Cuvântarea I.
Măreţia şi necesitatea creştinismului.
Întrebare asupra Legii.
Întrebare: Cum poate (Sfântul) Pavel sa spună: „Neamurile (etniile), care nu au lege, îşi tin ele singure loc de lege”. Daca n-au lege fireasca, atunci cum îşi sunt lorusi lege?
Răspuns: Acest cuvânt are nevoie de lămurire. Omul lăuntric a fost nimicit; (in urma păcatului strămoşesc); n-a fost insa nimicit (cu totul), caci (într-adevăr) a orbit, dar ochii i-au rămas în parte deschişi; a murit, dar, în acelaşi timp, după fire era viu.
Necesitatea dovedirii.
B-l. Nimeni nu poate intra în viaţa (cea intru Hristos), zice Domnul, decât prin multe încercări (ispite), printr-un lung sir de exerciţii (nevoinţe), prin (răbdarea) multor ocărî şi insulte. Numai astfel strunita, firea (omeneasca) poate intra în Împărăţia cerurilor. Fara antrenamente (stăruitoare), nimeni nu pătrunde într-aceasta. De pilda, meseriaşul ia un material foarte dur, il vara în foc, apoi il scoate de acolo şi-l bate cu barosul, şi iarăşi il pune în foc pana ce devine mlădios şi abia după aceea il transforma într-un vas prelios, folositor stăpânului sau. La fel se procedează şi cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este încălzită la foc, începe sa se-nmoaie şi devine maleabila, luând întocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit).
B-2. aşa se petrece şi cu sufletul. El are mereu trebuinţă de o cat mai deplina formare, aceasta realizându-se prin antrenarea în focul ispitelor şi prin încercări, ca astfel sa ia amprenta chipului desăvârşit al lui Hristos şi pecetea cereasca. De asemenea şi olarul vara vasele de argila în foc şi în apa, punându-le astfel la încercare, alegându-le pe cele rezistente spre a fi folosite, în timp ce pe celelalte le sfărâmă spre a fi complet distruse. Tot aşa este şi cu cei care înfrunta obstacole, antrenându-se pentru lupta (spirituala şi nevăzută). Li se-ntâmplă una din doua: ori ies biruitori din lupte, ori cad şi pier; aceasta pentru ca se depărtează de Dumnezeu şi se înstrăinează de Viaţa (adică de Hristos, care este Viaţa Lumii). Dar cei care rezista încercărilor şi nenorocirilor (din timpul luptei), căzând şi ridicându-se, zidind iarăşi daca se surpa (uneori) zidirea, aceştia sunt cei care primesc răsplata (de la Dumnezeu) şi raman de-acum înainte neclintiţi. aşa este şi cu sufletul care se nevoieşte (pe calea virtulilor): uneori cade, dar se ridica sau zideşte chiar daca pe alocuri se mai surpa şi aşa mai departe, pana ce va dobândi biruinţă finala.
B-3. La fel se desfăşoară lucrurile şi-n viaţa de toate zilele. Numeroşi copii se duc împreună la şcoală; unii ies de-acolo nedisciplinaţi (adică derbedei). Alţii teatrali în comportare (adică făţarnici), unii nişte scandalagii nereuşiţi, alţii vânători sau oameni de carte ori funcţionari (publici). Tot la fel şi în mănăstiri: cei mai multi dintre ei trăiesc împreună, dar, din libera lor alegere, unii intra în viaţa (călugăreasca), alţii nu.
B-4. şi în lumea plantelor, aceleaşi fenomene: cata vreme planta este frageda şi în creştere, nu are tărie şi nici nu poate sa se înrădăcineze în pământ, astfel încât, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usucă; sau când sufla vântul în ea, se clătină puternic şi este trântita jos. Când insa şi-a înfipt rădăcinile puternic în pământ, nici vremea (nefavorabila), nici iernile n-o pot vătăma, fiindcă este adânc înrădăcinată şi puternica. La fel stau lucrurile şi cu fraiti: când sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor). Cei care ucenicesc pentru Împărăţia cerurilor au trebuinţă de îndrumători, care să-i călăuzească pana ce se vor înrădăcina în har şi vor deveni neschimbători şi neclintit.
Creştinismul se situează în afara de lume.
C-1. Într-adevăr creştinii sunt mai presus de patimi şi de demoni, ei fiind stăpâni pe duhurile necurate, nuntaşi ai (mirelui) Hristos, moştenitori ai lui Dumnezeu. Aceştia au ajuns la desăvârşirea lui Hristos, „la (măsura) bărbatului desăvârşit, la statura vârstei depline”. Nici suferinlele trupeşti, nici frigurile sau demonii nu-i pot vătăma; ei sunt stăpâni peste toate, încât şi animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el însuşi era stăpân al creaturilor şi domnea peste patimi şi peste demoni. Dar după ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului şi al sabiei de foc care păzea paradisul. Venind insa Hristos, oamenii. Prin puterea Botezului, revin din nou la măsura cea dintâi a lui Adam, ajungând stăpâni peste demoni şi peste patimi, duşmanul cel din urma, moartea, fiind aşternută sub picioarele Lui (adică a lui Hristos). De aceea creştinul trebuie sa stea în afara de traiectoria săgeţilor răutăţii şi sa caute sa se mântuiască, caci numai astfel îşi primeşte partea din întregul răsplătirii.
C-2. Daca, având cei doi ochi sănătoşi şi fata neatinsa, careva este infirm de mâini şi de picioare, înseamnă ca cele doua (mai sus-menţionate) sunt bune, iar celelalte sunt bolnave. Or creştinul trebuie sa aibă toate membrele sănătoase şi tefere. Armura şi lupta creştinului, precum şi unitatea armurii şi specificul fiecărei lupte se găsesc în afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta. Ajung meşteri iscusiţi în îndeletnicirile pământeşti, dar nu privesc spre cer şi nu cauta sa deprindă arta care-i suie la ceruri. Iar daca întâlneşti adesea comercianţi sau filosofi, vei constata ca şi aceştia sunt ai acestui veac. Taina creştinismului este mare. Iar cercetarea stăruitoare a acestui adevăr este doar pentru cei ce se afla în afara de lume (adică pentru adevăraţii creştini).
C-3. Sa ne închipuim o cetate mare şi într-aceasta toţi ar fi nobili. Toţi împăraţi, toţi preoţi, toţi bogaţi; daca s-ar întâmpla sa se împrăştie toţi cetăţenii ei, fiecare într-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, când s-ar întâlni, s-ar socoti barbari şi străini unii fata de alţii. şi numai atunci se vor recunoaşte (si stima) unii pe alţii, când vor observa ca sunt de aceeaşi limba şi din aceeaşi cetate. Într-adevăr creştinii sunt ai altei lumi; sunt cetăţeni ai altei cetăţi, al aceleia a sfinţilor; ai altui veac, întrucât toţi cei ce sunt în Hristos constituie o noua zidire; ai altei înţelepciuni; sunt părtaşi ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogăţii, ai altei vrednicii, ai altei voinţe, caci au alta gândire (adică minte sau raţiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mângâierii, fiii Legământului cel nou.
C-4. Este adevărat, aşadar ca (realitatea harurilor) netrecătoare din ceruri este necunoscuta multora dintre cei care nu tin cont de ea. Sa presupunem ca exista un împărat, care nu-i al acestui veac (adică al acestei lumi). Ca este retor sau filosof, dar nu-i din veacul acesta. Deci, daca este din acea alta lume, el ştie limba acelei lumi şi se împărtăşeşte de acea alta filosofie. Caci stările acestei alte lumi (de limba şi filosofie) nu pot fi cunoscute în realitatea şi în lucrarea lor chiar daca înţelepţii acestui veac ar studia şi bolta cereasca şi toate cele de pe pământ. şi aceasta pentru ca toate cele materiale sunt supuse imaginaţiei mintii lor, precum şi iluziei ochilor lor.
Raul dispare treptat-treptat.
D-1. şi prin cate situaţii trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viatal Prin mulţime de încercări. Caci cu adevărat nimeni nu poate sa intre în Viaţa, daca n-a parcurs calea cea aspra şi trecătorile cele groaznice.
D-2. După cum fumul cel întunecos acoperă văzduhul, tot asemeni şi puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea păcatului a acoperit toate voinţele lor. şi totuşi, unii au rămas prieteni ai adevărului, care, cu toată prezenta funinginei, se ostenesc sa se împotrivească şi sa lupte, dar fara sa dobândească îndată partea cea buna, ci prin călătorie şi lupta (înverşunată). Aceştia de mai buna şi mai vrednica stima sunt decât ceilalţi care nu lupta.
D-3. Totuşi, un mare număr (din cei din mănăstiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt răgaz (in lupta) şi au sporit în har se umflă-n pene şi se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea lăuntrică) şi se numesc (pe ei înşişi) desăvârşiţi. Aceştia insa, fara să-şi dea seama, au ajuns sa fie tâlhăriţi de duhul răutăţii. Caci cu adevărat nimic n-a pierdut mai mult neamul creştinesc decât trufia. Caci pe Adam şarpele l-a rătăcit de la înaintarea lui spre Dumnezeu, amăgindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevărat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mândriei. Iată adevăratele trăsături ale caracterului creştin: acela pe care-l vezi înfometat, însetat, obosit, sărac cu duhul, care se analizează neîncetat pe sine însuşi zi şi noapte, unul ca acesta este cel ce sta în adevăr. Iar daca vreunul este îndestulat şi socoteşte ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greşelii, precum scrie: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit”; şi mai zice: „Vai vouă bogaţilor, sclavii acestei lumi”. Acestea sunt adresate celor care-şi închipuie deja ca sunt cinevaz. Lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin.
Nota: Cf. Cuv. I, 2 şi 3, din care se desprinde acelaşi adevăr, anume ca lumea cea de sus (supranaturala) nu poate fi cunoscuta decât de creştinii cărora li s-a dat cu adevărat. Totuşi pentru creştinii cu inimile curate cele văzute sunt simbolul realităţilor spirituale.
Cuvântarea II.
Perseverenta intru dovedirea integrării în Hristos.
Victoria lui Hristos.
A-1. Lemnul care nu era o arma, o cruce fara tăria fierului şi un trup mort au biruit şi au ucis pe diavolul şi îngerii lui, ba chiar prin propria lui arma. Astfel Cel mai puternic a ucis pe cel puternic (pe diavolul), biruindu-l. şi acum El (Hristos) vine către orice suflet care-L caută cu adevărat. şi după ce S-a apropiat de suflet, zdrobeşte şi face sa dispară puterea întunerecului, care întemeiase şi stăpânise acel suflet.
Nota: Datorita lemnului crucii, Hristos a biruit pe diavolul, care triumfase prin lemnul din paradis. Aceasta arma puternica i-a îngăduit lui Hristos sa biruiască prin blândeţe, fara sa folosească violenta sabiei.
Sa fim părtaşi la suferinţele lui Hristos.
B-1. La randul lui sufletul trebuie sa aibă aceeaşi dorinţă şi aceeaşi dragoste fata de Hristos, Care i S-a dăruit, pe cat ar avea o femeie înţeleaptă care văzându-l adesea pe bărbatul ei în temniţă pus în lanţuri (pentru ea), s-ar gândi în sine că-i pusa în lanţuri alături de el şi sa simtă ca suferă împreună cu el, ba şi mai mult, sa simtă că-i chinuita mai mult decât cel întemniţat.
Nota: aceste verbe, Sfântul Macarie le aplica într-un chip simţit la compasiunea mistica a sufletului, mireasa lui Hristos Cel suferind.
B-2. Sa fie precum Maria, care stand în picioare lângă crucea Domnului, plângea cu lacrimi din adâncul inimii şi părea ca şi ea este răstignita lângă Fiul ei. Aşijderea şi sufletul, care L-a iubit pe Domnul şi în care Acesta a zămislit dragostea fierbinte, acel suflet – care se străduieşte cu adevărat sa fie unit cu Însuşi Mirele Hristos – trebuie sa fie părtaş pătimirilor Acestuia. Sa aibă pururea înaintea ochilor şi să-şi amintească de semnele cu care Domnul a fost înfierat pentru el; cat a suferit Cel nepatimitor pentru acest suflet, cum a fost pedepsit pentru el Cel mai presus de orice pedeapsa şi cum, fiind chip al lui Dumnezeu, a luat chipul robului; şi asa, în toate va suferi şi Domnul împreună cu el, va fi pus în lanţuri cu acest om şi astfel (acest creştin) va fi împreună slăvit cu El.
Singurătatea morala a sufletului.
C-1. Precum odinioară, prin puterea lui Dumnezeu, piatra a fost rostogolita şi îndepărtată de la mormânt, şi după cum Maria (Magdalena) L-a văzut pe Domnul, tot la fel, prin puterea şi cercetarea Sfântului Duh, piatra care acoperă sufletul, sau, altfel spus valul pacatuluil, este mototolit şi azvârlit de acolo din suflet, iar sufletul se va învrednici sa vadă fata lui Hristos şi sa se odihnească intru el Duhul Lui cel Sfânt, fiindcă a fost scos şi eliberat de piatra păcatului.
C-2. Este adevărat ca orice suflet care iubeşte pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei rai care lupta împotriva lui, nelăsându-l sa înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Caci este supus ispitelor spre a se verifica daca acesta iubeşte cu adevărat pe Domnul, daca ramane statornic în hotărâre, fara a tine seama de grelele osteneli; daca nu cumva din trândăvie acest suflet Il va tăgădui (pe Domnul) prin aceea ca refuza osteneala ceruta de cale şi în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutăţii. şi încercarea aceasta este îngăduita, şi după ce a stăruit (in calea mântuirii) ani îndelungaţi, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutăţii, ca astfel sa se constate daca (in sfârşit) se hotărăşte pentru Domnul, sau daca, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de nici un ajutor.
