Toţi au zâmbit a râde, când au văzut că Petru Rareş se sperie de cunoaştere!
Dar nu suntem toţi din aceeaşi breaslă, Măria Ta? Oare nu ne-am face uneltele de râs şi ocară, dacă nu ne-am purta frăţeşte cu unul de-ai noştri? Ştim, Doamne, că eşti pescar la apele Moldovei, dar mai ştim că eşti şi voivod aflat în vifor, cu ţara împrăştiată de neastâmpărate noroade! Dar, Măria Ta, întâi şi-ntâi noi ştim că eşti pescar, îndeletnicire de care sărmanul om scapă doar când îşi încrucişează mâinile în suspinul ultim! Şi de patima vinului se poate sărmanul om vindeca! Şi de ciumă! Şi de boala ochilor frumoşi! Dar de păcatul pescuitului nimeni nu se poate vindeca, Doamne! Aşa este?
Aşa este! Chiar şi când porţi în mână sceptru, apele tot îţi fac cu ochiul!
N-ai vrea, Doamne, să facem tot acum o prubă1 în apa asta?
Dar n-a mai apucat să potrivească sculele! S-au şi auzit semnele urmăritorilor!
Petru Rareş se tot uita încotro să apuce.
Îngălbenise…
— Uiţi, Măria Ta, că te afli între pescari! Fii bun şi îmbracă aceşti iţari, şi fii bun acum şi îmbracă şi boanda2 asta, iar straiele cu fir azvârle-le în apă, că şi-aşa se vede cerul prin ele…
Aşa, în straiul de pescar, Petru Rareş era acum de nerecunoscut. A luat un năvod pe umeri. Au pornit toţi prin munţi, mai departe, şi nici o strajă n-a cunoscut că pescarul acela era de fapt viforul învins vremelnic de potrivnicii săi!
Aşa a scăpat Petru Rareş de urgia celor ce-i pofteau pieirea prin sabie. Lăcrăma apoi, la despărţirea de oamenii aceia buni:
Prubă – probă, încercare. Boanda – bundă.
Dacă-mi voi mai vedea ţara vreodată, dacă voi dobândi la loc spada lui Ştefan Voivod, n-am să va uit! întoarceţi-vă cu pace şi sănătate la locul obârşiei voastre şi vă doresc spor la năvod!
Du-te sănătos, Doamne! Iar dacă vânturile îţi vor sta împotrivă şi de-acum, nu umbla prin străini, ci vino la râul nostru! Avem destui brazi în munţi, ca să ai din ce-ţi dura căsuţă de pescar…
Scumpe şi minunate inimi simple! Altele sunt vânturile ce mă poartă! Oare pot lăsa pe mâna oricui pământul lui Ştefan Voivod? Mă duc întru adunare de oşti! Să nu întârziaţi, când veţi auzi chemarea cornurilor lui Petru Rareş.
Abia şi-a sfârşit cuvântul.
Se apropiau care moldoveneşti cu fugari! Toţi aveau pe obraji spaima din tară!
Ce-i în Moldova, bejenari? a întrebat Petru Rareş.
Moldova? Moldova? Femeile noastre au fost luate în robie! Pruncii noştri au fost omorâţi sau luaţi pentru armia ienicerilor! Au furat Turcii şi clopotele sfintelor biserici!
— Dar cum, au pierit la Moldova toate inimile cutezătoare?
Bejenarul a stupit cu scârbă:
— Se spune că însuşi Petru Vodă a fugit! Mai frumos îi sta să piară în mână cu spada lui Ştefan Voivod! Dar de când Ştefan Voivod doarme la Putna, aşa-s timpurile…
Mână! Mână mai repede! strigau alţi bejenari din îngrămădeala carelor.
Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca-n pământ intrase!
l-au zărit la un timp cuşma de pescar, înainte, departe, în primele rânduri ale bejenarilor.
Încotro se ducea, oare?
Dojana pământeanului îl ardea ca focul!
Era hotărât să-l facă pe dracu-n patru, să adune oaste, să se întoarcă numaidecât în ţară!
Cu acest gând, mergea repede, în straiele de pescar.
În urmă se auzeau larmele bejenarilor atât de tare, încât parcă toată ţara Moldovei urca repede în Ţara Românească de peste munţi!
Mugeau vitele. Nechezau caii. Se auzea un blestem:
— Vai, ardă-i para focului, să-i ardă!
Se va mai întoarce Rareş? Va mai putea învia timpurile vechi de libertate? Oare într-adevăr pierise eroismul o dată cu Ştefan Voivod?
În timp ce ţara se bejenea la munţi, boierii moldoveni se adunaseră la Suceava. Pe rând intrau în cortul sultanului Soliman şi-i sărutau picioarele, îşi târau şi bărbile prin pulbere, întărind robia patriei, numai să-şi păstreze ei rangurile şi pământul!
Se părea că pieriseră falnicii stejari!
Dar cum vor arăta timpurile mai departe, feciorul Rareşoaiei nu s-a lăsat! Iar a înşfăcat spada lui Ştefan cel Mare!
Şi după ce s-a rânduit numărului pulberii şi el, au ridicat spada alţi eroi, întru apărarea pământului strămoşesc.