Viewing Single Post
AnnaE
#0

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice. 

 

Pescarul Amin de Vasile Voiculescu

        Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.

          Şi, cu ele odată, duiumuri de peşte, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mâl, târâţi de iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia, în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gârlele şi prevalurile din laturi.

          Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adânc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe fără de rost, liote de lişiţe alungate, vârtejuri de gâşte deznădăjduite, spârcaci necăjiţi, bâtlani amărâţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, căutând tihnă pentru puiţat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mâniile dezlănţuite.

          În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. „Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, până atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre aşezările de pescuit.

          Marea baltă a Nazârului îşi primi şi ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câţiva kilometri şi îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliştea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvăleşte o dată cu inundaţia sumedenie de peşte în baltă. Şi tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere.

          Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le taie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii. Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă şi-i aşteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.

          Ca în toate primăverile, pocioveliştenii pătrunseră în gârlă şi o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el îşi lărgeşte numai-decât albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat şi adânc, după care se gâtuie din nou, alcătuind cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocioveliştii. Două rânduri de bulumaci, bătuţi pieptiş de-a curmezişul gârlei, ţin calea apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul ghiolului.

          Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieşiţi ca nişte catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară.

          Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Îngâmfat şi gură mare, se căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate felurile.

          — Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus.

          Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. Amândoi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, ca o punte de la un ţărm la celălalt, cercetară, loviră, hâţânară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute şi aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu şi înăbuşit o duduiala adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria şi îi tremura şi pe ei.

          Coborâră.

          — Nici o grijă, încredinţa şeful pe oameni. Ţine şi o mie de ani. Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de petrecere.

          — Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborşi către oameni.

          Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc şi o a treia de stâlpul de lângă malul dimpotrivă. Câteştrele trăgeau ţintă ca nişte săgeţi spre baltă. Sforile le zbârnâiau tari şi încordate sârmă.

          — Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine?

          — Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce ştiu capetele alea seci? Nu te uita la faţă: apele îşi mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile.

          — Ei, dar tu ce crezi? Pe când?

          Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. Îi loviră cu violenţă picioarele şi-l răsturnară. Trebui să înoate până la un stâlp, de care să se caţere, ca să se întoarcă.

          — Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, şi se trase deoparte, să aprinză focul.

          Zilele şi nopţile următoare au stat pe rând cu ochii pe tigve şi auzul aţintit la vâjâitul apelor, adulmecând o schimbare.

          A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul stâlp. Apa îi venea la gât şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care şedeau în gârlă, şi pipăiau ca nişte antene iuţelile curenţilor, durităţile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înştiinţări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă peştii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc şi ieşi, hotărât.

          — De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate.

          Tovarăşii îl priveau întrebători.

          — Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi încep să se-ntoarcă.

          — Dar mijlocul?

          Şi brigadierul arătă spre chinga şihoaielor din miezul gârlei: se smucea învolburată şi făcea să tremure stâlpii.

          — Nici mijlocul nu mai are putere. L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre.

          Şi spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind.

          — Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi şeful.

          — Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.

          Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip.

          — Nisipul ca nisipul, dar peştii? Că de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre?

          Şi brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.

          — Cât am prefirat apele nu s-a strecurat niciunul. Dunărea a înţărcat, cum ştii.

          — Atunci ce fac?

          Amin zâmbi.

          — Stau în baltă, gata, strânşi ca oştile, şi aşteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă. Hai, băieţi!

          Şi, fără să mai spuie altceva, înşfăca o bucată de gard şi intră cu ea în apă.

 

Attachments