PDF Mastile mortii de Edgar Wallace

 CAPITOLUL I

Barca înainta prin ceaţa dimineţii în josul fluviu­lui. După cum se mişcau cele două perechi de rame, îţi puteai da seama că vâslaşii erau oameni cu experienţă. Se strecurau pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână ascunşi în umbra şalupelor ancorate.

Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul flu­viului şi pe maluri se vedeau lumini arzând. Piaţa de peste faleză era înecată în lumină şi deasupra cheiurilor, unde se legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor.

Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede res­piraţia motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al lanţurilor.

Se aflau în dreptul unei şalupe lungi, cu prova orien­tată spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre luntraşi îşi întoarse capul şi văzu o şalupă aşezată transversal pe direcţia apei. Omul lăsă vâslele şi mormăi:

— Oh! E Wade!

Din beznă se auzi o voce veselă:

— Bună, iubiţelule! Vrei s-o iei din loc?

Mânuită cu abilitate, şalupa poliţiei se lipi de barcă. Cineva făcu abordajul cu un harpon.

— Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să acostăm acolo, spuse unul din vâslaşi. Avea o voce profundă şi vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri involuntare.

— Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliţiei părea să fie foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiţ în persoană? Cu ce ocazie pe aici, iubiţeilor? Faceţi sport de dimineaţă?

O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslaşi îşi acoperiră ochii îndureraţi.

— Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie cu sticle de whisky şi să fiu al naibii dacă nu mai e încă una.

— Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe care inspectorul îl numise Sughiţ. Eu şi cu Harry le-am pescuit.

— Le-aţi pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiţi puţin la noi, şi mai vioi, iubiţeilor!

Cei doi hoţi au rămas tăcuţi tot timpul drumului până la sediul poliţiei.

— Nu ţi-a trebuit prea multă inteligenţă să ne prinzi, nu-i aşa, Wade? Londra e plină de crime şi jafuri ai căror autori rămân nepedepsiţi şi tot ce ai reuşit tu să faci a fost să pui laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc.

— Gura! mârâi celălalt hoţ.

— Dă-i drumu', Sughiţel, spuse Wade curtenitor. Nu am deloc sensibilităţi la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii de cauciuc. Îmi reproşezi, de fapt doreşti să mă simt ca un om fără nici o importanţă. Şi pe lângă mine şi Poliţia metropolitană. Deci, dă-i drumu', iubiţel. Nu mă menaja, biciuieşte-mă cu scorpioni.

— Ţine-ţi mă' pliscu', îi şopti din nou celălalt prizonier tovarăşului său, aşa că acesta rămase mut în pofida bat­jocurii şi a ironiei care nu întârziară să se reverse asupra lui.

— Care era deci destinaţia acelui whisky? Asta să-mi spuneţi. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiţ, toar­nă-mi adevărul şi-l voi păstra închis în sufletul meu.

Unicul răspuns fu un şir de pufnituri.

— Hai, iubiţelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu putură vedea grimasa de pe faţa smeadă şi netedă a lui Wade, dar simţiră satisfacţia din glasul lui. Ar fi trebuit să înveselească el inimile bieţilor marinari de la Mecca? continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de laudă; sărmanii băieţi care cutreieră mările au şi ei dreptul la bucăţica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru dragul de Golly.

Cel interpelat se răsuci brusc.       

— Ştii că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, Wade, ştii bine lucrul ăsta! Te-aş putea dezbrăca de uni­formă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Şi dacă mai adaug vreo două-trei min … ezită să-şi termine fraza.

— Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui.

— Mă calomniezi, asta faci.

Şalupa se opri lângă un pod plutitor.

— Doar doi pescari, sergent, raportă Wade.

— Pune-i la index!

În aceeaşi zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks fusese silită, ca urmare a intervenţiei au­torităţilor, să-şi înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi permanent sub observaţia poli­ţiei. Acum se plângea, din toată fiinţa ei, oaspeţilor.

— Frumos! Clubul este destinat ofiţerilor, dar iată că orice sticlete cu cap pătrat poate să-şi vâre nasul peste tot!

Mecca avea o poziţie excelentă pentru subofiţerii din Ma­rina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata apro­piere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viaţa, chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alţi oaspeţi devotaţi ai clubului îl găseau avantajos şi din alte motive. D-na Oaks — alintată Mami — era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetăţenii” Meccăi primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soţul ei, cu toate că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un omuleţ blând, cu osatura fragilă. O mustaţă roşcată îi cădea peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de şef de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în falset şi aspira să ajungă la operă. Clienţii clubului obişnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra vocii lui Golly pentru că, li se părea lor — cel mai bine cânta atunci când tăia lemne şi se pare că, de regulă, Golly tăia lemne!

Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe cât o arăta porecla.

Era slabă, asta ca să nu spunem uscăţivă. Părul care încărunţea încadra o faţă dură, aproape respingătoa­re. O parte din oaspeţi o numeau, în secret, Bătrâna Faţă de Fier, dar pentru cei mulţi ea era Mami.

Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din că­rămidă, se învecina cu un şir de debarcadere năpădite de iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea rudimentarei construcţii putrezise, iar grămada străveche de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „faţada”, era crăpată şi chiar fărâmiţată. Priveliştea a fost întotdeauna frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apro­piere se aflau şi danele de acostare ale vaselor germane.

Lila Smith obişnuia să stea la fereastra sufrageriei privind fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. Chiriaşii clubului, reîntorşi din voiaj, începuseră să ob­serve că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de drăgălăşenie, dar acum căpătase şi un farmec pe care nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adău­ga feţei ei de copil cu obraji rotunzi şi ochi mari o căldură abia ghicită. Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngriji­tă, iar pantofii jerpeliţi.

— Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscaţi ca un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repe­de!

Cam aşa o încuraja Mami când intra în cameră şi o prindea cufundată în ocupaţia ei favorită, privitul pe geam.

— Da, mătuşico, răspunse Lila apoi zbură la bu­cătărie.

Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna.

Uneori şi-ar fi dorit o altfel de viaţă; avea o vagă impresie că şi ştia cum ar arăta acea viaţă: cu pomi, spaţii largi şi oameni foarte respectuoşi. Visa mai tot timpul în vreme ce se uita pe geam. Afară dimineaţa era rece, soare­le, cu obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu şuviţe tremurătoare de aur palid. Brusc, fata îşi ridică ochii în sus. O privise un bărbat aflat pe debarcader. Faţa îi era bronzată şi frumoasă. Avea capul descope­rit, iar părul castaniu se inela în bucle unduitoare.

— Bună dimineaţa, prinţeso!

Lila surâse puţin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, lăsând pe faţa ei un aer de seriozitate.

— Bună dimineaţa, domnule Wade!

Aproape că i se oprise respiraţia. Poliţistul era una dintre persoanele care o fascinau. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost teamă. Fata intuia că el are o importanţă cu totul deosebită în viaţa ei, însă motivaţia acestui sentiment îi scăpa. Multă vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase să afle de la ea amănunte din viaţa intimă a familiei. Cât despre interoga­toriile infernale la care era supusă Mami, ele nu puteau reprezenta un motiv de nelinişte pentru familia Oaks.

— De ce ţi se spune „ocupatul”, d-le Wade?

Pusese întrebarea fără să-şi fi dat seama cum, şi se înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat.

— Pentru că sunt ocupat, prinţeso, răspunse el grav. Niciodată nu ştia, atunci când i se adresa pe tonul acela potolit, dacă e serios sau glumeşte. Sunt atât de ocupat, încât probabil că existenţa mea este o adevărată ofensă pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab.

Wade făcu o pauză şi o privi cu interes.

— Hai să ne întoarcem la acea experienţă de care mi-ai mai vorbit, propuse el.

Fata deveni dintr-odată foarte agitată.

— Aş fi fericită să uitaţi că am spus vreodată aşa ceva, răspunse ea privind înspăimântată spre uşă. A fost o prostie din partea mea … De fapt, eu … eu min­ţeam, d-le Wade. Încercam doar să fac senzaţie.

— Tu nu poţi spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ţi reu­şeşte. Când ai afirmat: „Să nu crezi că îmi este aşa de rău — câteodată am chiar o experienţă minunată”, acela a fost adevărul. Îşi ridică mâna cu un gest dom­nesc. Dar despre aşa ceva vom mai discuta poate. Cum îţi merge?

Înainte de a-i răspunde, Lila auzi paşii greoi ai lui Mami şi se retrase cu un pas în spate.

Privea peste el şi era conştientă de ipocrizia ei; Mami intră încruntată în cameră.

— Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi ţii moştenitoarea de vorbă?

Vocea ei era ascuţită şi vibrantă. Dintre toate feţele demne de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O expedie pe Lila din cameră cu un gest şi trânti uşa după ea.

— Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat şi bate la uşa din faţă.

— Dar tu n-ai aşa ceva, răspunse Wade cu o undă de reproş. Şi de ce eşti atât de nervoasă, fetiţo? Am venit animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de vorbă cu Golly.

— E pe debarcader. Şi nu îmi mai spune fetiţo! izbucni femeia, iritată.