AnnaE
#0

Prima Nouă Eră

  •  De ce Stonehenge a fost reconstruit şi reamenajat între 2100 şi 2000 î.H. şi în ce măsură această reorganizare se leagă de întâmplările uluitoare care s-au petrecut în Sumerul antic cam la aceeaşi vreme?

 •  Ce descoperiri surprinzătoare s-au făcut la Pedra Furada, pe care să se sprijine credinţa potrivit căreia această zonă a fost populată de oameni cu mai bine de 32 000 de ani în urmă, stabilind relaţii chiar şi cu alte culturi de peste oceane?

 •  Ce legătură există între Templul celor Trei Ferestre din Machu Picchu şi întâmplările străvechi ieşite din comun din Lagash şi Marea Britanie?

 •  Cum se explică faptul că cele trei faze identificabile ale construirii ansamblului Stonehenge coincid cu cele trei etape evidente ale popularii Pământului?

 

 La începutul timpului

„Sitchin este un cercetător remarcabil"

   Kirkus Reviews

 

 

 

 

 

Cuvânt înainte

 

Din cele mai vechi timpuri, pământenii şi-au înălţat privirile către cer. Cuprinşi de veneraţie şi fascinaţie, au luat cunoştinţă de fenomenele cereşti: poziţia stelelor, ciclurile Lunii şi Soarelui, mişcarea de rotaţie a unui Pământ înclinat. Însă cum a început totul, cum se va termina şi ce se va petrece în tot acest răstimp?

 Cerul şi Pământul se întâlnesc la linia orizontului. De mii de ani, oamenii au văzut cum, la linia de întâlnire, stelele nopţii cedează locul lor razelor Soarelui şi au ales ca punct de referinţă momentul în care ziua şi noaptea sunt egale, anume echinocţiul. Ajutat de calendar, omul a calculat Timpul Terestru pornind de la acel moment.

 Pentru ca cerurile înstelate să poată fi identificate, bolta cerească a fost divizată în douăsprezece părţi, cele douăsprezece case ale zodiacului. Dar pe măsură ce alte mii de ani s-au scurs, „stelele fixe" s-au dovedit a nu fi deloc fixe, iar ziua echinocţiului, ziua Anului Nou părea să se schimbe de la o casă zodiacală la alta. La Timpul Terestru a mai fost adăugat Timpul Astronomic, fapt care a corespuns cu începutul unei noi epoci, unei Noi Ere.

 Pentru că ne aflăm în pragul unei Noi Ere, când răsăritul din ziua echinocţiului de primăvară va avea loc în casa Vărsătorului, spre deosebire de acum 2000 de ani, când s-a întâmplat să fie în casa Peştilor, mulţi se întreabă ce ar putea aduce cu sine această schimbare: ceva benefic ori malefic, un nou început sau un sfârşit, sau lucrurile vor rămâne neschimbate?

 Pentru a cunoaşte viitorul, trebuie să cercetăm trecutul, pentru că, de când a început să măsoare Timpul Terestru, omenirea a înţeles deja ce ar putea să determine Timpul Astronomic-venirea unor Noi Ere. Ceea ce a precedat şi a urmat după o asemenea Nouă Eră reprezintă o lecţie esenţială cu privire la rolul pe care-l avem noi înşine în curgerea Timpului.

 

1 Ciclurile timpului

 

 Se spune că Augustin de Hipona, episcop în Cartagina romană (354 430 d.H.), cel mai mare gânditor din primele secole ale Bisericii creştine, cel care a îmbinat religia Noului Testament cu tradiţia platoniciană a filozofiei greceşti, a fost întrebat: „Ce este timpul?", iar răspunsul său a fost: „Dacă nu mă întreabă nimeni, atunci ştiu ce este; însă dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu ce să-i răspund."

 Timpul este esenţial pentru Pământ şi pentru tot ceea ce se găseşte pe suprafaţa sa, ca şi pentru fiecare dintre noi. Şi asta pentru că ştim, din experienţa proprie şi din observaţiile noastre, că ceea ce ne separă de momentul în care ne naştem şi de clipa în care încetăm să mai existăm este chiar TIMPUL.

 Deşi nu ştim ce anume este Timpul, am descoperit diferite modalităţi prin care să-l măsurăm. Ne măsurăm durata vieţii în ani, ceea ce-dacă stăm să ne gândim-este un alt mod pentru a spune „orbite", pentru că asta reprezintă de fapt un „an" pe Pământ: durata de timp necesară Pământului, planeta noastră, pentru a parcurge o orbită completă în jurul astrului nostru, Soarele. Nu ştim ce este timpul, dar modul în care-l măsurăm ne îndeamnă să ne întrebăm: am trăi oare mai mult, ciclul vieţii noastre ar fi diferit dacă ne-am afla pe o altă planetă unde durata unui „an" ar fi mai mare? Am fi oare „nemuritori" dacă am trăi pe o „Planetă de milioane de ani"-aşa cum credeau, de fapt, faraonii egipteni, că vor trăi o viaţă de apoi eternă, odată ce li se vor alătura zeilor de pe „Planeta de milioane de ani"?

 Chiar aşa, există „dincolo" şi alte planete, ba chiar unele unde viaţa să fi avut o evoluţie similară cu cea de pe Pământ-ori sistemul nostru planetar este unic, viaţa pe Pământ unică, iar noi, oamenii, suntem cu totul singuri-ori faraonii au ştiut ei bine despre ce au vorbit în Textele Piramidelor?

 „Priveşte către cer şi numără stelele", i-a spus Yahweh lui Avraam, pe când încheia legământul cu acesta. Din timpuri imemoriale, omul şi-a înălţat privirea către cer, întrebându-se dacă se mai află şi alţii ca el dincolo, pe alte pământuri. Logica şi probabilitatea matematică, indică un răspuns afirmativ clar. Dar se pare că abia în 1991 astronomii au descoperit, pentru prima dată, alte planete care să orbiteze în jurul altor sori din Univers.

 Prima descoperire, în iulie 1991, s-a dovedit a nu fi în întregime corectă. Anunţul venea din partea unei echipe de astronomi britanici care, bazându-se pe observaţiile făcute în decursul a cinci ani, au ajuns la concluzia că un astru care se roteşte extrem de repede şi care a fost identificat ca fiind Pulsar 1829-10 este însoţit de un „companion de mărimea unei planete", cu o masă de aproape zece ori mai mare decât a Pământului. Se presupune că Pulsarii sunt nişte stele neutronice foarte dense, care au colapsat pentru un motiv sau altul. Rotindu-se într-un mod ameţitor, ei emit pulsuri de energie radio în explozii regulate, de mai multe ori pe secundă. Asemenea pulsuri pot fi monitorizate cu ajutorul radiotelescoapelor. Detectând o fluctuaţie ciclică, astronomii au presupus că o planetă care orbitează în jurul Pulsarului 1829-10, o dată la şase luni, poate să determine şi să justifice fluctuaţia.

 Dar astronomii britanici au fost nevoiţi să admită, câteva luni mai târziu, imprecizia calculelor efectuate, fapt care i-a împiedicat să-şi menţină concluzia potrivit căreia pulsarul ar avea, la o distanţă de circa 30 000 de ani lumină, un satelit planetar. Însă deja până în acel moment, o echipă americană făcuse o descoperire similară, referindu-se la un pulsar mult mai apropiat, identificat drept PSR 1257+12-un soare care a colapsat la o distanţă de numai 1300 de ani lumină de noi. Astronomii estimează că a explodat aproximativ cu numai un miliard de ani în urmă şi că are, indiscutabil, două sau chiar trei planete care orbitează în jurul său. Cele două planete, despre care care se ştie cu siguranţă, ar orbita în jurul soarelui lor cam la aceeaşi distanţă la care o face Mercur faţă de Soarele nostru; cea de-a treia planetă posibilă ar orbita în jurul soarelui său aproximativ la aceeaşi distanţă la care Pământul orbitează în jurul Soarelui nostru.

 „Descoperirea a stârnit speculaţii potrivit cărora sistemele planetare sunt nu doar un lucru destul de obişnuit, dar pot apărea chiar în anumite circumstanţe bine determinate", scria John Noble Wilford în ediţia din 9 ianuarie 1992 a cotidianului New York Times; „oamenii de ştiinţă au afirmat că este foarte puţin probabil ca pe planetele ce orbitează în jurul pulsarilor să se găsească vreo formă de viaţă; însă rezultatele cercetărilor le-au dat speranţe astronomilor care vor întreprinde în toamna aceasta un studiu sistematic asupra spaţiului ceresc, în căutarea unor forme de viaţă extraterestră inteligentă."

 Au avut atunci dreptate faraonii?

 Cu mult înaintea faraonilor şi a Textelor Piramidelor, o civilizaţie antică-prima civilizaţie umană despre care se cunosc amănunte-se afla în posesia unei cosmogonii avansate. Cu şase mii de ani în urmă, în Sumeria antică, lucrurile despre care astronomii au aflat în 1990 erau deja cunoscute: nu doar adevărata natură şi alcătuire a sistemului nostru solar (incluzând cele mai îndepărtate planete), ci şi ideea că în Univers se mai află şi alte sisteme solare, că stelele lor („sorii") pot colapsa ori exploda, că planetele lor pot fi aruncate afară din circuit, că Viaţa, într-adevăr, poate să fie astfel purtată de la un sistem solar la altul. Cosmogonia lor era una detaliată, explicată pe larg în scris.

 Un text de mare întindere, scris pe şapte tăbliţe, a ajuns iniţial la noi în versiunea sa babiloniană de mai târziu. Denumit Epopeea Creaţiei şi cunoscut pentru cuvintele sale de început, Enuma elish[1], era citit în public de sărbătoarea Anului Nou, care începea în prima zi din luna Nissan[2], totodată prima zi de primăvară.

Prezentând în linii mari procesul prin care sistemul nostru solar a luat fiinţă, textul de mare întindere descria cum Soarelui („Apsu") şi mesagerului său Mercur („Mummu") li s-a alăturat o planetă bătrână care se numea Tiamat, cum o pereche de planete, Venus şi Marte-(„Lahamu" şi „Lahmu") s-au inserat atunci între Soare şi Tiamat, urmate de alte două perechi de planete dincolo de Tiamat-Jupiter şi Saturn („Kishar" şi „Anshar") şi respectiv Uranus şi Neptun („Anu" şi „Nudimmud"), ultimele două fiind nişte planete necunoscute astronomilor până în 1781 şi 1846 şi cu toate acestea, cunoscute şi descrise de către sumerieni cu mii de ani în urmă. Dar „zeii cereşti" care abia apăruseră au început să se împingă şi să tragă unii de alţii, astfel încât din unii dintre ei au apărut sateliţii sau lunile. Din Tiamat, aflat în mijlocul unei familii planetare instabile, s-au desprins unsprezece sateliţi. Unul dintre aceştia, „Kingu", a crescut atât de mult în dimensiuni, încât a început să-şi însuşească atributele unui „zeu ceresc", adică ale unei planete. Astronomii moderni au ignorat întru totul posibilitatea ca o planetă să aibă mai multe luni, până când Galileo a descoperit cele mai mari patru luni ale lui Jupiter în 1609, ajutându-se de un telescop. Dar sumerienii erau conştienţi de aceste lucruri cu mii de ani în urmă.

 Potrivit Epopeii Creaţiei, veche de mii de ani, în acel sistem solar instabil, şi-a făcut apariţia un invadator dintr-un spaţiu îndepărtat, care nu se născuse în familia lui Apsu, ci aparţinuse unei alte familii solare, dar fusese împins afară şi rătăcea prin spaţiu. Cu milenii înainte ca astronomia modernă să afle despre pulsari şi stele care colapsează, cosmogonia sumeriană a preconizat existenţa altor sisteme planetare şi a unor aştri care colapsează şi explodează, expulzându-şi planetele în univers. Şi astfel, se povestea în Enuma elish, o asemenea planetă alungată, ajungând la marginile sistemului nostru solar, a început să fie atrasă spre interiorul acestuia. (Fig. 1).

 

 

 Pe măsură ce a trecut de planetele din exterior, a provocat modificări prin care s-ar putea explica numeroasele enigme care încă dau de furcă astronomiei moderne-cum ar fi motivul pentru care axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa, cauza orbitei retrograde a celei mai mari luni a lui Neptun, Triton, sau ce anume l-a împins pe Pluto din poziţia sa de lună, încât a devenit o planetă cu o orbită ciudată. Cu cât invadatorul era atras în centrul sistemului solar, cu atât avea să intre în coliziune cu Tiamat, ceea ce a provocat „Bătălia Cerească". În urma seriilor de coliziuni în care sateliţii invadatorului au izbit în mod repetat în Tiamat, planeta mai bătrână s-a despicat în două. O jumătate a fost sfărâmată în fragmente şi bucăţele, formându-se aşa numita „Centură de asteroizi" (între Marte şi Jupiter) şi nenumărate comete. Cealaltă jumătate, vătămată dar rămasă totuşi intactă, a fost împinsă pe o nouă orbită, devenind planeta căreia îi spunem Pământ („Ki" în sumeriană). Deviat odată cu aceasta, a fost şi cel mai mare satelit al lui Tiamat, care avea să devină Luna. Invadatorul însuşi a fost reţinut să orbiteze în permanenţă în jurul Soarelui, devenind cel de-al doisprezecelea membru al sistemului nostru solar (Soarele, Luna şi zece planete). Sumerienii i-au spus Nibiru-„Planeta traversării". Babilonienii au redenumit-o Marduk, în onoarea zeului lor naţional. După cum se afirmă în epopeea antică, în timpul Bătăliei Cereşti „sămânţa vieţii", adusă de Nibiru din alte părţi, a fost transmisă pe Pământ.

 Filozofii şi oamenii de ştiinţă, în încercarea lor de a înţelege universul şi de a formula cosmogonii moderne, ajung inevitabil la problema Timpului. Este Timpul o dimensiune de sine stătătoare ori poate unica dimensiune veritabilă din univers? Oare Timpul este, într-adevăr, ireversibil? Prezentul face parte din trecut, ori este începutul viitorului? Pentru că, dacă aşa stau lucrurile, va mai avea oare vreun sfârşit? Dacă Universul există dintotdeauna, fără să aibă un început sau un sfârşit, atunci şi Timpul este lipsit de început şi de sfârşit, sau Universul a avut, într-adevăr, un început, fiind poate vorba de Big Bangul la care numeroşi astrofizicieni fac trimitere, iar Timpul a început să existe odată cu Universul?

 Cei care au conceput cosmogonia sumeriană de o uimitoare precizie au crezut, de asemenea, într-un început (şi, în mod inexorabil, într-un Sfârşit). Este evident că ei au conceput Timpul ca pe o măsură, cel care impune ritmul şi care marchează începutul în saga cerească, întrucât cuvântul care deschide străvechea Epopee a Creaţiei, Enuma, înseamnă Când:

 

 Enuma elish la nabu shamamu

 Când în înălţimi cerul nu fusese numit

 Shaplitu ammatum shuma la zakrat

 Iar dedesubt, suprafaţa statornică (Pământul) nu primise niciun nume.

 

[1] Când în înălţimi, n.tr.

[2] Luna Nisan, deosebit de importantă în calendarul iudaic, este luna eliberării poporului evreu, a Ieşirii din Egipt, n.tr.

 

Attachments