Viewing Single Post
AnnaE
#0

PARTEA ÎNTÂI.

  Sfârşitut vacanţei.

  Capitolul I.

  O SEARA IN ODAIA CANTONULUI.

  L a căderea serii trecuse huruind pe pod un tren de marfă şi acum se lăsase linişte de-a lungul văii, de se auzeau numai apele Gârieimari clipocind adormite pe prund. Iar Cazimir, cantonierul, chircit lângă vatră, cu o oală mare pe genunchi, scotea din ea, cu linguroiul, fagure dulce de miere, şi le întindea pe rând celor patru oaspeţi ai săi, povestindu-le păţania cu ursul, de pe urma căreia se îndulceau ei acum.

  Oaspeţii erau făpturi omeneşti de vârstă fragedă, patru copii, dintre care trei îl ascultau cu gurile căscate, cu ochii lucind în lumina flăcărilor de pe vatră, tremurând încetişor şi clănţănind uneori din dinţii încleiaţi în fagure, fiindcă deşi istoria nu se putea numi fioroasă, glasul tainic şi ciudat al cantonierului făcea mai tainică şi mai ciudată clipa înnoptării şi liniştea întinsă pe vale, în sus.

  Al patrulea, oaspete nou la canton, se ţinea mai de o parte, cu un zâmbet de neîncredere pe faţă, fiind, prin vârstă şi învăţătură, trecut de timpul când crezi cu uşurinţă în asemenea născociri.

  Dar, până una alta, povestitorul nu băgase de seamă neîncrederea lui, de aceea îşi spunea năzdrăvănia, încredinţat că toţi ascultătorii sunt Ia fel de uluiţi:

  Voi ştiţi când am fost deunăzi la Curmătură, sus, să iau brânză de la ciobani… Ia să vedem când s-a întâmplat asta… luni, marţi, joi, aha, vinerea trecută… Ştiţi?

  Sfârşind întrebarea rămase nemişcat, cu linguroiul în mână şi se uită stăruitor la primii trei copii, cunoscuţi mai de mult, cătând să-i prindă pe toţi într-o privire. Fiecare din ei se grăbi să răspundă – ştim – deşi în glasul lor se simţea oarecare îndoială şi nedumerire; vinerea trecută, după câte îşi aminteau, Cazimir dormise toată ziua, pe prispa cantonului, sforăind.

  Dacă ştiţi – urmă cantonierul – să vă spun ce mi s-a-ntâmplat atunci…

  Şi în aşa fel rostea el aceste cuvinte, încât auzindu-1, micii ascultători uitau că în ziua aceea povestitorul nu plecase nicăieri de la canton şi deci nu putuse să i se întâmple nimjc, decât poate prin somn.

  Învăluiţi de taina serii, de glasul încă mai tainic al cantonierului, de murmurul tainic şi el al apelor pe prund, ei aşteptau urmarea cu gurile căscate, încredinţaţi că într-adevăr Cazimir fusese Ia Curmătură, sus, Ia stânile ciobanilor – şi că acolo, pesemne, se petrecuse ceva nemaipomenit. Iar simţământul de teamă, de nelinişte şi nerăbdare se amesteca în chip turburător cu gustul dulce-leşios al fagurelui sleit pe cerurile gurilor şi cu mirosul acrişor al fumului de pe vatră, amestecat la rândul Iui cu fumul de la luleaua lui Cazimir – alcătuind toate laolaltă o stare de vrajă care ar fi putut să ameţească mintea unui om în toată firea, nu numai minţile unor copii.

  Era pe la ceasurile trei după prânz – povestea între timp cantonierul – şi eu coboram pe potecă zorit, cu zimbilul în mână, prin aluniş, când de-odată, aud din desişuri glas jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Ia te uită, îmi zic, ăsta nu-i glas de creştin, e glas de urs.

  Şi mă opresc pe potecă, să cercetez ce-o fi…

  Aici povestitorul zăbovi câteva clipe şi iar se uită Ia fiecare dintre ascultători, de data asta cuprinzându-I şi pe al patrulea în priviri, dându-Ie timp să se pătrundă şi să se minuneze de îndrăzneala lui: păi cum? – să auzi ursul lângă tine şi în loc, Să rupi pământul de fugă la vale, tu să stai locului aşteptând în drum?

  Copiii se uitară la uşă, parcă temându-se să n-o vadă sărind în lături şi fiara să se ivească în prag, mormăind. Fără voie se strânseră mai tare unul în altul, cu mierea îngheţată în gât, şi chiar al patrulea dintre ei, neîncrezătorul, simţi un fior rece coborându-i pe şira spinării. In odaie se făcuse parcă frig, toţi dârdâiau mărunt – iar fumul focului şi fumul de tutun se îngroşaseră, punând pe ochii lor văluri cenuşii, aşa că pe povestitor îl vedeau acum nelimpede, cu trăsăturile obrazului pâlpâind, cum se văd chipurile răsfrânte în ape plumburii.

  Şi cantonierul, cu glasul mai tainic, mai ciudat, îşi reluă povestirea lui:

  Haide, ursule, arată-te în drum! strig. Dar în desişuri, nici o mişcare – numai glasul jalnic, gemând: mor-mor, mor-mor! Cobor eu de-a latul, pe râpă, dau tufişurile în lături, şi ce să vezi? – un urs mare cât uşa asta, dacă nu de două ori pe-atât, întins pe frunziş, cu laba umflată şi ţeapănă, butuc. Se uita dihania la mine, cu ochii lăcrămând – şi numai că nu mă ruga, cu glas de om: Dă-mi o mână de ajutor, pane Cazimire, că mă prăpădesc!”

  Cu aceste cuvinte glasul povestitorului slăbi, făcându^se duios, iar ochi i se aburiră, încât copiii, uitând teama de mai înainte, îşi simţiră inimile pătrunse de o mare milă pentru bietul urs.

  Şi tu ce-ai făcut? întrebă, cu sufletul la gură, Uţă, cel mai mic dintre toţi şi deci cel mai plăpând la inimă, deşi nu tot aşa la trup, deoarece, fiind mâncăcios, era rumen în obraji şi grăsuţ.

  Voi ce-aţi fi făcut?

  Cazimir avea, pe lângă altele, acest obicei ciudat de a le încerca minţile şi pornirile cu asemenea întrebări puse fără veste în clipele cele mai încordate ale povestirilor.

  Dac-ai întrebat, spune tu, Uţă cel mic!

  Băiatul păli şi rămase mut, cu ochii mari în ochii lui Cazimir.

  Acesta potrivi focul pe vatră, mai puse un lemn deasupra – şi c'âteva clipe, până ce flăcările se ridicară iarăşi, odaia zăcu în întuneric, fiindcă serile lampa din perete nu ardea, spre a nu se face risipă de gaz. De când cu războiul, găzarii treceau mai rar cu butoaiele prin sate – şi casele rămâneau de multe ori pe întuneric. Fireşte, drumul de fier dădea la canton partea trebuitoare iluminatului, dar Cazimir socotea mai nimerit să n-o risipească şi să ia în schimbul gazului brânză de la ciobani, ori, mai des, ţuică de pe Ia oamenii din sat.

  Dar tu ce-ai fi făcut, Culaie?

Attachments