Ellia

         Haralambie este o povestire în ramă şi face parte din volumul Hanu Ancuţei, de Mihail Sadoveanu. Întâmplarea este relatată de un narotor-martor, călugărul Gherman, care este oaspete la Hanu-Ancuţei şi totodată personaj pentru volumul de povestiri. El coborâse pentru prima oară de la schitul din munte şi se ducea la Iaşi.

         Povestirea este ilustrată de muşteriii aflaţi la han, care se uitau cu uimire cum s-a ridicat „părintele Gherman din barba sa”, de întâmplările evocate carie se „petrecuseră pe vremea celeilalte Ancuţe, „într-o îndepărtată vreme, demult”. Se degajă o atmosferă plină de emoţie şi de fiori creată de înfăţişarea călugărului, care are ambiţia să spună o poveste înfricoşătoare şi să impresioneze auditoriul, deoarece asistase la cele întâmplate, aşadar perspectiva narativă este aceea de narator-martor, iar naraţiunea este la persoana a III-a. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, spaţiul narativ este un topos, iar relatarea îmbracă forma evocării.

 

          Acţiunea povestirii scoate în evidenţă interesul ce se manifestă nu atât faţă de personaje, cât mai ales faţă de situaţia narată. Gherman se născuse în satul Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise, fusese trimis la mănăstirea Durăului ca „să răscumpăr păcate trecute”. Gherman se ducea acum la biserica Sf. Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru iertarea păcatelor părinţilor.

          Haralambie fusese „un arnăut (slujitor înarmat) domnesc” care se făcuse haiduc şi „mulţi boieri şi negustori şi norod” avuseseră de suferit din cauza cruzimilor lui. Vodă Ipsilant a dat poruncă să fie prins, dar mereu biruia Haralambie, care „se trăgea pe poteci şi prin munţi” numai de el ştiute. Atunci, Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe Gheorghie Leondari, fratele haiducului, care era tufecci-başa (comandantul gărzii domneşti), „om cinstit şi viteaz”, singurul care ar putea să-l prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile.

          După o hăituire de opt zile, Haralambie ş-a refugiat acasă la Gherman, care era copil şi-l cunoştea, pentru că venea deseori pe la ei şi-l mângâia pe creştet. Abia acum şi-a dat seama copilul că acesta era tatăl lui. Casa este înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce şi-a somat fratele să se dea prins, „I-a pălit cu hamgerul şi l-a doborât”.

          Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a pus capul fratelui său „pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă”, apoi a cerut să fie eliberat din armata domnească şi lăsat să se retragă pe „pământurile lui”. Apoi, „pentru durerea şi ispăşirea sa şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit”, a construit o biserică în Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea păcatelor părinţilor săi.

          După ce îşi revine din tulburarea produsă de istorisirea monahului, comisul Ioniţă, personaj comun tuturor povestirilor (personaj care exprimă adesea punctul de vedere auctorial), le spune oaspeţilor că o să le povestească ceva „cu mult mai minunat şi mai înfricoşător”.

Limbajul artistic

        Limbajul artistic de narator al lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă, şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

        Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă (Hanu Ancuţei) şi la care participă personaje puţine palid conturate, opera Haralambie de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.

       „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii.” (Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian)

  
Ellia
#1

Haralambie

Cu o ulcica-n stanga, comisul Ionita isi mangaie cu doua degete de la mana dreapta mustatile tusinate.In aceasta stare de auto apreciare el vru sa istoriseasca o alta poveste mai minunata decat “Iapa lui voda”,dar insa fu oprit,politicos,de un calugar care venea de la munte care adresa cinstite inchinari tuturor celor aflati in sala si mai ales tinerei Ancute care era o raza de soare in incaperea intunecoasa.Comisul Ionita il intreba ce il aduce prin aceste locuri,calugarul care se numea German ii spuse ca a facut un juramant mamei sale,care era pe patul de moarte si anume ca se va duce la targul Iesi sa se roage la biserica Haralambie.Preotul isi puse mereu intrebarea care era tatal sau caci doar mama sa si bunul Dumnezeu stiau raspunsul,poate acest Haralambie.Insa fu intrerupt de Ionita care dorea sa afle despre acest Haralambia care se pare ca a trait intr-un timp demult.Si calugarul se aferi sa le spuna povestea lui.

Acel Haralambie era un arnaut domnesc care devenise un talhar care fura de la boieri si controla anumite drumuri si trecatori.

Domnitorul de atunci a trimis soldati sa il omoare dar ei au dat gres.In ziua da Satamaria mare,la a 15-ea a lunii august,Voda Ipsilant era posomorat ca Haralambie face necaz mare in tara.Marele vornic la sfatuit ca singurul om care l-ar pute invinge pe Haralambie era fratele sau,Georghie Leonardi,tufecci-basa.Voda era de aceasi parere,astfel la chemat.Georgie lua cu greu sarcina si pleca pe urmele fratelui sau.In a 8-a zi il prinse la casa calugarului, cerand de mancare caci nu mai mancase de cand era urmarit.Cand la prins Georgie ia taiat capul,atunci mare suparare a fost pe capul mamei lui German,el a inteles in sfarsit cine era tatal sau.

Georgie a adus capul insangerat al fratelui sau la curte, avand lacrimi pe obraz spuse:

“-Maria ta,am implinit porunca!Dar te rog sa ma lesi slobod la pamantul meu si la liniste-caci am varsat sangele parintilor mei,care curge si-n venele mele…

Si Georgie sa retras construind biserica din Iesi: Haralambie.

De acea,spuse calugarul,ca trebuie sa mearga acolo sa se roage si poveste se sfarsi cu o liniste trista in hanul Ancutei unde ar fi trebuit sa domneasca fericirea si bunavoia.