PARTEA I
1
Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el.
Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învăţase multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum intră, acesta îi spuse:
— V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney?
— Habar n-am de cine vorbiţi — răspunse Harry morocănos.
Timothy Jordan zâmbi.
— Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi.
Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise multe despre acest funcţionar energic şi destoinic.
Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în mâinile lui tot pe linie de serviciu.
La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că n-avea chef să debarce în nici unul dintre marile porturi, unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau.
La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu:
— Este a doua mare spargere în decurs de două săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar fi reuşit în mod strălucit.
Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, după care, bandiţii deschiseseră uşile şi pătrunseseră la seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de bani fusese pusă în siguranţă în alt loc.
— Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o undă de sarcasm.
Cowley îşi duse enervat mâna la frunte.
— Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel de cazuri!
Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră convocaţi şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard.
— Vom auzi curând de o a treia spargere importantă — continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu cine le organizează.
Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să „raporteze” despre asta Scotland Yard-ului — avea ceva mai bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia spargere, cu deplin succes.
Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe.
Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în imediata apropiere.
Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry Stone.
În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în viteză.
Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta mustaţă. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase arestat de poliţie.
A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare.
