Viewing Single Post
AnnaE
#0

Şeherezada spuse:

          Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.

          Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:

          — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!

          Iar negustorul zise:

          — Când l-am omorât eu pe copilul tău?

          El îi spuse:

          — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.

          Atunci negustorul îi zise efritului:

          — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!

          Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.

          Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.

          Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:

          — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?

          Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:

          — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!

          Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:

          — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.

          Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.

          Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:

          — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!

          Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.

          Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:

          — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?

          Ginnul zise:

          — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!

          Istorisirea celui dintâi şeic.

          Şeicul cel dintâi spuse:

          — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.

          Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.

          Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:

          — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!

          Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.

          Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!

          — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:

          — Adu-mi un viţel mai gras.

          Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:

          — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!

          Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:

          — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!

          Iar Şeherezada răspunse:

          — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!

          Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”

          Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.

          Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.

          Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:

          — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!

          Iar Şeherezada răspunse:

          — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!

          — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.

          Atunci sultanul îi spuse:

          — Poţi să vorbeşti!

          Ea spuse:

          A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:

          — Lasă viţelul printre vite!

          Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:

          O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:

          — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!

          Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.

          A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:

          — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.

          Îi răspunsei:

          — De bună seamă.

          El spuse:

          — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:

          — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?

          Eu am grăit:

          — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?

          Ea mi-a spus:

          — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.

          La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.

          După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:

          — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?

          Ea spuse:

          — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!

          Eu îi zisei:

          — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!

          Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:

          — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.

          Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:

          — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!

          Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:

          — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!

          Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:

          — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!

          Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:

          — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!

          După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!

          Atunci ginnul strigă:

          — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.

          Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:

          Istorisirea celui de al doilea şeic

          — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:

          — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?

          Atunci el începu să plângă şi spuse:

          — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.

          Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:

          — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!

          Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:

          — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?

          Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:

          — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.

          Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:

          — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.

          Ei răspunseră:

          — Allah fie asupra gândului tău!

          Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.

          Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.

          Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:

          — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!

          Îi spusei:

          — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.

          Ea îmi răspunse:

          — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!

          Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.

          Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.

          Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.

          Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:

          — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!

          La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:

          — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!

          Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:

          — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!

          Eu îi spusei:

          — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”

          Ea zise:

          — Trebuie numaidecât să-i ucid!

          Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.

          Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:

          — Sunt fraţii tăi.

          Eu spusei:

          — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?

          Soţia mea răspunse:

          — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.

          Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.

          Ginnul grăi:

          — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.

          Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:

          — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.

          Ginnul răspunse:

          — Aşa să fie!

          Iar cel de al treilea şeic spuse:

          Istorisirea celui de al treilea şeic

          — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:

          — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!

          Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.

          Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:

          — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!

          Tatăl ei zise:

          — Păi unde este bărbatul acela?

          Ea răspunse:

          — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.

          La vorbele ei, tatăl spuse:

          — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!

          Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:

          — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!

          Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:

          — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.

          Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:

          — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!

          Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:

          — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!

          Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!

          Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:

          — Este adevărat?

          Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:

          — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!

          Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.

          Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:

          — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!

          Şeherezada răspunse:

          — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?

          Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”

          Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.

          Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:

          — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.

          Iar Şeherezada răspunse:

          — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!

          Apoi urmă:

          Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:

          — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.

          Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.

          Şi fiecare se întoarse în ţara sa.

          Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.

          Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:

          — Care poveste cu pescarul?