AnnaE
#0

Moto

„Timpurile se schimbă,

iar noi ne schimbăm împreună cu ele.”

(„Tempora mutantur, et nos mutamur in illis”)

Împăratul Lothar I (795-885)

 

 

 

Scrisoare deschisă către prietenii mei, cititorii

 

Înainte de toate ţin să mulţumesc tuturor celor care mi-au adresat mesaje sau felicitări. Iniţial, când am purces la acest drum anevoios, m-am gândit că ceea ce vreau să spun, că ceea ce am aflat, va fi cu greu înţeles, ba chiar respins, însă am avut surpriza să văd că din contră, totul a fost recepţionat pozitiv, primit cu bucurie, având chiar confirmări din diverse surse că ceea ce am scris era cunoscut, că mulţi sunt cei care s-au trezit şi că noi toţi cei ce dorim schimbarea suntem aici, prezenţi, uniţi şi mai presus de toate implicaţi cu toată fiinţa noastră. Să ne ajute Dumnezeu să reuşim!  

Vreau să îmi cer iertare vouă, prietenilor mei, pentru faptul că doresc să îmi păstrez anonimatul şi că refuz orice dialog direct. Sper că mă înţelegeţi. Lumea, aşa cum este ea astăzi, este plină de <<bine-voitori>>, iar calea pe care am ales-o este mai bine să fie parcursă din umbră. Nu am nevoie de lumina rampei şi nici de aplauze. Doresc din suflet ca ceea ce spun să fie apreciat pentru acurateţea mesajului şi corectitudinea informaţiei. Noi, cei ce transmitem, suntem umili oşteni în armata Tatălui, iar cărţile noastre, nu ne aparţin nouă, ci lumii întregi, Universului. Noi am avut sanşa de a capta aceste mesaje şi de a le putea aşterne pe hârtie spre a fi cunoscute, însă noi suntem doar mesageri, cu o existenţă la fel de efemeră ca a unei gâze şi de aceea vă rog ca toate gândurile voastre bune să se îndrepte către cel care le-a generat făcându-le posibile, către Creator.

Încă odată vă mulţumesc şi vă doresc din inimă să ne regăsim cu bine, peste câţiva ani în acea lume a Adevărului, a Binelui, a Luminii şi a Iubirii.

 

Aryana Havah

 

 

 

Am ales acest titlu oarecum ciudat, deoarece este vorba despre o serie de comunicări pe care le-am primit şi consider că fiind bucăţi dintr-un prezumtiv viitor al planetei, nu am dreptul să le numesc, banalizându-le. Trebuie să atrag atenţia că fiind vorba de viziuni ele nu au caracter sută la sută predicativ. Ele vorbesc despre o posibilă evoluţie a umanităţii pe o perioadă cuprinsă între anii 2009-2021, însă după cum ştim cu toţii, viitorul este încă deschis. Noi suntem artizanii schimbărilor, avem potenţele Creatorului şi dacă credinţa noastră ar fi cât o boabă de muştar, am putea muta munţii. De aceea vă rog să înţelegeţi că ceea ce vă voi relata poate fi considerat o ipoteză, o cale pe care noi cei prezenţi acum pe Terra este posibil să păşim. Informaţiile, la nivel global, pot părea şocante, dar simt că ele au ajuns la noi fie spre a ne pregăti, fie spre a încerca să ne trezească diini această letargie toxică şi dăunătoare. Eu cred cu toată convingerea că Gaia are nevoie de ajutor. Haideţi să o ajutăm dăruindu-i tot ce avem mai bun în noi, toată iubirea noastră, toată compasiunea. Haideţi ca începând de astăzi să ne propunem să fim mai buni, mai înţelepţi, mai îngăduitori, mai plini de lumină. Haideţi să încetăm această vendetă şi să înţelegem că nimeni nu are nimic cu noi şi că la rândul nostru nu trebuie să avem nimic cu nimeni. Noi suntem aici spre a învăţa lecţia Omeniei, spre a demonstra că suntem Oameni şi mai presus de toate trebuie să înţelegem că suntem fii şi fiice de Dumnezeu. Raiul este la îndemâna noastră, este în noi, în inimile noastre. Trebuie doar să vrem să îl materializăm, să îl transpunem în realitate.

 

 

* * *

 

Este o seară rece de martie. Ţârâitul insistent al telefonului mobil mă scoate din reverie. Mă uit să văd cine mă caută la o oră atât de târzie, însă apelantul îmi apare cu număr necunoscut. Mă mir, deoarece rareori mi se întâmplă acest lucru. Răspund şi vocea caldă a unei doamne se face auzită spunându-mi că îşi cere scuze pentru faptul că mă sună cu număr ascuns, dar că doreşte să îşi protejeze identitatea şi că ar vrea să ne întâlnim. Fixez o întrevedere chiar pentru a doua zi, căci aura de mister a convorbirii m-a făcut curioasă.

A doua zi, la ora stabilită pătrunde în cabinet o doamnă de aproximativ 50 de ani, foarte elegantă şi foarte frumoasă. Mă uit la chipul ei, cu trăsături fine, la ochii verzi, cu uşoare irizaţii căprui şi nu mă pot abţine să nu remarc vibraţia de tristeţe care o înconjoară. Îmi întinde mâna spunându-mi:

― Mă numesc Ruxandra. Atât aş vrea să stiţi despre mine. Cu mari eforturi am făcut rost de telefonul dumneavoastră. Avem un prieten comun şi a trebuit să apelez la subterfugii pentru a-l obţine şi a nu-i da de bănuit. Am citit cartea Inuaki şi mi-am dorit din suflet să vă cunosc. Să ştiţi că tot ceea ce spune David este adevărat. Şi eu ştiu aceste lucruri, de foarte mult timp, însă nu am avut curajul să vorbesc. De fapt nici acum nu am, dar am venit la dumneavoastră din dorinţa de a vă povesti tot ceea ce ştiu, cu rugămintea ca dumneavoastră să daţi aceste informaţii mai departe, lumii întregi pentru a le folosi cum crede ea de cuviinţă. Mă apasă această tară, de a şti anumite lucruri şi a nu face nimic.

― Dar nu este o tară, ci mai degrabă un cadou, un dar de la Dumnezeu, replic eu.

― Nu este un dar, ci o povară. Am fost umilită, batjocorită, bătută... pentru aceste idei. Dar asta nu mai contează acum. Principalul este că mi-am făcut curaj şi că îmi pun toate speranţele în discernământul dumneavoastră. Eu vreau să vă povestesc tot ce ştiu, viaţa mea, iar dumneavoastră să o aşterneţi pe hârtie. Sper ca cei ce mă cunosc să nu o citească, căci nu vreau să fiu recunoscută. Am o poziţie socială deosebită, am copii, un soţ dificil, cu o funcţie importantă şi pe deasupra sunt şi medic. Vă rog din suflet să îmi acordaţi timpul necesar. Este spre binele omenirii. Vă rog să mă credeţi că nu sunt paranoică şi nici nu am trăiri mistice care fac trimitere la vreo boală psihică. Pur şi simplu sunt un om disperat, care primeşte mesaje, viziuni şi nu ştie ce să facă cu ele.

― Sunt de acord. Putem începe chiar de azi, spun eu. Cum aţi dori să se desfăşoare aceste întâlniri? Mi-ar fi mai uşor dacă ar fi sub forma unui dialog, pe care să îl pot nota, pentru a nu omite nimic.

― Este perfect. Pentru început aş dori să ne putem spune pe nume, fără a mai folosi forma de politeţe. Simt că suntem apropiate spiritual, energetic.

― Bine Ruxandra. Să începem. Aş vrea mai întâi să îmi povesteşti când şi cum ai descoperit că ai aceste comunicări.

R: Cred că m-am născut aşa, însă abia pe la vârsta de 4 ani am realizat că îmi apăreau în cap evenimente care aveau să urmeze. Spre exemplu, într-o zi stând lângă mama, mi-a venit în minte o imagine cu ea plângând şi ascunzându-şi faţa sub o basma. La câteva zile tatăl meu a bătut-o şi atunci am trăit aievea scena, cu mama încercând să mascheze urmele bătăii.

A: Tatăl tău era un om violent?

R: Tatăl meu era un om rău. Era mult mai în vârstă ca mama. S-a căsătorit cu ea doar din interes, spre a-şi întări dosarul. Era mare comunist şi dorea să parvină pe plan politic. De aceea, ca să respecte doctrina partidului, a căutat o fată simplă de la ţară. Nu ştiu dacă mama l-a iubit. Ea era dintr-un sat din Făgăraş. Tata s-a dus acolo cu treabă, urmărea aşa-zişii duşmani ai comunismului, a văzut-o şi şi-a spus că este perfectă spre a juca rolul de soţie umilă şi serviabilă, aşa că a cerut-o de nevastă. Bunicii mei, pe care nu îi mai ţin minte, au fost de acord, văzând în această alianţă o onoare. Şi aşa a ajuns mama la Bucureşti. Nu ştiu dacă a fost fericită vreodată. Mi-o amintesc tremurând atunci când intra tata pe uşă şi alergând de colo colo spre a-i pune masa şi a-i aduce papucii. De fapt asta este imaginea care o reprezintă cel mai bine pe mama, îngenunchiată la picioarele lui, scoţându-i pantofii. Tata a fost un monstru. Ne-a terorizat cu bună ştiinţă. Toată viaţa lui a făcut pe familistul, abordând slogane ca: femeia mea nu are nevoie să muncească, familia este lucrul cel mai de preţ, copiii sunt împlinirea vieţii, gospodina bună ţine casa lună, etc.

A: Ai spus că nu îţi aminteşti bunicii. De ce?

R: Pe părinţii mamei nu îi mai ţin minte deoarece au murit când aveam trei ani. A luat foc casa şi nu au mai putut fi salvaţi. Pe bunicii din partea tatălui nu i-am cunoscut niciodată. Tata mi-a spus că a fost crescut la orfelinat, dar am aflat mult mai târziu că nu era adevărat. Când aveam 18 ani, la uşa noastră a sunat o femeie, frumoasă, elegantă, distinsă şi a întrebat de tata. Aşa am aflat că este sora lui stabilită în Israel, că bunica paternă a fost evreică şi că tatăl meu şi-a fabricat un trecut umil spre a-i fi bine. Tot de la ea ştiu că de mic a fugit de acasă, înhăitându-se cu câţiva golani, care mai târziu s-au erijat în vajnici luptători comunişti. Ea mi-a spus că familia lor a fost una înstărită, că este medic şi că a venit să vorbească cu tata despre moartea mamei lor. Nu îţi pot spune ce faţă a făcut tata când a venit şi a văzut-o în casă. Nu ştiu despre ce a discutat, căci s-au retras într-o cameră, îmi amintesc doar chipul lui livid şi buzele strânse pe care le avea când a ieşit. La despărţire mătuşa mea m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus să nu fiu ca el. După plecarea ei mă aşteptam ca tata să ne bată, însă el nu a spus nimic, comportându-se ca şi cum întâlnirea nu ar fi avut loc.

A: Dar tatăl tău credea cu adevărat în familie, în căsnicie?

R: Nu. Din contra. Se folosea de noi. Ne scotea duminica în oraş, se plimba cu noi, ne prezenta cunoscuţilor, dar în particular îi spunea mamei să nu uite de unde vine şi câte clase are. Sarcina ei era să gătească, să facă curat, să calce şi să îşi servească soţul. El spunea că femeia trăieşte doar pentru bărbat, că a luat-o de milă şi a făcut-o doamnă la oraş, că este o mândrie pentru ea că are un bărbat atât de deştept şi de important.

A: Dar era important?

R: La vremea aceea nu conştientizam, dar mai târziu am înţeles că avea o funcţie importantă în cadrul miliţiei, funcţie care l-a ajutat apoi să ajungă ministru.

A: Ai mai avut fraţi?

R: Nu. Sunt singură la părinţi. Mama nu a mai putut avea copii. După ce m-am născut eu şi a venit acasă, tata a bătut-o crunt, pentru că nu fusese în stare să facă un băiat. A stat câteva zile internată. Nu ştiu dacă asta i-a cauzat infertilitatea, dacă în urma naşterii mele s-a întâmplat acest lucru sau dacă Dumnezeu a hotărât să nu mai fie încă un suflet chinuit, cert este că mama nu a mai putut rămâne însărcinată. Oricum şi-a primit cu vârf şi îndesat răsplata, căci i se amintea acest lucru la fiecare bătaie.

A: Tatăl tău bea?

R: Nu, din contră, dispreţuia beţivii. Eu nu îmi amintesc să îl fi văzut stând de vorbă cu vreun prieten, la un pahar sau la o cafea. Nici mama nu a avut voie să vorbească cu nimeni. Avea o vecină cu care mai discuta peste gard, dar asta doar când tata era în delegaţie. Până şi când mergeam la piaţă se ferea să ridice ochii din pământ. Oamenii o considerau ciudată şi cu nasul pe sus, deoarece în zona Gramont, zona în care am copilărit eu, toţi se cunoşteau, erau apropiaţi, se salutau. Mai puţin noi. Noi nu aveam voie să vorbim cu nimeni, iar eu nu aveam voie să mă joc cu ceilalţi copii. Cam asta a fost copilăria mea. În jurul vârstei de 4 ani, aşa cum îţi spuneam, am început să conştientizez că văd cumva în viitor. Episodul pe care ţi l-am relatat nu i l-am povestit mamei, însă după ce am văzut că viziunea mea s-a adeverit, am început să îi descriu proiecţiile din capul meu. Trebuie să menţionez că iniţial am crezut că asta este un lucru normal, că toţi oamenii au această posibilitate, însă privirea aparte a mamei şi frica ei de a nu afla tata despre aceste viziuni m-a făcut să înţeleg că eu sunt altfel, anormală.

A: Îmi poţi da un exemplu?

R: Da. Într-o seară l-am văzut pe tata intrând pe uşă şi am fost izbită de un miros urât, greu, iar în minte mi-a venit o imagine cu tatăl meu omorând în bătaie un bărbat. Nu vreau să te mai încarc cu amintirile mele, doar atât îţi mai spun că, după ce am mai crescut, la un moment dat, când tata o bătea pe mama, am sărit la el aruncându-i în faţă toate viziunile mele. I-am spus că este criminal, monstru, mincinos, că este o canalie, că vine din iad şi că tot în iad se va întoarce. M-a bătut până am leşinat. Am stat în pat o lună. Am avut mâna şi coastele rupte. De atunci am încetat să mai exist pentru el. Trecea pe lângă mine ca pe lângă o mobilă şi nu mi-a mai vorbit niciodată. Nici când am intrat a opta la medicină nu m-a felicitat, deşi reuşisem performanţa fără meditaţii sau pile. Singura dată când mi-a adresat câteva cuvinte a fost atunci când m-a anunţat că o să îl cunosc pe viitorul meu soţ, băiatul unui important membru al C.C.-ului şi va hotărî împreună cu tatăl acestuia data nunţii.

A: Şi te-ai căsătorit cu el?

R: Da, tot cu el sunt şi astăzi. Suntem doi străini, dar nu îi pot reproşa nimic. Şi el a fost silit să intre în acest joc. Şi el şi eu ne-am făcut datoria. Avem doi copii, un băiat şi o fată, avem o situaţie financiară deosebită, asta datorită lui nu mie, ne plimbăm în toată lumea, dar nu suntem fericiţi.

A: Şi nu te-ai gândit să schimbi acest aspect?

R: Nu. După cum îţi spuneam, sunt o laşă. Mă prefac. Peste tot, acasă, la serviciu, în faţa prietenilor şi a copiilor, uneori chiar şi în faţa mea. Mi-e frică de nou, de schimbare, mi-e frică să fiu fericită... Dar să vorbim despre viziunile mele.

A: Cum şi când îţi apar aceste viziuni?

R: Nu am un loc anume. Îmi apar când nu mă gândesc. La cabinet, acasă, când gătesc, la semafor, la magazin, peste tot. Uneori când mă ating de cineva îmi vin în cap imagini din viaţa persoanei respective, griji, probleme, boli, frământări. Nu le pot controla. Unele sunt asemeni unor flash-uri, altele sunt asemeni unor filmuleţe.

A: Sunt imagini ale unor fapte trecute sau viitoare?

Attachments