AnnaE
#0

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

 

Studiaţi trecutul, dacă vreţi să preziceţi viitorul.

          Confucius.

 

Maeştrii din Vechime erau subtili, misterioşi, profunzi, înţelegători.

Adâncimea cunoaşterii lor este de nepătruns.

Fiindcă este de nepătruns, tot ce putem face este să le descriem înfăţişarea.

Vigilenţi, precum bărbaţii care traversează un râu iarna.

Prevăzători, precum bărbaţii conştienţi de pericol.

Binevoitori, precum oaspeţii sosiţi de departe.

Îngăduitori, precum gheaţa care începe să se topească.

Naturali, precum buştenii încă neciopliţi.

          Lao-Tzu (604 î. Hr.).

 

Cine îşi tulbură propria casă va moşteni vânt.

          Proverbe 11: 29.

 

 

 

          PROLOG.

          NOIEMBRIE 1971

          Începu să sune alarma şi Forest Malone se repezi la aparate.

          — Adâncimea? strigă el.

          — 180 de metri.

          — Ce este sub noi?

          — Alţi 600 metri de apă extrem de rece.

          Privirea sa cercetă cadranele active, indicatoarele de nivel şi termometrele. În spaţiul de comandă îngust timonierul stătea în dreapta sa, iar ofiţerul responsabil cu navigaţia se înghesuia în stânga. Amândoi bărbaţii îşi ţineau mâinile încleştate pe manetele de control. Curentul electric pâlpâia cu intermitenţe.

          — Reduceţi la două noduri.

          Submarinul se clătină în apă.

          Alarma se opri. Centrul de comandă fu învăluit în întuneric.

          — Domnule, raport din camera reactorului. S-a activat disjunctorul la una dintre barele de control.

          El ştiu ce se întâmplase. Mecanismele de siguranţă construite în interiorul miezului instabil coborâseră automat celelalte bare – reactorul nuclear îşi încetase activitatea, se oprise singur. Nu aveau decât o posibilitate.

          — Comutaţi pe baterii.

          Se aprinseră palidele lumini de siguranţă. Ofiţerul responsabil cu partea mecanică, Flanders, un profesionist inteligent şi chibzuit, de care ajunsese să depindă, păşi în cabină. Malone îi zise:

          — Te ascult, Tom.

          — Nu ştiu cât este de grav şi nici cât de mult ne va lua reparaţia, dar trebuie să protejăm sistemul electric.

          Rămăseseră şi înainte fără energie, de vreo câteva ori chiar şi el ştia că bateriile le puteau oferi electricitate cam pentru două zile dacă făceau economie. Echipajul său fusese antrenat riguros pentru acest gen de situaţii, însă odată ce reactorul se oprea automat, instrucţiunile de utilizare spuneau clar că era obligatoriu să fie repornit într-o oră. Dacă trecea mai mult timp, atunci nava trebuia dusă în cel mai apropiat port.

          Şi acesta se găsea la o depărtare de 2400 de kilometri.

          — Închideţi toate sistemele de care nu avem nevoie! ordonă el.

          — Domnule căpitan, va fi greu să-l ţinem sub control, observă timonierul.

          Înţelegea legea lui Arhimede. Un obiect care cântărea cât volumul de apă dislocat nici nu se scufunda şi nici nu plutea. În schimb rămânea echilibrat în starea de flotabilitate neutră. Toate submarinele funcţionau după această regulă de bază, menţinându-se sub şi înaintând cu ajutorul motoarelor. Fără energie, nu existau nici motoare, nici hidroplane şi nici propulsie. Toate erau probleme ce puteau fi rezolvate cu uşurinţă prin ridicarea la suprafaţă, dar deasupra lor nu era oceanul deschis. Erau ţintuiţi sub un plafon de gheaţă.

          — Domnule căpitan, sala motoarelor raportează o spărtură minoră în instalaţia hidraulică.

          — Spărtură minoră? repetă el. Acum?

          — A fost observată mai devreme, dar acum, cu energia electrică oprită, oamenii cer permisiunea de a închide o valvă ca să stopeze scurgerea şi să poată înlocui un furtun.

          Logic.

          — Făceţi-o. Şi sper că asta este ultima veste proastă. Se întoarse spre operatorul de la sonar. Este ceva în faţa noastră?

          Toţi membrii echipajelor de pe submarine învăţau de la cei care navigaseră înaintea lor, iar cei care se luptaseră primii cu mările îngheţate le transmiseseră două lecţii. Niciodată să nu loveşti ceva îngheţat dacă poţi evita contactul şi, dacă acest lucru este imposibil, plasează prora spre gheaţă, împinge uşor şi roagă-te.

          — Liber în faţă, se raportă de la sonar.

          — Începem să alunecăm, anunţă timonierul.

          — Echilibraţi. Dar uşor cu energia.

          Prora submarinului coborî brusc.

          — Ce naiba? murmură el.

          — Hidroplanele de la pupa au luat poziţia de scufundare totală! strigă ofiţerul responsabil cu navigaţia, care se ridică în picioare şi trase maneta de control. Nu mai răspund la comenzi!

          — Blount! tună Malone. Ajută-l!

          Bărbatul părăsi sonarul şi se repezi să dea o mână de ajutor. Unghiul de coborâre creştea. Malone se prinse de masa pe care se trasau diagramele în timp ce tot ceea ce nu era fixat se rostogoli în faţă într-o avalanşă sălbatică.

          — Control plane de urgenţă! strigă el.

          Unghiul creştea.

          — Peste patruzeci şi cinci de grade! raportă timonierul. Tot ne scufundăm! Nu funcţionează!

          Malone apucă masa şi mai tare, luptându-se să-şi menţină echilibrul.

          — 270 de metri şi căderea continuă!

          Indicatorul de adâncime se schimba atât de repede, încât numerele nu se mai vedeau clar. Vasul avea capacitatea de a coborî la 900 de metri, dar se apropia cu viteză de fundul oceanului, iar presiunea apei din exterior creştea – prea mult, prea repede, coca navei urmând să fie distrusă prin implozie. Dar nici izbirea de fundul mării într-o scufundare energică nu era o perspectivă prea plăcută.

          Un singur lucru rămânea de făcut.

          — Ridicare de urgenţă! Goliţi toate tancurile de imersiune!

          Submarinul se zdruncină în timp ce întreaga maşinărie se supuse comenzii sale. Elicele porniră în sens invers şi aerul comprimat pătrunse cu forţă în tancuri, expulzând apa. Timonierul se ţinu bine. Ofiţerul responsabil cu navigaţia se pregăti pentru ceea ce Malone ştia că va urma.

          Se restabili flotabilitatea pozitivă.

          Coborârea încetini.

          Prora se înclină în sus, apoi se echilibră.

          — Controlaţi debitul! ordonă el. Menţineţi vasul nemişcat. Nu vreau să urcăm.

          Navigatorul se conformă.

          — Cât mai este până jos?

          Blount se întoarse la pupitrul său.

          — 60 de metri.

          Malone îşi aruncă privirea asupra indicatorului de adâncime. 720 metri. Coca gemea din cauza presiunii, dar rezista. Ochii săi se aţintiră asupra indicatorilor DESCHIDERI. Luminile arătau că toate valvele şi orificiile erau închise. În sfârşit, nişte veşti bune.

          — Du-ne jos.

          Avantajul acestui submersibil în comparaţie cu toate celelalte era capacitatea de a sta pe fundul oceanului, aceasta fiind doar una dintre multele caracteristici novatoare pe care le poseda nava – cum ar fi puterea copleşitoare şi sistemul de control, a căror demonstraţie pe viu tocmai o experimentaseră.

          Submarinul se aşeză pe sol. Toţi cei din centrul de comandă se priviră unii pe alţii. Nu vorbi niciunul. Nici nu era nevoie. Malone ştia ce gândeau. „A fost cât pe-aci.”

          — Ştim ce s-a petrecut? întrebă el.

          — Sala motoarelor raportează că în momentul în care valva a fost închisă pentru reparaţii, au căzut sistemele de direcţie normală şi de urgenţă, precum şi sistemul de imersiune. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată.

          — Ar putea să-mi spună ceva ce nu ştiu?

          — Valva este redeschisă acum.

          Zâmbi la modul în care ofiţerul mecanic îi transmisese: „Dacă aş şti mai multe, ţi-aş spune”.

          — Bine, zi-le să repare. Şi reactorul?

          Cu siguranţă că aproape epuizaseră bateriile pentru a stopa coborârea neaşteptată.

          — Este încă oprit, raportă ofiţerul secund.

          Nu mai era mult până să expire ora în care trebuia repornit.

          — Domnule căpitan, zise Blount de la detectorul sonic. Contact în afara navei. Solid. Multiplu. Se pare că suntem aşezaţi pe un câmp de bolovani.

          Decise să mai pună la bătaie nişte electricitate.

          — Deschideţi camerele de filmat şi luminile exterioare. Dar va fi doar o cercetare rapidă.

          Ecranele video se treziră la viaţă în apa limpede împestriţată de fărâme scânteietoare de viaţă. Bolovanii înconjurau submarinul, fiind aşezaţi în unghiuri diferite faţă de solul mării.

          — Ce ciudat, comentă unul dintre oameni.

          Observase şi el.

          — Nu sunt bolovani. Sunt blocuri de piatră. Şi unele masive. Paralelipipede şi cuburi. Focalizaţi pe unul.

          Blount operă butoanele de control şi aparatul de filmat îşi îndreptă obiectivul spre suprafaţa uneia dintre pietre.

          — Ei, drăcie! se miră secundul.

     Nişte semne brăzdau roca. Nu o scriere, sau cel puţin nu una pe care să o poată el recunoaşte. Un stil înclinat, rotunjit şi curgător.