Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.
O CĂLĂTORIE EŞUATĂ: DRUMUL ORBULUI ZAHEI SPRE LUMINĂ.
Şi trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii lui l-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.
Mie Mi se cade să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.
(Evanghelia dupâ loan, 9, l-5)
După dealul cel mai mare, Velerim şi Veler Doamne, Răsărit-a mândrul soare. Dară soare nu era, Ci lăcaş de mănăstire, Cu pereţi de alămâie Şi cu poarta de tămâie.
(
Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu – versuri, proză, teatru – este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-şi schimbe condiţia, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existenţă, Altceva? La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea?
Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din Java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru.
Pe o treaptă şi mai sus se află textele în care universul, fie el fizic, fie rămas la stadiul de animal necuvântător, e considerat a fi animat de un suflu, de o energie de aceeaşi natură cu sufletul omenesc, energie care, activată în anume împrejurări, face posibilă comunicarea între regnuri. Pentru acest animism încă incipient, actul magic devine esenţial în trezirea duhului care străbate lumea, iar omul îşi poate activa suflul şi poate comunica şi cu un lac, şi cu un câine, şi cu o pasăre, şi cu o vacă [Lacul râu, Ciobăniţă, Şarpele Aliodor, Lipitoarea, Sezon mort, Vaca blestemata). Deţinătorul puterii magice, şamanul, vrăjitorul, poate comunica cu animalul şi îi poate dirija comportamentul [în mijlocul lupilor). Printr-un act magic îndreptat asupra omului însuşi se obţine o modificare sau un transfer de personalitate, ce determină un comportament specific şi o configuraţie spirituală înnoită. Transferul de personalitate, semn al posibilităţii energiei spirituale de a circula în univers, constituie o temă axială în opera lui Voiculescu (Iubire magica, Sakuntala). În acest caz însă, omul este doar un pacient al magicianului, un suferitor al descântecului.
Pe treapta următoare, omul încearcă să lucreze el însuşi asupra sinelui, pentru a reactiva puterile duhului latente în el şi pentru a pătrunde, cu ajutorul lor, în fluxul spiritual universal. În acest stadiu, încercările sunt numeroase şi de toate tipurile. Se începe cu iluzia că o modificare fizică poate provoca o modificare spirituală (piesa Demiurgul, antiutopia alegorică Lobocoagulareaprefontalâ), se continuă cu mimarea comportamentului unui anume tip de personalitate, dorit, pentru a interioriza acest tip (piesa Gimnastica sentimentala:), până la regăsirea, în prezent, a arhetipului modelat în illo tempore, la începuturi (Căprioara din vis). Şi mai înaintată în practica comunicării universale e fiinţa care poate fi în acelaşi timp agent şi pacient al transformării, fiinţa cu dublă personalitate şi dublă înfăţişare (Schimnicul). Cum actul magic poate fi moralmente ambiguu, benefic şi malefic concomitent, siguranţa situării de partea binelui o dă comunicarea spirituală organizată de o credinţă religioasă. Cea de-a doua axă a operei lui Voiculescu se constituie din încercarea omului de a comunica cu energia spirituală absolută pe care o numim Dumnezeu. Şi pe această axă nuanţele sunt numeroase. Eficientă se dovedeşte, la nivel individual, rugăciunea puternic interiorizată, în care este angajată întreaga personalitate, prin care se poate atinge starea de transformare, de metanoia, regăsirea arhetipului marcând intrarea în fluxul energiei universale (PescarulAmin); iar la nivel colectiv, eficienţa provine din asumarea întregului rău din lume şi din sacrificiul personal pentru izbăvirea omenirii de rău prin reactivarea forţelor binelui, transformarea magului în Mântuitor (Ultimul Berivoi). Astfel de Schimbări la Faţă în lumină – semnul vizibil al energiei universale – sunt posibile; ele prefigurează învierea în lumina dintâi. Semnul lor în lirica lui Voiculescu este poemul iluminării, Taborul.
Pe axa căutării metamorfozei spirituale în lumină se situează, pe o treaptă imediat inferioară povestirilor Pescarul Amin şi Ultimul Berivoi, lunga naraţiune Zahei Orbul. Este istoria călătoriei în căutarea luminii – semn fizic şi semn simbolic călătorie ajunsă până în pragul reuşitei, pânzLa pragul minunii, dar nedesăvârşită, cu un final rămas deschis, amânat până la Judecata de Apoi, suspendat între viaţă şi moarte de taina voinţei lui Dumnezeu.
Lumina, simbol cu dublă semnificaţie, semn al prezenţei lui Dumnezeu în lume, epifanie a divinului, dar şi semn al transcendenţei divinului, se află în centrul întregii opere a lui Voiculescu. Dobândirea luminii semnifică descoperirea lui Dumnezeu. Calea spre dobândirea luminii e calea omului individual spre trăirea transcendenţei sau, dacă omul individual e considerat metonimic (pars pro toto) pentru umanitate, calea pe care înaintează lumea întru spiritualizare. În limba română, lume şi lumina provin din acelaşi cuvânt, latinescul lumen, marcând unitatea materiei cu spiritul. Pentru că lumina are, ştiinţific vorbind, o dublă natură, e materie şi energie concomitent. A dobândi coincidenţa materiei cu energia, a dobândi lumina, reprezintă simbolul fundamental al operei lui Voiculescu, punctul din centrul cercului. Absenţa luminii, orbenia, înseamnă vieţuire fără spiritualitate, mai prejos decât animalele, care se împărtăşesc şi ele din energia universală. Orbul în căutarea luminii nu este doar cel ce doreşte să întrezărească formele fizice ale lumii, ci acela care încearcă să se mântuie pătrunzându-se de voinţa divină.
Cele mai numeroase miracole săvârşite de Iisus sunt vindecările de orbire. În sens fizic imediat, dar întotdeauna şi în sens spiritual, situat mult mai presus decât sensul fizic. O spunea poetul Voiculescu cu mult timp înainte de a începe scrierea povestirilor, încă din 1933, într-un poem în care Orbul e nemulţumit de minunea înfăptuită de Iisus:
Orbirea aţâţase o lucoare-n mine Şi dibuiam în genunile lăuntrice, pline De presimţiri şi vedenii luminoase, Cum presimţi florile după miroase. De cum mi-ai deschis iar ochii de tină, Văd lucruri, dar nu zăresc lumină. Ce folos că mi-ai redat privirea, Eu n-aşteptam vederea, ci mântuirea.
(Orbul)
Dobândirea vederii, ca posibilitate fizică şi ca vedere spirituală, vedere şi recunoaştere a lui Iisus ca Lumină a lumii, este narată în Evanghelia după Luca, Evanghelia din care s-a inspirat întotdeauna Voiculescu, în două parabole aflate în imediată succesiune: „Şi, când s-a apropiat de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.
Şi, auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai vârtos striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi oprindu-se Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi, apropiindu-se el, l-a întrebat:
Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd iarăşi! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.” (. Evanghelia după Luca, 18,35-43)
În tot timpul cererii sale, orbul îşi mărturiseşte repetat credinţa, adresându-se lui Iisus, căruia cei din jur îi spun numai Nazarineanul, cu numele care aminteşte originea Lui mitică, „Fiu al lui David”, apoi, fără sfială, chiar „Doamne”. De aceea îi poate răspunde Iisus: „Credinţa ta te-a mântuit.”
