PARTEA ÎNTÂI.
Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. Cineva întrebă:
— Sunteţi rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna?
Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul bătrânului:
— Nepot.
Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu ştiuse. Ocoli casa pe la bucătărie şi ieşi în faţă, o dată cu soarele, care, trecut de vârful acoperişului, inunda terasa de scânduri. Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, uniform şi interminabil pe liniile lor aeriene.
Ceva mai târziu, Eva auzi paşi repezi în sufragerie, scările de lemn care duceau sus trosniră, o uşă se trânti la mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiş răzbiră drăcuielile Gettei. Abia acum îşi dădu seama ce urmări va avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul primejdios.
Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-şi picioarele subţiri pe trepte, în mişcările ei pocite de toate zilele. Nu-şi îngrijea nici mersul, nici înfăţişarea; se lasă să crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte şi în alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte.
La ultima terasă, se opri şi se aşeză, fără rost, pe bordura de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, atât de aproape că simţea mirosul lemnului adus de peste munte.
Şedea ades în locul acesta, deşi nu-i plăcea priveliştea din faţă; dincolo de râu şi de calea ferată, muntele se ridica întunecat şi puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se părea concentrat, avea prea multe detalii şi prea puţină întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul se lărgea puţin câte puţin, cu fiecare gară, până ce la sfârşit se pierdea în depărtări fără densitate, şi ea se simţea despovărată.
Dar, cu toată apăsarea şi neliniştea venite dinspre munte, ar fi vrut să se agaţe odată de un vagonet şi să se ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela inimaginabil unde se încărcau lemnele, poate un altfel de continent, numai de păduri şi fără oameni.
Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. Şi totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se aplecă, gata să cadă.
— Hei, fetiţo, Maiorul e acasă?
Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul vagonetului.
„O să-şi rupă picioarele!” gândi Eva.
Puţin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin apropiindu-se teafăr.
— Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri.
— Dar tu, de unde eşti?
El se aşeză pe piatră, alături.
— Cine te-a învăţat să răspunzi aşa?
— Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că n-ai picat bine.
— Ia te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska!
Ea îl privi:
— Care Walewska?
Ştia ceva despre o Marie Walewska.
— Da, semeni! Eşti cumva nepoata Maiorului?
Ea încuviinţă din cap.
— Te credeam mai mare.
— Aia e soră-mea, Getta.
— Acum ştiu! Tu eşti Eva!
Chipul ei se lumină.
— Şi tu eşti Secătura! Am ghicit?
El începu să râdă:
— Cine îmi spune aşa? Maiorul?
— Da. Spune că nu eşti bun de nimic. Că ai plecat de acasă şi ai prăpădit toţi banii la Paris.
— E adevărat că aşa se obişnuieşte, dar eu am umblat prin alte părţi.
— Şi când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit.
— Nu-i aşa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat şi a pus să se taie viţelul cel gras.
— Îmi spui parabole din Biblie!
— Îţi spun cum a fost. A tăiat viţelul cel gras şi a băut şi s-a înveselit şi a mâncat atâta friptură de viţel, încât a murit.
— Îţi baţi joc de mine!
— Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, şi pe urmă am vândut fabrica.
— Fabrica asta! Nu-ţi pare rău după ea?
— Deloc!
— Dar banii oricum i-ai pierdut!
— Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva.
— Înţeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce faci?
— Am o pădure, sus; tai lemne şi le trimit aici, la fabrică. E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai am şi un gater.
— Care face scânduri? Îmi plac foarte mult scândurile!
Sunt drepte şi albe şi au ceva curat, dar ceva al lor, din naştere, curat cum nu se mai poate!
El se ridică în picioare şi îi apucă mâinile.
— Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi mai mare te-aş iubi, aşa, dintr-o dată!
Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă şi schimbă vorba, numai că pretutindeni se năşteau spaime:
— Cine e Walewska?
— O actriţă care s-a sinucis.
Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare şi fantastică? Eva simţea că se clatină.
— Dacă vrei să vorbeşti cu Maiorul du-te sus şi încearcă.
— Nu mergi şi tu?
— Nu. Sunt supăraţi pe mine.
— Dar ce-ai făcut?
— O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, şi ofiţerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, Maiorul o să mă bată cu cravaşa. Ca să-ţi spun drept, mi-ar conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă.
— Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus!
— Nu merg. Du-te singur!
— Atunci stau şi cu aici. Ce ofiţeri sunt la voi?
— Nu-i ştiu.
— Şi de ce-au venit?
— I-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se mărite decât cu un ofiţer.
— De ce nu te piepteni mai frumos?
Se ridică, veni în faţa ei şi, fără s-o întrebe, îi despleti cozile, răsfirându-i părul pe umeri.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva.
El îşi privea mâinile.
— Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete.
— Nu e urât ce spui, dar am citit aşa ceva prin cărţi.
— Şi eu! Ba încă în cărţile proaste!
— Şi pe urmă, părul meu nu e blond.
— Are să fie. Îl simt că îşi caută culoarea. Ştii unde are s-o găsească? În soare!
— Dacă te ascult crezi că sunt proastă?
— Nu! Eşti mică! Nici o femeie nu e proastă.
Atâtea vorbe puteau şi s-o ameţească! Îşi aplecă privirea, îşi văzu pantofii de şcoală, urâţi, de box negru, cu tocuri joase şi cu paftale de metal galben, ca nişte botine de slujnică. Încercă să şi-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul cu celălalt.
