AnnaE
#0

Pentru a urmari filmul accesați linkul de mai jos

 

 

 

 

 

 

https://latimp.eu/matilda-film-pentru-copii-1996/

 

 

 

 

Cititorul de cărţi.

         

       Un lucru este caraghios în legătură cu mamele şi taţii. Chiar dacă propriul lor copil este cea mai enervantă zgaibă pe care ţi-o poţi închipui, ei totuşi cred că el sau ea este minunat(ă).

          Unii părinţi merg şi mai departe. Devin atât de orbiţi de adoraţie încât ajung să se convingă că copilul lor are calităţi de geniu.

          Ei bine, aici nu este nimic anormal. Aşa este pe lumea asta. Numai că, atunci când părinţii încep să ne povestească despre inteligenţa strălucitoare a revoltătoarei lor odrasle, ne vine să strigăm „Aduceţi un lighean că ne vine să vomăm!". -

          Profesorii de şcoală au mult de suferit de pe urma acestor poveşti cu coadă din partea părinţilor prea mândri de odraslele lor, dar de obicei le întorc spatele când e vorba să scrie rapoartele de sfârşit de trimestru. Dacă eu as fi profesor aş pregăti nişte gogoşi adevărate pentru copiii acestor părinţi nătăfleţi.

          „Fiul Dvs. Maxitmlian, aş scrie, este o apă de ploaie. Sper că aveţi o afacere a familiei în cărel puteţi împinge când termină şcoala, pentru că sunt sigur cum sunt sigur că astăzi e vineri, că n-o să-şi găseabcă de lucru nicăieri în altă parte".

          Sau dacă aş avea o dispoziţie mai poetică în ziua aceea poate că aş scrie: „Este o curiozitate faptul că greierii au organele auditive în interiorul abdomenului, dar fiica Dvs. Vanessa, judecind după ce a învăţat trimestrul acesta, nu are organe auditive deloc".

          Sau poate aş intra mai adânc în istoria naturală şi aş scrie: „Cicada periodică petrece şase ani târându-se sub pământ şi numai şase zile ca o fiinţă liberă în aer şi soare. Fiul Dvs. Wilfred a petrecut şase ani târându-se în această şcoală şi incă mai aşteptăm să iasă din starea de larvă".

          O fetiţă deosebit de înţepata m-ar putea împinge să scriu: „Fiona are acelaşi fel de frumuseţe cu un iceberg, dar spre deosebire de acesta, nu are nimic dincolo de suprafaţă".

          Cred că mi-ar place să scriu rapoartele de sfârşit de trimestru pentru clienţii din clasa mea.

          Dar gata cu asta. Trebuie să mergem mai departe.

          Cu totul accidental întâlneşti părinţi care sunt exact opusul celor descrişi mai sus, şi nu manifestă nici un interes faţă de copiii lor, şi bineînţeles aceştia sunt cu mult mai răi decât cei care-şi strică copiii.

          Domnul şi doamna Wornrwood erau doi astfel de părinţi. Aveau un băiat pe care-l chema Michael şi o fetiţă pe care o chema Matilda. Aceşti părinţi se uitau la Matilda mai ales, ca la un gunoi. Gunoiul este ceva ce trebuie să tolerezi până vine vremea să-l arunci afară. Domnul şi doamna Wormvvood aşteptau cu multă nerăbdare să vină vremea să o arunce afară pe fiica lor, de preferat în ţara vecină sau mai departe decât atât.

          Este suficient de rău ca părinţii să trateze copiii obişnuiţi ca pe nişte gunoaie, dar devine incă mult mai rău când copilul cu pricina este neobişnuit, şi prin asta trebuie să se înţeleagă sensibil şi strălucitor la minte. Matilda le avea pe amândouă aceste calităţi, dar mai mult ca orice, era de o inteligenţă neobişnuită. Mintea ei era atât de flexibilă şi învaţa atât de repede, încât calitatea aceasta ar fi trebuit să fie evidentă pentru cei mai greoi la minte dintre părinţi.

          Dar domnul şi doamna Wormwood erau amândoi atât de tâmpi şi aşa de tare înfăşuraţi în meschina lor viaţă, încât nu observau nimic neobişnuit la fiica lor. Ca să spunem adevărul, mă îndoiesc că ar ii observat dacă s-ar fi tarat prin casă cu un picior rupt. Fratele Matildei, Michael, era un băiat absolut normal, dar fetiţa, aşa cum spuneam, iţi sărea de la început în ochi. Pe când avea un an şi jumătate vorbirea ei era perfectă şi ştia la fel de multe cuvinte ca cei mai mulţi dintre adulţi. Părinţii ei, în loc s-o aplaude, o numeau clănţănitoare zgomotoasă şi-i spuneau răstit că fetiţele mici trebuie văzute şi nu auzite.

          Când avea trei ani învăţase să citească studiind singură ziarele şi revistele pe care le găsea prin casă. Pe la patru ani putea să citească repede şi bine şi începuse să caute cărţi. Singura carte din casa acestei luminate familii era una care se chema Reţete simple, care aparţinea mamei ei, şi după ce o citise din scoarţă în scoarţă şi învăţase toate reţetele pe de rost, realiză că vroia ceva mai interesant.

          — Tăticule, zise ea, crezi că ai putea să-mi cumperi o cartel

          — O carte? – zise el. Ce vrei să faci cu zăpăcita carte?

          — Să citesc, tăticule.

          — Da' televizorul ce-are, pentru numele lui Dumnezeul Ai un televizor frumos, cu ecran de

          30 cm şi acum vrei şi carte!

          Aproape în fiecare după – amiază Matilda era lăsată singură acasă. Fratele ei (cu patru ani mai mare) mergea la joacă. Tatăl mergea la lucru, iar mama ei se ducea să joace bingo* intrun oraş la 12 km depărtare.

          Doamna Worinwood era pasionată să joace bingo şi juca cinci după-amieze pe săptămâna.

          in după-amiaza zilei când tatăl ei refuzase să-i cumpere o carte, Matilda plecă singură la biblioteca publică a statului. Când ajunse se prezentă singură bibliotecarei, doamna Phelps şi întreba dacă se putea aşeza acolo să citească. Doamna Phelps fusese puţin mirată de venirea unei fetiţe atât de mici neînsoţita de unul din părinţi, dar cu toate acestea ii spusese că era binevenită.

          — Unde sunt, vă rog, cărţile pentru copii? – întreabă Matilda.

          — Sunt acolo, pe rafturile de jos, ii răspunse doamna Phelps. Vrei să te ajut să găseşti una frumoasă cu multe poze?

          — Nu, mulţumesc, zise Matilda. Sunt sigură că mă descurc.

          Şi de atunci înainte, în fiecare după-amiază când mama ei pleca la bingo, Matilda alerga la bibliotecă. Drumul pană acolo ii lua numai zece minute şi astfel ii rămâneau două ore întregi să stea singură într-un colţ confortabil şi să devoreze o carte după alta. După ce citise toate cărţile pentru copii din bibliotecă începu să se uite în jur în căutare de altceva.

          Doamna Phelps, care o urmărise fascinată în ultimele două săptămâni, se sculă de la birou şi se îndrepta spre ea:

          — Pot să te ajut cn ceva, Matilda? – întrebă ea.

          — Mă întrebam ce să mai citesc, zise Matilda. Am terminat toate cărţile pentru copii.

          — Vrei să spui că te-ai uitat la poze?

          — Da, dar am citit şi cărţile.

          Doamna Phelps se uita în jos la Matilda şi Matilda ii întoarse privirea.

          — Câteva mi s-au părut plictisitoare, zise Matilda, dar altele mi s-au părut minunate. Cel mai mult mi-a plăcut Grădina Secretă. E plină de mister. Misterul camerei în spatele uşii închise şi misterul grădinii de dincolo de zidul înalt.

          Doamna Phelps rămase împietrită.

          — Caţi ani ai tu, Matilda? – întrebă ea.

          — Patru ani şi trei luni, răspunse Matilda.

          Doamna Phelps fu şi mai mirată de data asta, dar avea destulă înţelepciune să nu arate.

          — Ce fel de carte ţi-ar place să citeşti acum? —intrebă ea.

          — Aş vrea o carte foarte bună, zise Matilda, una dintre cele pe care le citesc oamenii mari.

          Una renumită. Nu ştiu nici un nume.

          Doamna Phelps se uita fără grabă de-a lungul rafturilor. Nu prea ştia ce să aleagă. Cum putea cineva, gândi ea, să aleagă o carte renumită pentru adulţi, pentru o fetiţă de patru ani? Primul ei gând fu să aleagă o carte romanţată de genul celor scrise pentru adolescente de cincisprezece ani, dar dintr-un instinct al ei se pomeni trecând peste raftul cu astfel de cărţi.

          — încearcă asta, zise ea în cele din urmă. Este renumită şi frumoasă. Dacă este prea lungă, spune-mi ca să caut una mai scurtă şi mai uşoară.

          — Marile Speranţe, citi Matilda, de Charles Dic-kens. Aş vrea să încerc s-o citesc.

          E o nebunie, gândi doamna Phelps, dar către Matilda zise:

          — Sigur că poţi s-o încerci.

          in după-amiezile care urmară doamna. Phelps cu greu îşi putu dezlipi privirea de la fetiţa care stătea ore în şir cuibărită în fotoliul cel mare, Ia capătul opus al camerei, cu cartea pe genunchi.

          Trebuia s-o ţină pe genunchi pentru că era prea grea s-o ţină în mană şi asta o făcea să stea aplecată i& faţă ca să poată citi. Era o arătare ciudată această mică creatură cu părul închis la culoare, cu picioarele atârnate mult deasupra podelei, absorbită total de minunatele aventuri ale lui Pip şi ale bătrânei domnişoare Havisham cu casa ei împăienjenita şi de vraja cu care acest mare povestitor împletise cuvintele. Singurele mişcări ale micuţei cititoare erau ridicările de braţ din când în când ca să întoarcă pagina şi doamna Phelps se simţea puţin tristă ori de cate ori traversa camera spre ea să-i spună:

          — Este cinci fără zece, Matilda.

          Într-una din după-amiezile primei săptămâni petrecute la bibliotecă, doamna Phelps o întrebase:

          — Te aduce mama pană aici şi pe urmă vine să te ia acasă?

          — Mama se duce la Aylesbury în fiecare după-a-miază să joace bingo. iui ştie că sunt aici.

          — Dar asta nu e bine, zise doamna Phelps. Mai bine i-ai cere voie.

          — Prefer să nu-i cer voie, zise Matilda. Nu mă in-eurajează să citesc, nici ea, nici tata.

          — Dar ce se aşteaptă ei ca tu să faci într-o casă pustie, singură, toată după-amiaza?

          — Să-mi fac de lucru şi să mă uit la televizor.

          — Aha.

          — Mamei nu-i prea pasă ce fac. adăugă Matilda cu tristeţe.

          Doamna Phelps era îngrijorată de dorumul care trebuia să-l facă traversând strada principală a satului cu trafic destul de intens, dar hotărî să nu intervină.

          Într-o săptămână Matilda termină Marile Speranţe care în acea ediţie conţinea patru sute unsprezece pagini.

          — Grozav mi-a plăcut, zise ea doamnei Phelps. Domnul Dickens a mai scris şi altele?

          — Multe altele, răspunsese uluită doamna Phelps. Să-ţi aleg alta?

          in următoarele şase luni, sub îndrumarea grijulie a doamnei Phelps, Matilda citise următoarele cărţi:

          Nickolas Nickleby de Charles Dickens.

          Oliver Twist de Charles Dickens.

          Jane Eyre de Charlotte Bronte.

          Mândrie şi Prejudecată de Jane Austin.

          Tess D'Urbervilles de Thomas Hardy.

          Kim de Eudyard Kipling.

          Omul invizibil de H. G. Wells.

          Bătrânul şi Marea de Ernest Hemingway.

          Strugurii maniei de John Steinbeck.

          Era o listă formidabilă şi doamna Phelps devenise tot mai plină de uimire şi de fericirea acestei realizări, dar era probabil un lucru bun faptul că nu se lăsa cu totul transportată de toate acestea. Aproape oricine altcineva, martor ai acestor realizări ale unui copil atât de mic, ar fi fost tentat să facă valvă mare şi să împrăştie vestea în tot satul şi mai departe.

          Dar nu doamna Phelps. Era o persoană care-şi vedea de treburile ei, şi care descoperise de multă vreme că rareori merită să te amesteci în treburile altora.

          — Domnul Hemingway spune multe lucruri pe care nu le înţeleg, ii spuse Matilda. Mai ales despre bărbaţi şi femei. Dar îmi place foarte mult chiar şi aşa. Din felul cum povesteşte am sentimentul că mă aflu şi eu acolo şi că urmăresc întâmplările, la fel ca personajele din carte.

          — Un scriitor bun reuşeşte întotdeauna asta, zise doamna Phelps. N-are nimic dacă simt părţi pe care nu le înţelegi. Stai de o parte şi lasă cuvintele să te înconjoare, ca o muzică.

          — Da, da.

          — Ştiai că bibliotecile publice ca asta iţi dau posibilitatea să împrumuţi cărţi şi să le iei acasă!

          — N-am ştiut, zise Matilda. Aş putea şi eu să împrumut "?

          — Bineînţeles, zise doamna Plielps. După ce alegi o carte vino cu ea la mine să fac o fişă şi o poţi lua acasă pentru două săptămâni. Poţi să iei mai multe odată dacă vrei.

          De atunci înainte Matilda vizita biblioteca o dată pe săptămână să ia cărţi noi şi să le înapoieze pe cele vechi.

          Micul ei dormitor devenise acum bibliotecă şi acolo îşi petrecea cele mai multe după-amieze, deseori cu o cană de cacao lângă ea. Nu era suficient de înaltă ca să ajungă la cele necesare în bucătărie, dar păstrase în curte o cutie pe care acum o adusese înăuntru, pe care se urca ca să ajungă la cele ce-i trebuiau. De cele mai multe ori îşi făcea cacao cu lapte încălzind laptele pe cuptor înainte de a-l amesteca cu celelalte ingrediente. Alteori pregătea o supă sau altă băutură caldă. Era plăcut să

          — c. 664 aibă o băutură caldă în camera ei, când stătea singură şi citea într-o casă pustie. Cărţile o transportau într-o altă lume, printre oameni extraordinari, care trăiau vieţi palpitante.

          Călătorise astfel cu corăbii din vremuri îndepărtate cu Joseph Conrad, în Africa, cu Ernest Hemingway, şi în India cu Kudyard Kipling. Călătorise în toată lumea stând de fapt în cămăruţa ei, într-un sat englezesc.

          D1 Wormv/ood, marele vânzător de maşini.

          Părinţii Matildei aveau o casă destul de frumoasă, cu trei dormitoare la etaj, şi sufrageria, camera de zi şi bucătăria la parter. Tatăl ei era vânzător de maşini de mana a doua şi se descurca bine cu asta.

          — Eumeguş, zicea el cu mândrie. Este unul din secretele succesului meu. Şi nu mă -costă nimic. II iau gratis de la fabrică.

          — Sila ce-l foloseşti? – întrebase Matilda.

          — Ha! Te interesează pe tine! – răspunse'el.

          — Eu văd cum rumeguşul te poate ajuta să vinzi maşini de mana a doua, tăticule.

          — Asta pentru că ai o minte de gaşcă, zise el. Nu vorbea foarte frumos, dar Matilda era obişnuită cu asta. La fel ştia că tatălui ei ii plăcea să se laude, şi-l provoca fără jenă.

          — Trebuie să fii foarte deştept ca să foloseşti ceva care nu costă nimic, zise ea. Aş vrea să pot şi eu să fac aşa ceva.

          — N-ai să poţi, răspunse el. Eşti prea prostovană pentru asta. Dar am să-i spun fratelui tău Mike despre ce estevorba, pentru că el o să-mi fie partener de afaceri într-o zi. Ignorând-o pe Matilda, se întorsese spre băiat şi zisese:

          — Sunt gata întotdeauna să cumpăr o maşină după ce un dobitoc i-a stricat vitezele în aşa hal, că nu se mai poate face nimic cu ele şi cârâie ca dracu1. O iau foarte ieftin. Pe urmă, tot ce am de făcut este să amestec nişte rumeguş cu uleiul din cutia de viteze, şi merge ca unsă!

          — Şi cat timp o să ţină pană începe să cârâie din. nou? – întrebase Michael.

          — Suficient de mult ca să ajungă cu ea la o distanţă mare, ii răspunse rânjind. Vreo 150 km.

          — Dar asta este necinstit, tăticule, zisese Matilda. Este înşelătorie.

          — Nimeni n-a ajuns vreodată bogat fiind cinstit, zise el. Clienţii există ca să fie păcăliţi.

          Domnul Woruiwood era un bărbat scund cu o figură ca de şobolan, dinţii din faţă ieşindu-i de după mustaţa şoricească. ii plăcea să poarte jachete în carouri mari în culori vii şi cravate, de obicei galbene sau verzi.

          — Sau kilometrajul, de exemplu, continuă el. Orice om care cumpără o maşină de mana a doua vrea să ştie primul lucru caţi kilometri au fost făcuţi cu ea, nu?

          — Da, răspunse băiatul.

          — Aşadar cumpăr o rablă care are 300 de mii de km pe indicator. O iau ieftin pentru că nimeni nu cumpără o maşină atât de uzată, nu? Dar la maşinile din ziua de azi nu mai poţi să scoţi vitezometrul afară şi să aranjezi cifrele, cum se făcea acum zece ani. Sunt fixate în aşa fel încât e imposibil să-ţi bagi nasul, decât doar dacă eşti cine ştie ce şmecher de ceasornicar.

          Aşa că, ce fac f îmi folosesc creierul, băiete, asta fac!

          — Cum? – întrebă Michael fascinat. Părea că moştenise de la tatăl său plăcerea de a fi necinstit.

          — Stau şi mă gândesc cum aş putea să fac indicatorul să arate zece mii de km în loc de 300 de mii de km, fără să desfac vitezometrul în bucăţi. Ei bine, dacă aş merge înapoi cu maşina suficient de mult, atunci aş obţine asta fiindcă numerele se schimbă înapoi, mi-i aşa? Dar cine poate să meargă înapoi mii şi mii de kilometrii? Nu se poate!

          — Bineînţeles că nu, zisese Michael.

          — Aşa că mă scarpin în cap, zise tatăl. îmi folosesc creierul! Când ai norocul să ai un creier ca al meu. trebuie să il foloseşti! Şi dintr-o dată îmi veni răspunsul. Vă spun, m-am simţit cum trebuie să se fi simţit tipul aia care a descoperit penicilina. Evrica! – am strigat. Asta este!

          — Şi ce-ai făcut, tată? – întrebase băiatul.

          — Vitezometrul, zisese domnul Wormwood, este legat de un cablu care este cuplat cu un altul la roţile din faţă. în primul rand am deconectat cablul acolo unde se unea cu roţile din faţă. Pe urmă am luat un burghiu electric din alea de mare viteză şi l-am cuplat la capătul cablului în aşa fel încât atunci când se învârteşte se transmite prin cablu invers. Aţi înţeles pană acum! Mă urmăriţi?

          — Da, tăticule, răspunse tânărul Michael.

          — Burghiele astea se învârt cu o viteză teribilă, zisese tatăl, aşa că atunci când pornesc burghiul, numerele de pe kilometraj se schimbă mergând înapoi cu o viteză fantastică. Pot să iau 70 km de pe kilometraj cu burghiul meu de mare viteză în câteva minute. Şi când am terminat treaba, maşina a parcurs numai zece mii de kilometri şi e gata de vândut. „E aproape nouă" ii spun clientului. „De abia are zece mii. A aparţinut unei bătrâne care o folosea numai de două ori pe săptămână pentru cumpărături."

          — Chiar poţi să întorci kilometrajul înapoi cu un burghiu electric? – întrebase tânărul Michael.

          — Vă spun secrete de comerţ, zisese tatăl. Aşa că nu vorbiţi cu nimeni altcineva despre asta.

          Nu vreţi să mă vedeţi la pârnaie, nu 1

          — Nu spun la nimeni, zisese băiatul. Faci asta la multe maşini?

          — Fiecare maşină care îmi ajunge în mană primeşte acest tratament. Toate au kilometrajul sub zece mii de kilometrii înainte de a fi oferite la vânzare. Şi când te gândeşti că asta este invenţia mea, zise tatăl cu mândrie. Şi mi-a adus ceva bănişori!

          Matilda care ascultase toată povestea cu mare atenţie zise:

          — Dar tată, asta este mai necinstit decât chiar povestea cu rumeguşul! Este dezgustător!

          Înşeli încrederea oamenilor!

          — Dacă nu-ţi place, atunci n-ai decât să nu măna-nanci mâncare din casa asta, zise tatăl. B cumpărată din profituri.

          — Sunt bani murdari, zise Matilda. Urăsc asta! Două pete roşii apărură pe obrajii tatălui.

          — Cine dracu' crezi tu că eşti? Arhiepiscopul d Canterbury, să-mi vorbeşti inie de cinste?

          Eşti o gască proastă care n-are nici cea mai mică idee despre ce vorbeşte!

          — Ai dreptate, Harry, zise mama, şi apoi spre Matilda: Ai obrazul gros, să vorbeşti aşa tatălui tău Acum ţine-ţi gura aia rea închisă, să putem urmi programul de la televizor în linişte.

          Se aflau în camera de zi mancindu-şi cina genunchi în faţa televizorului. Cina era de obicei în fa televizorului în casolete de staniol cu compartimente separate pentru mâncare cu carne, cartofi fierţi şi mazăre, aşa cum erau cumpărate de la magazin. Doamna Wormwood mesteca mâncarea cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, uitându-se la un serial comic american. Era o femeie grăsună cu părul vopsit platinat, la rădăcina căruia se vedea o parte crescută de culoarea blănii de şoarece. Se farda abundent şi avea una din acele constituţii nefericite, în care carnea e parcă legată c sfoară, să nu cadă de pe corp. i

          — Mămico, zise Matilda, pot manca în sufrageri ca să pot citi la masă în timp ce mănânc!

          — Nu poţi, o repezi tatăl araneandu-i o privire tă Cina este o reuniune de familie şi nimeni nu se ridică de la masă pană nu se termină.

          — Dar noi nu suntem la masă, zise Matilda.!STu stăm niciodată la masă. întotdeauna mâncăm pe genunchi în faţa televizorului.

          — Şi ce este rău la uitatul la televizor, pot să te întreb? – zise tatăl. Vocea ii devenise dintro dată moale şi ameninţătoare, periculoasă.

          Matilda nu avu curajul să-i răspundă, aşa că tăcu. Simţea furia clocotind înăuntrul ei. Ştia că era rău să-şi urască părinţii aşa, dar ii venea ^reu să-i privească altfel.

          Toate lecturile pe care le avusese pană atunci ii dăduseră o viziune asupra vieţii pe care ei n-o avuseseră niciodată. Numai puţin dacă ar fi citit din Dickens sau Kipling şi şi-ar fi dat seama că puteai să iei şi altceva de la viaţă în afară de a înşela oamenii şi de a te uita la televizor.

          Mai era şi altceva Isu-i plăcea să i se spună întruna că era proastă şi neştiutoare când ea ştia bine că nu era aşa. Supărarea ei clocoti din ce în ce mai tare, pană când, stând în pat în seara aceea luă o hotărâre.

          Hotărâse ca ori de cate ori mama sau tatăl ei erau nedrepţi cu ea, să ie întoarcă spatele inti*- ian fel sau altul. O mică victorie sau două ar ajuta-o să-i tolereze şi s-o protejeze de atâţia nervi.

          Trebuie să vă amintesc că ea nu avea incă cinci ani şi nu este uşor pentru cineva atât de mic să obţină victorii în faţa unor oameni mari şi puternici.

          Dar chiar şi aşa, era hotărâtă să încerce. Tatăl ei, după tot ce se întâmplase în seara aceea, era primul pe listă.

          Pălăria şi lipiciul în dimineaţa următoare, cu puţin înainte ca tatăl ei să plece la nefericitul lui garaj, Matilda se strecură în hol şi-i luă pălăria pe care o purta în fiecare zi, să meargă la lucru. Se ridicase pe vârfuri cat mai mult putu şi cu un baston, de-abia, de-abia reuşise s-o ia de pe cuier. Pălăria era una din acelea turtite, din piele de porc, cu o pană de raţă într-o parte. Tatăl ei era foarte mândru de ea fiindcă avea impresia că-i dădea o aliură de om îndrăzneţ şi fără griji, mai ales când o purta pe-o parte, cu jacheta în carouri şi cravata verde.

          Matilda, ţinând pălăria într-o mană şi vin tub de clei din acela care lipeşte orice în cealaltă, începu să stoarcă tubul şi aşeză o liniată foarte fină de lipici de jur împrejurul marginii, înăuntrul pălăriei. Pe urmă puse cu grijă pălăria înapoi în cuier cu ajutorul bastonului.

          Plănuise din timp operaţiunea cu atenţie, astfel încât pălăria fu înapoi în cuier când tatăl ei se ridică de la masă după micul dejun.

          Domnul Wormwood nu observase nimic când îşi pusese pălăria, dar când ajunsese la garaj no mai putu da jos. Cu cleiul acela nu era de glumit, iţi lua pielea de pe cap dacă trăgeai mâi tare. Şi cum domnul Wormwood nu voia să-şi facă aşa ceva cu mana lui, nu putu decât să stea cu pălăria pe cap toată ziua, chiar când punea rumeguş în ulei sau când aranja kilometrajul cu burghiul electric. într-un efort de a salva aparenţele, luase o atitudine degajată, speiind ca lucrătorii să creadă că aşa avusese el chef să-şi ţină pălăria pe cap toată ziua doar ca să se distreze, ca gangsterii din filme.

          Când ajunsese seara acasă tot nu-şi putuse lua pălăria din cap.

          — Termină cu prostiile, ii spuse soţia sa. Yino-i coace că ţi-o scot eu!

          Trase scurt, dar cu putere, de pălărie şi domnul Wormwood dădu drumul la un ţipăt de răsunară geamurile.

          — Auu! – strigă el. Ku trage aşa! Dă-i drumul! o să-mi iei pielea de pe jumătate de frunte!

          Matilda, cuibărită în fotoliu ca de obicei, se uită de după marginea cărţii cu oarecare interes.

          — Ce s-a întâmplat, tăticule? – zise ea. Ţi s-a umflat capul, sau ce.

          Tatăl se uită la ea cu o mare suspiciune, dar nu zise nimic. Doamna WormAvood zise:

          — Trebuie să fie clei. X-are ce să fie altceva. Să-ţi fie învăţătură de minte să nu mai umbli cu lucruri periculoase ca ăsta. Presupun c-ai vrut să-ţi lipeşti incă o pană la pălărie.

          — Sici n-am atins porcăria de clei! – strigă domnul Wormwood. Se întoarse şi se uită fix la Matilda, care-i întoarse privirea cu ochii ei mari căprui şi nevinovaţi.

          — Trebuie să citeşti eticheta de sub tub înainte să te apuci de ceva. întotdeauna trebuie să urmezi instrucţiunile de pe etichetă, continuă ea.

 

 

 

 

         

 

 

 

 

Attachments
Matilda de Roald Dahl.doc 603 Kb . 14751 Views