AnnaE
#0

                                             Capitolul 1

VALETUL DE TREFLĂ

 

Tânărul poreclit Gregory Coco fu ridicat dintr-un şanţ al cartierului Lambeth din Londra; murise înainte ca ser­gentul din post, din strada Waterloo, care auzise împuş­căturile, să fi ajuns la faţa locului. Noaptea era viforoasă, ningea; fusese, probabil, urmărit şi apoi împuşcat; nimeni însă nu fusese martor la această crimă. Când fu adus la morgă şi i se cercetară hainele, nu se găsi asupra lui decât o cutiuţă de tinichea conţinând un praf alb, ce se dovedi a fi cocaină, şi o carte de joc… valetul de treflă!

Asociaţii săi îl botezaseră Gregory Coco fiindcă era cocainoman şi pentru că, printre robii beţiei reci, cocainei i se zice „coco”. Fusese jucător de cărţi şi tovarăş cu colo­nelul Boundary în câteva dintre afacerile acestuia. Asta era tot ce se putuse afla despre el. Colonelul nu ştia nimic din tre­cutul tânărului, afară de faptul că urmase Universitatea din Oxford şi că apoi decăzuse. Boundary mai adăugă câteva amănunte în scopul de a dovedi - pentru cei ce voiau să fie obiectivi - că el, colonelul Boundary, fusese totdeauna un om care dorea binele tuturor. Acest titlu de colonel era onorific şi Boundary îl purta, mai curând, graţie unui vechi obicei, decât  în baza vreunui drept. Unii pretindeau că Gregory Coco, în momentele sale de exagerată exaltare, vorbise despre lucruri ce ar fi putut dăuna colonelului; lumea însă era întotdeauna gata să-l bârfească pe Boundary, a cărui avere era o sfidare şi o ruşine. După ce-l îngropă pe misteriosul Gregory Coco,  un juriu compus din concetăţeni de-ai săi pronunţă verdictul: „crimă premeditată, înfăptuită de una sau mai multe per­soane necunoscute”. Aşa se părea că s-a sfârşit o tragedie pornită din cauze meschine când, trei luni mai târziu, se produse în viaţa colonelului Boundary o întâmplare, nu tocmai plăcută.

Într-o dimineaţă, sosi, pe adresa locuinţei sale de un lux princiar, din Albermale Place, o scrisoare. O deschise el însuşi, căci purta menţiunea „personal”. După cum se dovedi, nu era chiar o scrisoare, ci o carte de joc, soioasă şi pătată: valetul de treflă. O privi adânc uimit; uitase de mult ce soartă avusese fostul său asociat, apoi observă că era ceva scris pe marginea cărţii de joc şi, răsucind-o, citi: „Jack Judecătorul”, nimic mai mult. Colonelul îşi coborî pleoapele peste ochii obosiţi, încercând parcă să înlăture astfel o fan­tasmă.

— Eh! exclamă el dezgustat, aruncând cartonaşul în coşul de hârtii.

În clipa aceea avu o viziune: o faţă albă, nerasă şi uscăţivă, cu buzele întredeschise într-un zâmbet uşor, zâmbetul lui Gregory „Coco”, din ziua când se întâlniseră ulti­ma oară.

Apoi îi mai sosiră şi alte cărţi de joc şi urmară diferite întâmplări neplăcute, ca să nu le numim neliniştitoare. După ce chibzui câtva timp, colonelul se hotărî să dea o dublă lovitură. Era pe cale de a face un pas cutezător pe care nimeni altul afară de colonelul Dan Boundary nu l-ar fi riscat. Ştia mai bine decât oricine că, de trei ani încoace, Stafford King îşi destinase întregul său timp deconspirării bandei lui Boundary. Îi era cunoscut faptul că tânărul acela grav, cu ochii cenuşii şi pătrunzători, care şedea acum de partea  cealaltă a mesei stil Ludovic XV, în elegantul birou particular al Sindicatului Spillsbury, îşi câştigase situaţia de frunte din departamentul poliţiei criminale numai mulţumită inteligenţei sale şi că, dintre toţi agenţii, el era cel mai de temut.

Nu exista un contrast mai izbitor decât cel dintre cei doi bărbaţi: de o parte detectivul, un om rafinat, dotat cu simţ estetic; de cealaltă, statura înaltă, impresionantă, a omului de care era bine să te fereşti, colonelul Boundary. Acesta din urmă, cu părul negru, lins, despărţit la mijloc printr-o cărare, cu ochii mari, obosiţi, mustaţa lată, galbenă, ca de fiară, bărbia dublă, corpul mătăhălos şi puternic, mâinile enorme şi păroase ce se odihneau acum pe masă, era întruchiparea forţei brutale, neobosite, lipsite de scrupule; mai înfăţişa şi viclenia, viclenia tigrului ce stă la pândă.

Stafford îl observă cu interes; privirea lui era foarte calmă. Poate că în sine se amuza de îndrăzneala extraordinară a acestui om, dar chiar dacă acesta i-ar fi fost gândul, nimic nu se putea citi pe faţa sa de nepătruns.

— Probabil, domnule King, zise colonelul încet şi greoi, după cum îi era obiceiul, găseşti ciudat faptul că, în împrejurările date, am trimis după dumneata. Presupun, urmă el, că asociaţii mei vor împărtăşi părerea dumitale, având în vedere toate neplăcerile pe care ni le-ai pricinuit.

Stafford King nu răspunse nimic. Şedea drept şi atent, cu ochii în patru.

— Scoate-i omului un nume rău şi l-ai nenorocit. Sunt douăzeci de ani de când lupt împotriva bănuielilor nedrepte ale duşmanilor mei. Am fost mereu defăimat, spuse clătinând capul, îndurerat… Nu cred să fi fost cineva mai defăimat decât mine… şi tovarăşii mei de afaceri: Poliţia şi-a vârât nasul… vreau să spun că… a cercetat afacerile mele în amănunţime şi, să fiu sincer faţă de dumneata, domnule King, atunci când a ajuns la cunoştinţa mea şi a asociaţilor mei de afaceri că dumneata ai primit însărcinarea de a-l supraveghea pe bătrânul şi nedreptăţitul Dan Boundary, am fost mulţumiţi.

— Spunându-mi toate acestea, înţelegi să-mi faci un compliment? întrebă Stafford, schiţând un zâmbet uşor.

— Fără îndoială, răspunse colonelul cu glas sigur, în primul rând, domnule King, ştiu că eşti cel mai corect şi mai cinstit dintre toţi detectivii din Anglia şi, probabil, din lumea întreagă. Singurul lucru pe care îl cer e dreptate. Viaţa mea e o carte deschisă şi suport investigaţiile cele mai mi­nuţioase, spuse acestea şi întinse mâinile-i uriaşe, invitând parcă să fie cercetat cu mai multă severitate decât până acum.

Stafford King nu răspunse nimic. Cunoştea, chiar foarte bine, poveştile care circulau în privinţa bandei Boundary. Ştia destul de puţin, mai mult ghicea, despre ra­mificaţiile ei întinse. În orice caz, era absolut sigur că avea de-a face cu o organizaţie bogată şi că omul acesta, care vorbea atât de măsurat, dispunea de milioane. Dar era departe de a da crezare asigurărilor colonelului, din care s-ar fi putut deduce corectitudinea metodelor sale în afaceri. King se plecă puţin înainte şi spuse cu un ton ironic:

— Sunt sigur că n-ai trimis după mine ca să-mi vorbeşti despre soarta dumitale vitregă, colonele.

Boundary făcu un semn negativ.

Attachments