Viewing Single Post
AnnaE
#0

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

 

Reflecţiile unui psihoterapeut nonconformist

 

          INTRODUCEREA DE LA ÎNCEPUT

          21 iulie. Soarele se pregăteşte să intre în Leu. Luna tranzitează peste Pluton natal, în semnul Fecioarei. Accsta e momentul în care încep o nouă carte. A treisprezecea. Adică prima dintr-un nou ciclu. Ea conţine conferinţele pe care nu le-am ţinut niciodată. Motivele pentru care nu le-am ţinut sunt două. Mai întâi, nu m-a invitat nimeni. Din fericire! Apoi, chiar dacă m-ar fi invitat, aş fi refuzat, deoarece nu-mi place să călătoresc.

          Totuşi, pentru a nu priva posteritatea de câteva gânduri de o valoare inestimabilă, le-am adunat în această carte care, evident, are un preţ. Acest preţ nu se referă însă la banii pe care i-ai scos din buzunar. Abia urmează să descoperi la ceea ce vei renunţa. Renunţând, nu vei mai fi acelaşi. Sau aceeaşi. Dacă nu eşti o persoană deschisă către asemenea transformări, opreşte-te chiar acum. Deşi cred că este prea târziu. Am stabilit deja o legătură cu Tine.

 

        CUPRINS:

          Introducerea de la început… 3

          Dependenţa… 3

          Dumnezeu… 8

          Umorul… 12

          Şi dacă viaţa este o piesă de teatru? 14

          Iisus din Nazareth… 18

          Posesivitatea… 25

          Sinele… 28

          De ce vrei să devii psihoterapeut?... 32

          Teorema ultimului discipol… 36

          Încheierea de la sfârşit… 38

          DEPENDENŢA

 

 

 

          Există două feluri de dependenţă. Le voi numi „materială” şi „psihologică”. Pentru a fi viu am nevoie de hrană, de apă, de aer. Depind de aceste elemente. Aceasta este dependenţa materială. Ea face parte din ordinea lucrurilor, prin urmare este naturală. Este în regulă. Devine periculoasă sau nenaturală când, de pildă, nu poţi supravieţui fără un anumit tip de hrană. Dacă nu pot trăi fără carne am ieşit din ordinea lucrurilor. Sunt dependent într-un alt sens. Patologic. Absenţa cărnii mă face să sufăr. Mă tulbură, mă dă peste cap. Sunt nefericit.

          Pentru a supravieţui psihologic am nevoie de hrană psihologică. Depind de ea. Am nevoie de afecţiune, recunoaştere, apreciere. Aceasta este dependenţa psihologică în sensul ei natural. Este O. K. Ca şi în cazul precedent, devine nocivă când am nevoie ca aceste „alimente” să vină de la cineva anume. De exemplu, vreau neapărat ca tata să mă iubească (să presupunem că sunt fată). Nu contează că alţi bărbaţi sunt afectuoşi cu mine. Eu vreau ca tata să ma iubească! Dar tata nu mă iubeşte şi eu sufăr. Sunt profund nefericită. Sunt dependentă emoţional. Acesta este sensul în care voi folosi în continuare termenul de „dependenţă”.

          Într-o lume în care totul este interconectat, independenţa este imposibilă. Un anumit grad de dependenţă este binevenit şi util. Dincolo însă de acest punct optim, dependenţa produce suferinţă. Iată ce voi analiza mai departe.

          Care este substratul dependenţei? Este actul de a te agăţa de… un părinte, un partener, un copil, un profesor, un prieten. De ce te agăţi? Din ignoranţă. Nu ştii cine eşti. Ignoranţa conduce la dependenţa, iar dependenţa conduce la suferinţă. Aceasta este ecuaţia. Pe invers, cunoaşterea conduce la libertate, iar experienţa libertăţii te face fericit. E simplu.

          Totuşi, daca privim puţin în jur, găsim cu dificultate oameni atât de fericiţi. Eu unul nu găsesc. Care este explicaţia? Deja o ştii. Oamenii nu ştiu cine sunt. Asta nu mă miră. Ceea ce mă stupefiază este că oamenii nu vor să afle cine sunt ei cu adevărat. Ca urmare a acestei indisponibilităţi ajung ei să se confrunte cu tot felul de probleme. O parte din aceste probleme asigură prosperitatea breslei din care fac parte. Într-o lume armonioasă nu vor mai exista psihoterapeuţi, tot aşa cum nu vor mai exista medici. Pentru colegii mei mai anxioşi, îi anunţ că această perspectivă este extrem de îndepărtată. Şi noi şi copiii noştri vom trăi decent de pe urma problemelor de dependenţă psihologică.

          Să revin la exemplul cu fata şi cu tatăl ei. Este o situaţie pe care o întâlnesc frecvent (nu că dependenţa de mamă ar fi mai rară!). Stau şi măntreb în sinea mea: De ce? De ce această cramponare? De ce aştepţi ca un munte de gheaţă să devină un vulcan? Măcar unul plăpând. Adică puţină căldură. Ce rost are să baţi la o uşă care este zidită profesionist? Evident, acest comportament nu este raţional. Este iraţional. Prin urmare, bazele lui sunt de tip afectiv. Să-ţi prezint câteva.

          Aştepţi ceea ce nu vei primi niciodată pentru că dorinţa ta mai adâncă este să te pedepseşti. În adâncul tău, vrei să suferi şi ai găsit o modalitate infailibilă de a-ţi produce singur suferinţă. Baţi în neştire la o uşă în spatele căreia nu se află nimeni. Dar de ce vrei să te pedepseşti? Desigur, pentru că ai greşit undeva. Care o fi greşeala asta? Răspunsurile sunt variate.

          De exemplu, ai greşit pentru că te-ai născut fată. Într-o variantă mai scurtă, ai greşit pentru că te-ai născut. Părinţii tăi nu-şi doreau un copil, iar tu te-ai încăpăţânat să apari. Sau tatăl tău îşi dorea un băiat şi s-a întâmplat ca tu să te naşti fată. Nici nu e nevoie ca părinţii să-ţi fi spus asta explicit. La nivel inconştient tu eşti intens conectată cu ei şi ai putut simţi. Nu te-ai simţit dorită. Cu mintea ta de copil, ţi-ai asumat faptul de a te fi născut ca pe o eroare personală, pentru care trebuie să plăteşti, O greşeală care trebuie ispăşită prin suferinţă.

          Hai să ne gândim puţin! Cum poţi fi tu responsabilă pentru dorinţele tatălui tău de a avea un băiat/un urmaş? Singurul responsabil pentru această dorinţă este chiar tatăl tău. Tu te-ai născut fată şi te poţi bucura pentru asta. Tatăl tău suferă nu pentru că tu eşti într-un anumit fel, ci pentru că dorinţa lui este într-un anumit fel. El suferă şi asta n-are nici o legătură cu tine. Trebuie să înveţe să accepte această frustrare. Este un examen pe care îl va promova sau nu, depinde numai de el. Îl poţi ajuta dacă te solicită, dar n-are nici un sens să te învinovăţeşti. Dacă o faci totuşi, încercând să te comporţi ca un băiat, te invit să te cercetezi mai atent. Află cine eşti! Pentru că, străduindu-te să fii un băiat, te-ai identificat cu tatăl tău (cu dorinţa lui). În plan fantasmatic, tu eşti băiatul pe care tata şi l-a dorit. Când el va fi mulţumit, te va iubi. Iar a fi băiat nu se reduce la a nu purta rochii, a avea părul scurt sau a refuza să fii elegantă. Poate merge până la a face 2 facultăţi sau a avea, cu orice preţ, succes social – acestea fiind sublimări ale atributelor masculinităţii.

          Să-ţi povestesc despre altă „greşeală”. „Părinţii s-au despărţit (nu se înţeleg) din cauza mea”. Cu aceeaşi minte de copil, îţi asumi responsabilitatea pentru conflicte sau divorţ. E uimitoare mintea de copil, nu-i aşa? Are o caracteristică interesantă. Se numeşte omnipotenţa infantilă. Copilul crede că poate să facă orice, deoarece, în special în primii ani, contactul lui cu realitatea e foarte slab, în sensul ca e mediat doar de simţuri. Capacitatea de discriminare se dezvoltă mai târziu. Prin urmare, prin simpla lui prezenţă, copilul crede că poate crea neînţelegere şi chiar violenţă între părinţi. Astfel îşi asumă o responsabilitate care nu-i aparţine. Mai târziu, pentru a-şi ispăşi culpabilitatea, fata, încredinţată mamei după divorţ, aşteaptă zadarnic revenirea tatălui la sentimente mai bune. „Din cauza mea mama 1-a părăsit pe tata. Tata suferă. Când mă va iubi din nou, înseamnă că m-a iertat. Voi aştepta până atunci”.

          Te invit din nou la puţină luciditate. Mama şi tata nu se înţeleg din motive care n-au nimic de-a face cu tine. Nu ştiu să comunice, nu sunt capabili să se accepte unul pe altul, sunt incompatibili sau, cine ştie, se urăsc. Te-ai născut în această familie, e adevărat, dar nu ai nici un fel de responsabilitate pentru dificultăţile lor de contact, pentru viziunile lor diferite asupra lumii sau pentru valorile în care cred. Dacă au ales să se despartă, ceea ce poţi face este să respecţi această decizie. Nu-ţi imagina că este o decizie luată de tine! Dacă-ţi place să crezi asta, te informez că trăieşti într-o lume a iluziilor, din care bucuria lipseşte cu desăvârşire. Crede-mă pe cuvânt! Bucuria face parte din realitate.

Attachments