Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
Era În toiul verii. Bucureştii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâşii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muşte te înhăţau gata să-ţi tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înşirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălţămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălţate încă, enigme pentru viitorii geologi.
Duhori de benzină, ulei prăjit şi cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripţi şi carne la grătar, adaose cu împuţiciuni de gunoaie neridicate şi râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.
Ţi-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroşată cu trâmbe de praf şi nisip, răscolite de goana maşinilor cu eşapamentele deschise. Ţi-era spaimă să te mişti: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe ţevi era cu neputinţă de înghiţit. Venea, când se îndura să curgă, o leşie caldă şi leneşă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca şi când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.
Toate astea pătrundeau, ajungeau şi până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Faţă de temperatura şi fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupţie literară.
Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Şi nu mai ştiam de nimic altceva pe lume.
Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Şi pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generaţiei mele şi pizma cu mârâieli a înaintaşilor alcătuiau un cocteil atât de ameţitor, că mă făcea nesimţitor nu numai la neplăcerile ce soseau din afară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge şi pe mine cineva cu spanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.
Mă aflam singur şi fericit în toată casa. Părinţii plecaseră la Sinaia, oaspeţii unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă şi trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, şi acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise ţara. În ultima vreme se aşezase în Java, unde, intrat în uriaşele plantaţii de arbori ai cauciucului, se îmbogăţise fabulos.
Dar excesele de excitante, o febră tropicală şi clima neprielnică îl aduseseră în aşa hal de şubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile şi să se strămute într-o regiune salubră. Şi-a adus aminte atunci de ţară şi deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America şi apoi unchiul din Java, care-ţi trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane şi haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei şi mai ales mentor îndrăcit.
Dintr-o dată, cum m-a văzut şi m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care – aşa, gata crescut – mă adoptă cu entuziasm. Şi îşi puse ca ultim scop să mă formeze după ideile şi gusturile lui. Mama, bineînţeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat şi precaut – era vorba de miliarde – nu se împotrivea pe faţă. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinţ moştenitor bizar şi îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.
Cât şezuse în Bucureşti, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca şi sta toată ziua la noi. Bineînţeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârşea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele şi apoftegmele lui de viaţă, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câştigase banii.
Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele şi să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americăneşte, în vreo şapte-opt luni, cât mai are el de stat în ţară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-şef de încredere. M-am făcut foc, am refuzat categoric şi exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ţinut supăraţi până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el şi pe ai mei. Şi eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.
Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înţelegere cu şobolanii, şi nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheaţă, cu miezul roşu brumat ca de o chiciură, şi binecuvântam stepa şi arşiţa care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.
Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în faţa casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am aşteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieşea. Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamis-mul meu paradisiac şi m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară şi şoferul măreţ îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.
— Nu, vă rog să daţi imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub şapca galonată şi livreaua arogantă.
Asta mă supără grozav. Am simţit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele şi cu aceeaşi mişcare îi trântii uşa în nas, lăsându-l să aştepte.
Am citit scrisoarea. Nu mă înşelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu – cumpărase maşina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Braşov şi la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau şi mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naştere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingaşă şi emoţionantă solemnitate, ce se desfăşura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui aşezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrăţişări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi şi ne strica, cu banii şi cu tirania lui, viaţa. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna.
Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei şi o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiţionala sticlă de vin. Şi m-a înduioşat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat şoferul să aştepte. M-am urcat abia peste o oră. Moţăia la volan. L-am chemat şi l-am luat de sus.
— Ţine lista asta şi banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici şi vino astă-seară la ora şapte.
Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.
La ora şapte. Şi i-am trântit uşa-n nas.
M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputinţă să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.
Unchiul Miti găsise chip şi de acolo, de departe, să mă sâcâie şi să-mi alunge inspiraţia. Cuvânt să-mi fie şi mai nesuferit.
Acum lipsit de protecţia muzelor, începusem să simt apăsarea şi mizeria Bucureştilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, aşteptând şoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta uşurătate.
Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare îşi dublau volumul şi-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca nişte gângănii care mi-ar alerga pe piele.
