Viewing Single Post
AnnaE
#0

Faceţi cunoştinţă cu Charlie.

          Aceste două persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama domnului Bucket. Numele lor sunt bunicuţul Joe şi bunicuţa Josephine.

          Iar aceste persoane foarte în vârstă sunt tatăl şi mama doamnei Bucket. Ei se numesc bunicuţul George şi bunicuţa Georgina.

          Acesta este domnul Bucket. Aceasta este doamna Bucket.

          Domnul şi doamna Bucket au un băieţel pe nume Charlie Bucket.

          El e Charlie.

          Ce mai faceţi? Bine, dar tu? Bine, mulţumesc.

          E încântat să vă cunoască.

          Întreaga familie – cei şase adulţi (număraţi-i) şi micuţul Charlie Bucket —trăieşte într-o căsuţă din lemn, aflată la marginea unui mare oraş.

          Casa nu era nici pe departe îndeajuns de spaţioasă pentru atâţia oameni, care trăiau extrem de înghesuiţi. Nu erau decât două camere, cu totul, şi un singur pat. Acesta fusese dat spre folosinţa bunicilor, care erau atât de bătrâni şi de obosiţi. Atât erau de obosiţi, că nu se dădeau niciodată jos din el.

          Bunicuţul Joe şi bunicuţa Josephine la un capăt, bunicuţul George şi bunicuţa Georgina la capătul celălalt.

          Domnul şi doamna Bucket, împreună cu micuţul Charlie Bucket, dormeau în camera învecinată, pe nişte saltele aşezate pe duşumea.

          Pe timpul verii, asta nu era aşa de rău, însă iarna, curenţi reci ca gheaţa măturau podeaua cât era noaptea de lungă, şi era ceva groaznic.

          Nici vorbă să îşi poată permite să cumpere o casă mai de Doamne-ajută – nici măcar un pat în plus. Erau mult prea săraci.

          Domnul Bucket era singurul din familie care avea o slujbă. Lucra într-o fabrică de pastă de dinţi, unde stătea toată ziulica la o masă şi înşuruba căpăcelele în capul tuburilor, după ce fuseseră umplute. Numai că o persoană care înşurubează capacele nu e plătită cine ştie ce, şi bietul domn Bucket, oricât de mult ar fi muncit şi oricât de repede ar fi înşurubat căpăcelele, nu izbutea niciodată să strângă destui bani ca să cumpere măcar jumătate din lucrurile de care are nevoie o familie atât de numeroasă. Nu erau nici măcar destui bani ca să cumpere mâncare pentru toţi. Singurele alimente pe care şi le puteau permite erau pâine cu margarină la micul dejun, cartofi fierţi şi varză la prânz şi ciorbă de varză la masa de seară. Duminica era niţeluş mai bine. Aşteptau cu toţii nerăbdători să vină duminica, fiindcă atunci, chiar dacă aveau exact aceleaşi feluri de mâncare, fiecare din ei avea voie să mai mănânce o porţie.

          Fireşte, familia Bucket nu murea de foame, dar absolut toţi – cei doi bunicuţi, cele două bunicuţe, tatăl lui Charlie, mama lui, dar, mai ales, micuţul Charlie – trăiau de dimineaţa până seara cu o senzaţie oribilă de gol în stomăcele.

          Charlie suferea cel mai tare. Şi, cu toate că deseori tatăl şi mama lui renunţau la porţiile lor de la cină sau de la prânz ca să i le dea lui, tot nu era suficient pentru un băieţel în creştere. El îşi dorea cu disperare ceva mai săţios şi mai bun decât varza sau ciorba de varză. Lucrul după care tânjea mai mult decât orice pe lume era CIOCOLATA.

          Dimineaţa, în drum spre şcoală, Charlie vedea tablete imense de ciocolată în vitrinele magazinelor şi se oprea să se holbeze la ele, cu nasul lipit de geam, simţind cum îi lasă gura apă de poftă. De mai multe ori pe zi, vedea cum alţi copii scoteau din buzunare batoane cu cremă, pe care le mestecau lacomi, iar asta, desigur, era tortură pură.

          O dată pe an doar, de ziua lui, apuca şi Charlie Bucket să guste o fărâmă de ciocolată. Toţi membrii familiei puneau bănuţi deoparte pentru această ocazie specială, iar, când sosea ziua cea mare, Charlie era întotdeauna cadorisit cu un baton mititel de ciocolată doar al lui. Şi, de fiecare dată când îl primea, în acele dimineţi miraculoase când era ziua lui, îl punea cu grijă într-o cutiuţă de lemn, care îi aparţinea, şi îl preţuia de parcă ar fi fost aur curat; apoi, în zilele următoare, nu îşi permitea decât să îl privească, fără să îl atingă. Când, în cele din urmă, nu mai rezista, desfăcea o bucăţică minusculă de ambalaj, într-un colţ, care scotea la iveală o bucăţică minusculă de ciocolată, din care lua o bucăţică minusculă – doar cât să permită gustului încântător de dulce să i se împrăştie încet pe limbă. În ziua următoare, mai ronţăia un picuţ, şi tot aşa. În felul ăsta, Charlie făcea ca batonul lui de ciocolată de zece cenţi să îl ţină mai bine de o lună.

          Dar încă nu v-am spus ce lucru îl chinuia pe Charlie, iubitorul de ciocolată, mai mult decât orice altceva. Acest lucru, pentru el, era mult, mult mai rău decât să vadă tabletele de ciocolată în vitrine sau pe ceilalţi copii molfăind batoane cu cremă chiar în faţa lui. Era cea mai groaznică tortură pe care v-o puteţi imagina, şi anume:

          Chiar în acel oraş de fapt, chiar în faţa casei în care locuia Charlie, se afla o IMENSA FABRICĂ DE CIOCOLATĂ!

          Ia închipuiţi-vă aşa ceva!

          Şi nu era vorba, pur şi simplu, de o fabrica enormă oarecare de ciocolată. Era cea mai mare şi mai faimoasă din lume! Era FABRICA WONKA, proprietatea unui domn pe nume Willy Wonka, cel mai mare inventator şi fabricant de ciocolată care a existat vreodată pe faţa pământului. Şi ce minunată şi imensă era fabrica! Avea porţi uriaşe, de fier, şi era împrejmuită de un zid înalt, şi coloane de fum suiau pe coşuri, iar dinăuntru se auzeau sunete şi zbârnâituri ciudate, ce păreau să vină din străfundurile ei.

          Iar dincolo de ziduri, pe o distanţă de un kilometru de jur împrejurul ei, aerul era parfumat cu mirosul pregnant, îmbătător de ciocolată topită!

          De două ori pe zi, în drum spre şcoală, micuţul Charlie Bucket era nevoit să treacă chiar prin faţa porţilor fabricii. Şi, de fiecare dată când se apropia, începea să păşească foarte, foarte încet, să-şi ridice nasul cât putea de sus şi să tragă adânc în piept mirosul fantastic de ciocolată din jurul lui.

          Oh, cât de mult îndrăgea acel miros!

          Şi, vai, cât de tare îşi dorea să poată intra în fabrică, să vadă cu ochii lui cum e înăuntru!

          Fabrica domnului Willy Wonka.

          Seara, după ce mânca repede ciorba subţire de varză de la cină, Charlie se ducea întotdeauna în odaia celor patru bunici, să le asculte poveştile, după care le spunea noapte bună.

          Toţi cei patru bătrânei trecuseră de nouăzeci de ani. Erau zbârciţi ca nişte prune uscate şi ciolănoşi ca nişte schelete şi, cât era ziulica de lungă, până să îşi facă Charlie apariţia, zăceau claie peste grămada în patul comun, câte doi la fiecare capăt, cu scufiile în cap, ca să le ţină de cald, moţăind ca să le treacă vremea, fiindcă nu aveau nimic altceva de făcut. Însă, de cum auzeau uşa deschizându-se şi pe Charlie zicând: „Bună seara, bunicuţule Joe, bunicuţo Josephine, bunicuţule George şi bunicuţo Georgina”, se ridicau câteşipatru în capul oaselor, cu feţele bătrâne şi încreţite, luminate de zâmbete de bucurie – şi începea discuţia. Fiindcă toţi îl iubeau pe băieţel. Era lumina vieţii lor, iar vizitele lui din fiecare seară erau aşteptate cu nerăbdare întreaga zi. Adesea, tatăl şi mama lui Charlie li se alăturau şi ei, lângă uşă, să asculte poveştile celor bătrâni; şi astfel, pentru, să zicem, o jumătate de oră, în fiecare seară, odaia aceasta se transforma într-un palat fericit şi toţi membrii familiei uitau cât erau de flămânzi şi de amărâţi.

          Într-o seară, când Charlie se duse să îşi vadă bunicii, le zise:

          — Chiar e adevărat că Fabrica de Ciocolată Wonka e cea mai mare din lume?

          — Adevărat? strigară cei patru într-un singur glas. Bineînţeles că-i adevărat! Dumnezeule, chiar nu ştiai una ca asta? E de aproape cincizeci de ori mai mare decât oricare alta!

          — Şi domnul Willy Wonka e de-adevăratelea cel mai deştept fabricant de ciocolată din lume?

          — Dragul meu băiat, spuse bunicuţul Joe, ridicându-se niţeluş pe pernă. Domnul Willy Wonka e cel mai uimitor, cel mai fantastic, mai extraordinar fabricant de ciocolată de pe lume! Credeam că toată lumea ştie asta!

          — Ştiam că e faimos, bunicuţule Joe, şi ştiam că e foarte deştept

          — Deştept! strigă bătrânelul. E mai mult decât atât! E un magician al ciocolatei! Poate să facă orice – absolut orice îşi pune-n cap! Nu-i aşa, dragii mei?

          Ceilalţi trei bătrânei dădură aprobator din cap şi ziseră:

          — Absolut adevărat. Pe cât se poate de adevărat.

          — Vrei să spui că nu ţi-am povestit niciodată despre domnul Willy Wonka şi despre fabrica lui? se miră bunicuţul Joe.

          — Niciodată, îi răspunse micuţul Charlie.

          — Dumnezeule mare din ceruri! Nu ştiu ce-i cu mine!

          — Îmi povesteşti acum, te rog, bunicuţule Joe?

          — Bineînţeles că-ţi povestesc. Aşează-te lângă mine, pe pat, scumpule, şi ascultă cu atenţie!

          Bunicuţul Joe era cel mai în vârstă dintre cei patru bunici. Avea nouăzeci şi şase de ani şi jumătate, adică aproape vârsta maximă la care poate ajunge cineva. Ca toate persoanele extrem de bătrâne, era delicat şi slăbit şi, pe tot parcursul zilei, vorbea foarte puţin. Seara însă, când Charlie, nepoţelul lui iubit, venea în odaie, părea, în mod miraculos, să întinerească. Toată oboseala îl părăsea şi bătrânul devenea energic şi înflăcărat ca un puşti.

          — Oh, ce om e domnul Willy Wonka! strigă bunicuţul Joe. Ştiai, bunăoară, că a inventat el singur mai mult de două sute de sortimente de batoane de ciocolată, fiecare cu o altă umplutură, fiecare de departe mai dulce, mai cremos şi mai delicios decât orice produs al oricărei alte fabrici?!

          — Perfect adevărat! exclamă bunicuţa Josephine. Şi le trimite în toate cele patru colţuri ale lumii! Nu-i aşa, bunicuţule Joe?

          — Aşa-i, draga mea, aşa-i. Şi la toţi regii şi preşedinţii de pe pământ. Dar nu face doar batoane de ciocolată. Vai de mine, nu! Are nişte invenţii de-a dreptul fantastice în mânecă, domnul Willy Wonka al nostru! Ştiai că a inventat o modalitate de a fabrica îngheţata în aşa fel încât să rămână rece ore în şir, fără să stea în lada frigorifică? Poţi s-o laşi în soare toată dimineaţa, pe arşiţa cea mai mare, că nu se topeşte!

          — Dar asta e imposibil! spuse micuţul Charlie, făcând ochii mari la bunicul lui.

          — Sigur că e imposibil! exclamă bunicuţul Joe. E complet absurd! Dar domnul Willy Wonka a reuşit s-o facă!

          — Chiar aşa! îl susţinură ceilalţi, dând din cap ca să-i întărească spusele. Domnul Wonka a reuşit.

          — Şi apoi, continuă bunicuţul Joe, vorbind foarte rar, ca Charlie să nu piardă nici un cuvinţel, domnul Willy Wonka poate să facă bezele cu gust de violete, şi caramele savuroase, care-şi schimbă culoarea din zece în zece secunde, în timp ce le sugi, şi dulciuri pufoase, care se topesc de cum ţi-ai atins buzele de ele. Poate să facă gumă de mestecat care nu-şi pierde gustul niciodată şi baloane dulci, pe care le umfli la dimensiuni enorme, înainte să le înţepi cu un ac şi să le spargi. Şi, printr-o metodă secretă, poate să facă ouă de sturz cu picăţele negre pe ele şi, când le bagi în gură, se fac din ce în ce mai mici, până ce, dintr-odată, te trezeşti că n-ai mai rămas decât cu un puişor din zahăr roz, pe vârful limbii.

          Bunicuţul Joe luă o pauză, ca să-şi treacă, încet, vârful limbii peste buze.

          — Îmi lasă gura apă doar când mă gândesc, mărturisi el.

          — Şi mie, i se alătură micuţul Charlie. Dar zi mai departe, te rog!

          În timp ce vorbeau, domnul şi doamna Bucket, părinţii lui Charlie, intraseră pe nesimţite în odaie, iar acum şedeau amândoi în pragul uşii şi ascultau.

          — Povesteşte-i lui Charlie de prinţul nebun din India! sugeră bunicuţa Josephine. I-ar plăcea povestea.

          — Vrei să spui, prinţul Pondicherry1? întrebă bunicuţul Joe, izbucnind în râs.

          — Complet ţicnit! aprecie bunicuţul George.

          — Însă foarte bogat, completă bunicuţa Georgina.

          — Dar ce-a făcut? întrebă, nerăbdător, Charlie.

          — Ascultă, îi spuse bunicuţul Joe, şi-o să afli.

          Domnul Wonka şi prinţul indian

          — Prinţul Pondicherry i-a scris o scrisoare domnului Willy Wonka, începu bunicuţul Joe, în care îl ruga să vină până în India şi să-i construiască un palat colosal, numai şi numai din ciocolată.

          — Şi domnul Wonka l-a construit, bunicuţule?

          — Fireşte că l-a construit. Şi ce palat! Avea o sută de camere, şi totul era făcut din ciocolată neagră sau albă! Cărămizile erau din ciocolată, şi cimentul care le lega era tot ciocolată, şi ferestrele erau din ciocolată, şi toţi pereţii şi tavanele erau tot din ciocolată, la fel şi covoarele, şi tablourile, şi mobilierul, şi paturile; iar când deschideai robinetele la baie, pe-acolo curgea ciocolată fierbinte.

          Când l-a terminat, domnul Wonka i-a spus prinţului Pondicherry: „Te previn că n-o să ţină foarte mult, aşa c-ai face bine să te-apuci să-l mănânci cât mai repede”. „Prostii!” a strigat prinţul. „N-o să m-apuc să-mi mănânc palatul! N-am să ronţăi nici măcar scările, şi nici n-am să ling pereţii! Am să locuiesc în el!” Numai că domnul Wonka a avut dreptate, fireşte, fiindcă, la scurt timp după asta, a sosit o zi toridă, cu un soare ucigător, şi tot palatul a început să se topească, după care s-a prăbuşit încet la pământ, aşa că prinţul cel ţăcănit, care moţăia în camera de zi în momentul acela, s-a trezit înotând într-un lac imens şi lipicios de ciocolată.

          Micuţul Charlie stătea foarte cuminte pe marginea patului, cu ochii cât cepele la bunicul lui. Faţa i se luminase şi căscase aşa tare ochii, că i se vedea numai albul de pe margini.

          — Şi povestea asta e adevărată? vru el să afle. Sau mă luaţi peste picior?

          — E adevărată! strigară într-un glas cei patru bătrânei. Bineînţeles că e adevărată! întreabă pe cine vrei tu!

          — Şi să vă mai spun ceva adevărat, îi ademeni bunicuţul Joe, de data asta aplecându-se mai mult către Charlie şi coborând glasul până ce ajunse să şoptească tainic. Nimeni nu iese niciodată!

          — De unde? întrebă Charlie.

          — Şi nimeni nu intră niciodată!

          — Unde să intre?

          — În Fabrica lui Wonka, fireşte!

          — Bunicuţule, ce vrei să spui?

          — Vorbesc de muncitori, Charlie.

          — Muncitori?

          — Toate fabricile, îi explică bunicuţul Joe, au muncitori care intră şi ies pe porţi dimineaţa şi seara – cu excepţia celei a lui Wonka! Ai văzut tu vreodată pe cineva care să intre în locul acela – sau să iasă de-acolo?

          Micuţul Charlie se uită cu atenţie la fiecare din cele patru feţe îmbătrânite, şi ele îl priviră la rândul lor. Erau nişte feţe prietenoase şi zâmbitoare, dar, în acelaşi timp, serioase. Nu se citea nici urmă de glumă sau de luat peste picior pe niciuna dintre ele.

          — Ei! Ai văzut? insistă bunicuţul Joe.

          — Păi nu prea ştiu, bunicuţule, se bâlbâi Charlie. De câte ori trec eu pe lângă fabrică, porţile par să fie închise.

          — Exact! exclama bunicuţul Joe.

          — Dar trebuie să existe oameni care să lucreze acolo

          — Nu oameni, Charlie. Nu oameni obişnuiţi, în orice caz.

          — Atunci, cine? strigă Charlie.

          — A-ha Vezi tu, asta e Asta e încă o dovadă a deşteptăciunii domnului Willy Wonka.

          — Charlie, scumpule, îl strigă doamna Bucket din locul în care stătea, lângă uşă, e timpul să te duci la culcare. Ajunge pentru seara asta!

          — Dar, mamă, trebuie să aud

          — Mâine, scumpule

          — Aşa-i, aprobă bunicuţul Joe. O să-ţi povestesc restul mâine-seară.

          Muncitorii misterioşi.

          În seara următoare, bunicuţul Joe îşi reluă firul poveştii.

          — Vezi tu, Charlie, nu cu mult timp în urmă, mii de oameni lucrau în Fabrica domnului Willy Wonka. După care, într-o bună zi, pe neaşteptate, domnul Wonka le-a cerut absolut tuturor să plece, să se ducă la ei acasă şi să nu mai vină niciodată.

          — Dar de ce? întrebă Charlie.

          — Din cauza spionilor.

          — A spionilor?

          — Da. Vezi tu, toţi ceilalţi fabricanţi de ciocolată începuseră să invidieze dulciurile minunate ale domnului Wonka şi se apucaseră să trimită spioni, să fure reţetele secrete. Spionii se angajau la Fabrica Wonka, prefăcându-se că sunt muncitori obişnuiţi, şi, în timp ce erau acolo, aflau din sursă sigură cum se face un anumit produs.

          — Şi se duceau înapoi la fabricile lor şi povesteau? întrebă Charlie.

          — Trebuie să fi făcut aşa, răspunse bunicuţul Joe, pentru că, la scurt timp după aceea, fabrica lui Fickelgruber2 s-a pornit să facă o îngheţată care nu se topea niciodată, nici sub soarele cel mai dogoritor. După asta, fabrica domnului Prodnose3 a scos pe piaţă o gumă de mestecat care nu îşi pierdea niciodată aroma, indiferent cât mestecai la ea. Şi, după asta, fabrica domnului Slugworth4 a început să facă baloane de zahăr pe care le umflai la dimensiuni urieşeşti, înainte să le înţepi cu acul şi să le spargi. Şi povestea se repeta şi la alte fabrici. Domnul Willy Wonka ajunsese să îşi smulgă barba şi să strige: „Ce îngrozitor! Voi fi ruinat! Sunt spioni peste tot! Va trebui să închid fabrica!”

          — Doar n-a făcut una ca asta! se revoltă Charlie.

          — Ba da, a făcut. Le-a spus tuturor muncitorilor că regretă, însă trebuie să-i trimită acasă. Apoi, a închis porţile principale şi le-a legat cu un lanţ. Dintr-odată, gigantica Fabrică de Ciocolată Wonka a devenit tăcută şi pustie. Coşurile au încetat să mai scoată fum, maşinile şi-au oprit bâzâitul şi, de atunci, nu s-a mai fabricat nici măcar o ciocolată sau o bomboană. Nu se zărea nici un suflet de om care să intre sau să iasă, şi până şi domnul Willy Wonka dispăruse cu desăvârşire. Lunile treceau una după alta, continuă bunicuţul Joe, şi fabrica rămânea tot închisă. Toată lumea zicea: „Săracu’ domnu’ Wonka. Era aşa de cumsecade. Şi făcea nişte lucruri aşa de bune. Dar acum e la pământ. S-a terminat cu el.” Apoi, s-a petrecut ceva uimitor. Într-o buna zi, dis-de-dimineaţă, coloane subţirele de fum au început să fie văzute ieşind din vârful coşurilor înalte ale fabricii! Lumea din oraş se oprea să caşte ochii. „Ce se-ntâmplă?” strigau. „Cineva a aprins cuptoarele! Domnul Wonka deschide din nou fabrica!” Au alergat la porţi, aşteptându-se să le vadă larg deschise şi pe domnul Wonka stând acolo, să îşi primească iarăşi muncitorii. Dar n-a fost aşa! Imensele porţi de fier erau tot încuiate şi legate la fel de sigur ca mai înainte, iar domnul Wonka nu era de văzut nicăieri. „Dar în fabrică se lucrează!” strigau oamenii. „Ascultaţi! Se aud maşinile! Zbârnâie din nou! Şi se simte mirosul de ciocolată în aer!”

          Bunicuţul Joe se aplecă în faţă şi puse un deget lung şi subţire pe genunchiul lui Charlie, spunându-i încet:

          — Dar misterul cel mai mare, Charlie, erau umbrele de la ferestrele fabricii. Lumea care stătea afară, în stradă, a văzut umbre întunecate care se mişcau în spatele ferestrelor mate.

          — Umbrele cui? întrebă iute Charlie.

          — Asta voiau să afle cu toţii. „Clădirea e plină de muncitori! strigau oamenii. Da’ nimeni n-a intrat! Porţile sunt încuiate! E-o nebunie! Şi nici nu iese nimeni!” Numai că nu mai era nici o îndoială, continuă bunicuţul Joe, că fabrica funcţiona. Şi de-atunci nu şi-a mai oprit activitatea, de zece ani. Mai mult, ciocolatele şi dulciurile s-au făcut şi mai fantastice şi mai delicioase. Şi, fireşte, acum, când domnul Wonka inventează vreo acadea nemaipomenită, nici domnul Fickelgruber, nici domnul Prodnose, nici domnul Slugworth, nici nimeni altcineva nu mai e în stare să o copieze. Nici un spion nu mai poate să intre în fabrică, să afle reţeta.

          — Dar, bunicuţule, strigă Charlie, pe cine a angajat domnul Wonka să lucreze în fabrică?

          — Nimeni nu ştie, Charlie.

          — Dar e absurd! Nu l-a întrebat nimeni pe domnul Wonka?

          — Nimeni nu îl vede. Nu iese niciodată. Singurele lucruri care ies din locul acela sunt ciocolatele şi dulciurile. Ies printr-o trapă specială din perete, ambalate şi cu adresele scrise pe ele, şi sunt ridicate, în fiecare zi, de camioanele poştei.

          — Dar, bunicuţule, ce fel de oameni sunt cei care lucrează acolo?

          — Dragul meu, zise bunicul Joe, ăsta e unul dintre marile mistere ale lumii fabricanţilor de ciocolată. Ştim un singur lucru despre ei: sunt foarte micuţi. Umbrele firave ce apar uneori în spatele geamurilor, mai cu seamă noaptea, târziu, când sunt aprinse luminile, sunt ale unor oameni mărunţei de tot, care mi-ar ajunge cam până la genunchi

          — Nu există asemenea oameni, comentă Charlie.

          Chiar în clipa aceea, domnul Bucket, tatăl lui Charlie, intră în odaie. Se întorsese de la fabrica de pastă de dinţi şi flutura entuziasmat ziarul de seară.

          — Aţi aflat vestea cea mare? strigă el, ţinând ziarul astfel încât să poată vedea cu toţii titlul uriaş. Acesta spunea:

          FABRICA WONKA SE VA DESCHIDE ÎN SFÂRŞIT PENTRU CÂŢIVA NOROCOŞI.

          Biletele Aurii

          — Adică oamenii o să poată să intre în fabrică? ţipă bunicuţul Joe. Citeşte-ne ce zice – iute!

          — Bine, se învoi domnul Bucket, netezind ziarul. Ascultaţi:

          Domnul Willy Wonka, geniul fabricant de dulciuri, pe care nu la mai văzut nimeni în ultimii zece ani, nea trimis azi următoarea înştiinţare:

          Eu, Willy Wonka, m-am hotărât să permit la cinci copii – doar cinci, luaţi aminte, nu mai mulţi – să îmi viziteze fabrica anul acesta. Cei cinci norocoşi vor face un tur al cărui ghid voi fi chiar eu, în persoana, şi vor fi lăsaţi să vadă toate secretele şi lucrurile magice din fabrica mea. Apoi, la sfârşitul vizitei, ca un cadou special, vor primi cu toţii destule ciocolate şi acadele cât să le ajungă tot restul vieţii! Aşadar, căutaţi Biletele Aurii! Cinci Bilete Aurii au fost tipărite pe hârtie aurită, şi aceste cinci Bilete Aurii au fost ascunse sub ambalajul obişnuit a cinci batoane obişnuite. Aceste cinci batoane se pot găsi oriunde – în orice magazin de pe oricare stradă din orice oraş al oricărei ţări din lume —, pe orice tejghea unde se vând dulciuri Wonka. Iar cei cinci norocoşi care găsesc aceste cinci Bilete Aurii sunt singurele persoane cărora li se va permite să viziteze fabrica mea şi să vadă cum e acum înăuntru! Mult succes tuturor şi vânătoare plăcută!

          (Semnat Willy Wonka.)

          — Omul s-a ţicnit! murmură bunicuţa Josephine.

          — Ba e genial! strigă bunicuţul Joe. E un magician! Ia închipuiţi-vă ce-o să se întâmple acum! Toată lumea o să caute Biletele acelea Aurii! Toată lumea o să cumpere batoane Wonka, sperând să găsească unul dintre ele! O să aibă vânzări mai mari ca niciodată! O, ce minunat ar fi să găseşti unul!

          — Şi toată ciocolata şi bomboanele pe care le poţi mânca pentru tot restul vieţii —gratis! observă bunicuţul George. Ia gândiţi-vă cum ar fi!

          — Ar fi nevoiţi să le livreze într-un camion! comentă bunicuţa Georgina.

          — Îmi vine rău şi numai când mă gândesc la asta, zise bunicuţa Josephine.

          — Prostii! strigă bunicuţul Joe. Ce-ar fi, Charlie, să desfaci un baton de ciocolată şi să vezi că înăuntru sclipeşte un Bilet Auriu!

          — Ar fi ceva, bunicuţule. Dar n-am nici o speranţă, spuse cu tristeţe Charlie. Eu primesc doar unul pe an.

          — Nu se ştie niciodată, scumpule, îl încurajă bunicuţa Georgina. Săptămâna viitoare e ziua ta. Ai la fel de multe şanse ca oricare alt copil.

          — Mă tem că asta nu-i adevărat, zise bunicuţul George. Copiii care o să găsească Biletele Aurii sunt cei care îşi permit să cumpere dulciuri în fiecare zi. Charlie al nostru nu primeşte decât o dată pe an. N-are nici o şansă.

          Primii doi norocoşi.