Viewing Single Post
AnnaE
#0

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

 

„Istoria este distilarea evidenţei că ai supravieţuit trecutului.”

          OSCAR HANDLIN, Adevărul în istorie (1979).

 

„Încă de la primul Adam care a zărit noaptea şi ziua şi forma propriei mâini, bărbaţii au inventat poveşti şi au imortalizat în piatră, metal sau pergament tot ceea ce cuprinde lumea sau ceea ce visează ea să creeze. Aici se găseşte rodul muncii lor: Biblioteca… Necredincioşii spun că, dacă ar fi să ardă, istoria ar arde odată cu ea. Se înşală. O neîncetată muncă umană a dat naştere acestei infinităţi de cărţi. Dacă însă dintre toate nu ar rămâne nici măcar una, omul ar recrea fiecare pagină şi fiecare rând.”

          JORGE LUIS BORGES, privitor la Biblioteca din Alexandria.

 

„Bibliotecile sunt memoria omenirii.”

          JOHANN WOLFGANG VON GOETHE.

 

 

 

          Prolog.

          PALESTINA.

          APRILIE 1948

          Răbdarea lui George Haddad ajunsese la capăt, în timp ce-l privea furios pe bărbatul legat de scaun. La fel ca el, prizonierul avea pielea tuciurie, nasul acvilin şi ochii căprui, înfundaţi în orbite, ca sirienii sau libanezii. Era însă ceva la acest om care lui Haddad nu-i plăcea deloc.

          — Te mai întreb o singură dată! Cine eşti?

          Soldaţii lui Haddad îl prinseseră pe străin cu trei ore în urmă, chiar înainte să se lumineze de ziuă. Mergea de unul singur, neînarmat, ceea ce era nebunie curată. Încă de când britanicii se hotărâseră, în noiembrie trecut, să împartă Palestina în două state, unul arab, celălalt evreu, izbucnise războiul între cele două părţi. Şi totuşi, acest zănatic intrase direct într-o fortăreaţă arabă, fără să opună vreo rezistenţă şi nu spusese nici un cuvânt de când fusese legat de scaun.

          — M-ai auzit, dobitocule? Am întrebat cine eşti!

          Haddad îi vorbise în arabă, aşa că bărbatul sigur înţelesese.

          — Sunt un Păzitor.

          Răspunsul nu însemna nimic pentru el.

          — Ce-i asta?

          — Suntem păstrători ai cunoaşterii.

          Nu avea nici un chef de ghicitori. Chiar ieri rezistenţa evreiască atacase un sat din apropiere. Patruzeci de femei şi bărbaţi palestinieni fuseseră mânaţi într-o carieră de piatră şi împuşcaţi. Nimic ieşit din comun. Arabii erau omorâţi în mod sistematic sau expulzaţi. Pământul pe care familiile lor îl ocupaseră timp de o mie şase sute de ani le era confiscat. Ceea ce se întâmpla era nakba, o catastrofă. Haddad simţea nevoia să fie afară, luptând cu inamicul, nu să stea aici şi să asculte aiureli.

          — Cu toţii suntem păstrători ai cunoaşterii, preciză el. A mea este cum să fac să dispară de pe faţa pământului fiecare sionist pe care-l găsesc.

          — De aceea am şi venit. Acest război nu este necesar.

          Bărbatul acesta era un idiot!

          — Eşti orb? Evreii au împânzit acest loc. Suntem zdrobiţi. Numai războiul ne-a mai rămas.

          — Subapreciezi încăpăţânarea evreiască. Au supravieţuit timp de secole şi o vor face în continuare.

          — Pământul e al nostru! Noi vom învinge!

          — Sunt şi lucruri mai puternice decât gloanţele care îţi pot aduce victoria.

          — Aşa e, bombele! Avem şi din astea o grămadă! O să vă zdrobim pe toţi, hoţi sionişti ce sunteţi!

          — Nu sunt sionist.

          Declaraţia veni pe un ton calm, apoi bărbatul tăcu. Haddad îşi dădu seama că trebuia să termine rapid acest interogatoriu. Nu avea timp să bată pasul pe loc.

          — Am venit de la bibliotecă să vorbesc cu Kamal Haddad, spuse bărbatul în cele din urmă.

          Furia lui Haddad se transformă în confuzie.

          — E tatăl meu.

          — Mi s-a spus că locuieşte în acest sat.

          Tatăl său fusese cadru universitar, specializat în istoria Palestinei şi predase la colegiul din Ierusalim. Fusese un bărbat cu voce puternică şi râs sonor, mare la trup şi la suflet şi acţionase recent ca emisar între arabi şi britanici, încercând să oprească imigrarea evreiască masivă şi să împiedice nakba. Însă eforturile sale dăduseră greş.

          — Tatăl meu a murit.

          Pentru prima dată zări o sclipire de îngrijorare în privirea inexpresivă a prizonierului.

          — Nu ştiam acest lucru.

          Haddad îşi aminti lucruri pe care ar fi vrut să le uite pentru totdeauna.

          — Acum două săptămâni şi-a băgat ţeava unei puşti în gură şi şi-a spulberat ceafa, spuse el. A lăsat un bilet prin care spunea că nu putea suporta să vadă distrugerea pământului său de baştină. Se credea răspunzător pentru că nu îi putuse opri pe sionişti. Haddad scoase revolverul şi aproape că îl lipi de faţa Păzitorului. Ce treabă aveai cu tatăl meu?

          — El este cel căruia trebuie să-i transmit informaţia pe care o am. El este invitatul.

          — Ce tot spui acolo? întrebă Haddad, simţind cum îi creştea furia.

          — Tatăl tău era un om foarte respectat. Era un erudit şi avea dreptul să împărtăşească din cunoaşterea noastră. De aceea am venit, pentru a-l invita să participe.

          Vocea calmă a bărbatului îl izbi pe Haddad ca o găleată de apă care stinge o pălălaie de foc.

          — La ce să participe?

          — Asta e numai pentru el, spuse Păzitorul, clătinând din cap.

          — E mort!

          — Înseamnă că va fi ales un alt invitat.

          Despre ce tot bătea câmpii acest om? Haddad capturase mulţi prizonieri evrei, pe care îi torturase pentru a afla tot ce se putea, apoi îi împuşcase pe cei care mai rezistaseră. Înainte de nakba, Haddad se ocupase de cultivarea măslinilor, dar, asemenea tatălui său, se simţise atras de universitate şi voise să-şi continue studiile. Acest lucru era imposibil acum. Se înfiinţase statul Israel, graniţele acestuia se brăzdaseră în pământul strămoşesc arab, lumea compensându-i astfel pe evrei, după cum se părea, pentru holocaust. Şi toate pe socoteala poporului Palestinei.

          Îşi fixă ţeava pistolului între ochii bărbatului.

          — Tocmai m-am autoinvitat. Spune ce ştii!

          Ochii bărbatului părură a-l străpunge şi, pentru o clipă, îl copleşi o stare de nelinişte. Acest emisar mai făcuse cu siguranţă faţă şi înainte situaţiilor dificile. Haddad admira curajul.

          — Lupţi într-un război care nu este necesar, împotriva unui inamic dezinformat, îi spuse bărbatul.

          — Despre ce vorbeşti, pentru numele lui Dumnezeu?

          — Asta va afla numai următorul invitat.

          Trecuse deja jumătate din acea dimineaţă. Haddad trebuia să doarmă. Sperase să afle de la acest prizonier identitatea câtorva evrei din rezistenţă, poate chiar a monştrilor care îi măcelăriseră cu o zi în urmă pe oamenii aceia. Blestemaţii de britanici le dădeau sioniştilor puşti şi tancuri. Timp de ani la rând britanicii le interziseseră arabilor să deţină arme, ceea ce îi pusese într-o poziţie extrem de dezavantajoasă. E adevărat, arabii erau în număr mult mai mare, dar evreii erau mai bine antrenaţi, iar Haddad se temea că rezultatul acestui război avea să fie legitimarea statului Israel.