Pentru Aletheia Vaune Preston şi Isaac Jerome Preston
Mulţumiri.
Există cineva, mai presus de toţi ceilalţi, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru existenţa acestui roman, iar acesta este bunul meu prieten şi nepreţuitul Forrest Fenn: colecţionar, învăţat şi publicist. Nu voi uită niciodată prânzul nostru, cu mulţi ani în urmă, în Dragon Room din Pink Adobe, când mi-ai spus o poveste ciudată, dându-mi astfel ideea acestui roman. Sper că am folosit ideea respectivă la adevărata ei valoare.
După ce l-am pomenit pe Forrest, consider că este necesar să fac o precizare: personajul meu, Maxwell Broadbent, este în întregime fictiv. În ceea ce priveşte personalitatea, caracterul, etica şi valorile familiale, cei doi sunt complet diferiţi, fapt pe care doresc să-l subliniez pentru oricine ar avea impresia că recunoaşte un roman á clef în această carte.
Cu mulţi ani în urmă, un tânăr editor a primit un manuscris pe jumătate terminat, numit Relicva, de la un cuplu de scriitori necunoscuţi; a cumpărat manuscrisul şi le-a expediat scriitorilor o modestă scrisoare editorială, subliniind modul în care considera el că romanul trebuie rescris şi terminat, scrisoare care i-a propulsat pe cei doi autori pe drumul autorilor de bestselleruri, precum şi spre un film de locul întâi în box-office. Acest editor era Bob Gleason. Îi datorez foarte mult pentru acele vremuri de început şi pentru faptul că a îndrumat terminarea acestui roman. În aceeaşi măsură, aş dori să-i mulţumesc lui Tom Doherty pentru că a primit înapoi cu braţele deschise un fiu risipitor.
Aş vrea să-i mulţumesc aici incomparabilului domn Lincoln Child, cu adevărat jumătatea cea mai bună din parteneriatul nostru literar, pentru excelentele şi pertinentele sale critici asupra manuscrisului.
Îi datorez multă recunoştinţă lui Bobby Rotenberg, nu numai pentru ajutorul susţinut dat în privinţa personajelor şi a poveştii, dar şi pentru marea şi îndelunga sa prietenie.
Vreau să le mulţumesc agenţilor mei, Eric Simonoff, de la Janklow & Nesbit din New York, şi Matthew Snyder, din Hollywood. Îi mulţumesc lui Mare Rosen, pentru că m-a ajutat să dezvolt unele dintre ideile acestui roman, şi Lyndei Obst, pentru felul în care i-a întrevăzut potenţialul într-o prezentare de şapte pagini.
Îi sunt profund îndatorat lui Jon Couch, care a citit manuscrisul şi a făcut multe sugestii utile, mai ales în ce priveşte instrumentele de luptă şi armele de foc. Niccolň Capponi mi-a oferit câteva dintre ideile sale întotdeauna strălucite cu privire la mai multe scene dificile din carte. De asemenea, îi sunt dator lui Steve Elkins, care caută adevăratul Oraş Alb în Honduras.
Mai multe cărţi mi-au fost de ajutor în timp ce am scris Codicele, mai ales cea a lui Redmond O'Hanlon, În Trouble Again („Din nou, probleme”), şi Sastun: My Apprenticeship with a Maya Healer („Sastun: Ucenicia mea cu un tămăduitor maya”), de Rosita Arvigo, o carte excelentă, pe care i-o recomand oricui este interesat de medicina maya.
Fiica mea, Selene, a citit manuscrisul de mai multe ori şi mi-a oferit observaţiile ei de excepţie, pentru care-i sunt profund recunoscător. Şi vreau să-i mulţumesc soţiei mele, Christine, şi celorlalţi copii ai mei, Aletheia şi Isaac. Vă mulţumesc tuturor pentru dragostea cu care m-aţi înconjurat tot timpul, pentru bunătatea şi sprijinul fără de care această carte, ca şi celelalte lucruri minunate din viaţa mea, nu ar exista.
Tom Broadbent trecu de ultimul colţ al aleii şerpuite şi-şi văzu cei doi fraţi care aşteptau deja în faţa uriaşelor porţi din fier ale conacului Broadbent. Philip, nervos, îşi scutura scrumul din pipă, ciocănind cu ea într-unul dintre stâlpii porţii, în timp ce Vernon apăsa cu putere de câteva ori pe sonerie. Casa se întindea în faţa lor, tăcută şi mohorâtă, înălţându-se de pe vârful unui deal precum palatul unui paşă, cu lucarnele, hornurile şi turnurile aurite de lumina bogată a după-amiezii din Santa Fe, New Mexico.
— Nu e în firea tatei să întârzie, spuse Philip.
Îşi strecură pipa între dinţii albi, apucând muştiucul cu un uşor clănţănit. Apăsă şi el pe sonerie, îşi privi ceasul, îşi trase manşetele. Philip arăta aproape neschimbat, se gândi Tom: pipă din lemn de măceş, privire sardonică, obrajii bine bărbieriţi şi îmbibaţi cu aftershave, părul pieptănat drept pe spate, deasupra unei frunţi înalte, un ceas din aur care-i sclipea la încheietură, îmbrăcat în pantaloni gri şi sacou bleumarin. Accentul său britanic părea să fie cu o idee mai slab. Vernon, pe de altă parte, în pantaloni de gaucho, cu sandale, părul lung şi barbă, aducea neobişnuit de mult cu Isus Hristos.
— Iar joacă unul dintre jocurile lui cu noi, spuse Vernon, împungând soneria din nou de câteva ori.
Vântul şoptea printre pini, aducând cu el un iz de răşină caldă şi de praf. Casa uriaşă rămânea tăcută.
În aer plutea mirosul de tutun scump al lui Philip. Acesta se întoarse către Tom.
— Şi cum mai merg lucrurile acolo, printre indieni, Tom?
— Bine.
— Mă bucur să aud asta.
— Tu ce faci?
— Grozav! Nici nu se putea mai bine.
— Vernon? Întreba Tom.
— Totul e bine. Nemaipomenit!
Discuţia se poticni, iar ei se priviră, după care-şi întoarseră capetele, stânjeniţi. Tom nu avusese niciodată prea multe de vorbit cu fraţii lui. O cioară zbură pe deasupra lor, croncănind. O tăcere stingheritoare se lăsă peste grupul din faţa porţii. După o pauză îndelungată, Philip apăsă din nou soneria de câteva ori şi privi încruntat prin fierul forjat, apucându-se de bare.
— Maşina lui e încă în garaj. Cred că soneria e stricată. Trase aer în piept. Alooo! Tată! Alooo! Fiii tăi ascultători sunt aici!
Se auzi un scârţâit, în timp ce poarta se deschise un pic sub greutatea lui.
— Poarta e descuiată, anunţă Philip, surprins. El nu lasă niciodată poarta descuiată.
— E înăuntru, ne aşteaptă, zise Vernon. Asta-i tot.
Îşi proptiră umerii în poarta grea şi o deschiseră, cu toată împotrivirea balamalelor. Vernon şi Philip se întoarseră la maşini, pe care le parcară înăuntru, în timp ce Tom intră pe jos. Ajunse faţă în faţă cu casa: căminul copilăriei lui. Câţi ani trecuseră de la ultima sa vizită? Trei? Se simţi învăluit de senzaţii ciudate şi contradictorii, în pielea adultului care se întorcea pe scena copilăriei sale. Era un conac din Santa Fe în adevăratul sens al cuvântului. Aleea cu pietriş şerpuia în semicerc dincolo de o pereche de uşi zaguan1 masive, din secolul al şaptesprezecelea, legate între ele prin plăci sculptate în trunchiuri de mesquite2, cioplite manual. Casa în sine era o clădire joasă din chirpici, cu ziduri curbate, cu contraforturi sculptate, cu grinzi, traverse, nişe, portaluri şi hornuri: o adevărată operă de artă, din punct de vedere al sculpturii. Era înconjurată de plopi şi de o pajişte ca de smarald. Aşezată în vârful unui deal, avea o privelişte cuprinzătoare a munţilor şi a deşertului înalt; luminile oraşului şi norii de furtună de vară se pierdeau deasupra munţilor Jemez. Casa nu se schimbase, dar părea diferită. Tom se gândi că poate el era cel care se schimbase.
Una dintre uşile garajului era deschisă, iar Tom zări Mercedesul Gelaendewagen verde al tatălui său parcat într-o boxă. Celelalte două boxe erau închise. Auzi maşinile fraţilor săi scrâşnind pe alee şi oprindu-se lângă intrarea principală. Aceştia trântiră portierele şi se alăturară lui Tom, care stătea în faţa casei.
Tocmai atunci, fiorul unei nelinişti începu să se facă simţit în stomacul lui Tom.
— Ce mai aşteptăm? Întrebă Philip, trecând de intrare şi îndreptându-se spre uşile zaguan.
Trase apoi hotărât clopoţelul de câteva ori. Vernon şi Tom îl urmară.
Nu le răspunse decât tăcerea.
Philip, mereu nerăbdător mai trase pentru ultima dată de clopoţel. Tom auzea sunetele profunde răspândindu-se prin casă. Semănau cu primele măsuri din Mame3 ceea ce, se gândi el, era tipic pentru simţul umorului tatălui său.
— Alo! Strigă Philip prin mâinile făcute căuş.
Nimic, în continuare.
— Crezi că a păţit ceva? Întrebă Tom. Sentimentul prevestitor de rău devenea mai puternic.
— Bineînţeles că nu are nimic, replică Philip, supărat. E doar unul dintre jocurile lui.
