Testament de Tudor Arghezi comentariu literar
In perioada interbelica, literatura romana a cunoscut mutatii insemnate in ceea ce priveste limbajul artistic folosit. In concordanta cu manifestarile modernismului in Europa Occidentala, scriitori romani au adoptat programul noii miscari ce se desfasura in restul continentului. Asadar, poeti precum Lucian Blaga, Ion Barbu si Tudor Arghezi vor construi o poezie noua, bazata pe ambiguitatea rezultata prin tehnica sugestiei si ermetizarea limbajului.
Modernismul inoveaza la toate nivelurile: prozodic (poezii cu versuri si strofe a caror masura este inegala, poezii cu rima variabala sau vers alb, ingambamentul), fonetic (asocieri succesive de vocale si consoane, utilizarea onomatopeei, compensarea absentei rimei prin utilizarea rimei interioare), semantic (utilizarea termenilor cu sens conotativ, accentul pus pe figurile semantice – epitetul, metafora, atribuirea de semnificatii insolite cuvintelor uzuale), lexical (recuperarea formelor limbajului considerate anterior drept apoetice sau de nefrecventat – termeni religiosi, regionali, populari, termeni argotici si elemente de jargon), morfo-sintactic (cultiva inversiunea, elipsa, pauza semnificativa, marcata prin puncte de suspensie, dubla subordonare ce creeaza ambiguitate).
Tudor Arghezi este reprezentantul modernismului moderat din literatura romana. Poet pamfletar, dramaturg si traducator, Arghezi va publica in anul 1927 volumul “Cuvinte potrivite”, din care face parte si poezia “Testament”. Poezia este cosiderata de catre critica literara o arta poetica moderna, fiind prima poezie din volum si avand rolul unui adevarat “manifest literar”, care sintetizeaza ideile si temele volumului. Autorul isi exprima prin “Testament” conceptia despre menirea literaturii si rolul care ii revine poetului in societate. De remarcat este si modul in care poetul trateaza problema limbajului, prin utilizarea unei estetici a uratului (preluat de la poetul simbolist Charles Baudelaire), care devine in cele din urma una mantuitoare, a frumosului.
Titlul poeziei face trimitere la Biblie, la Vechiul si Noul Testament, sugerand cititorului ca mostenirea pe care poetul o lasa succesorilor sai este un spirituala, nicidecum materiala. Testamentul este unul simbolic, beneficiarii acestuia fiind cititorii si viitori scriitori: “Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte”.
Tema poeziei este centrata pe importanta care revine creatiei literare si care este considerata a fi “mostenirea” cititorilor, carora le revine rolul de a duce mai departe ceea ce poetul a talcuit la vremea sa si de a dezvolta aceasta “mostenire literara” pe cat posibil.
Poezia este formata din cinci strofe cu un numar inegal de versuri, construite in jurul metaforei “carte”, devenita un element de referinta in cadrul universului arghezian. Poetul propune si o viziune autentica asupra creatorului de arta, a carui menire este aceea de a transforma aspectele neplacute ale existentei in elemente ale frumosului, ca parte a unui proces de evolutie manifestat de mii de ani.
Prima strofa debuteaza cu incipitul poeziei “Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”, simbol pentru creatia poetica si implicit pentru poet. Testamentul pare sa fie adresat direct cititorului, remarcandu-se aparitia substantivului in vocativ “fiule” (“Cartea mea-i, fiule, o treapta”). Metafora “In seara razvratita” evidentiaza doua aspecte: fie Arghezi era adept al ideei filosofului francez Henri Bergson, conform caruia in momentul in care omul dobandeste constiinta de sine, acesta este capabil sa-si creeze prima unealta, devenind un “Homo faber”, fie face trimitere la asumarea revoltei romantice si la urmarile acesteia. “Cartea” pare sa fie un produs al multor generatii: “De la strabunii mei pana la tine,/Prin rapi si gropi adanci,/Suite de batranii mei pe branci”.
Strofa a II-a implica o alta ipostaza a cartii, care capata statutul unei lucrari sfinte: “Aseaz-o cu credinta capatai./ Ea e hrisovul vostru cel dintai”. Creatia literara capata acum o valoare sociala, deoarece ea pastreaza amintirea stramosilor care au suferit: “Al robilor cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”.
Strofa a III-a propune cititorului imaginea materializarii cartii. Eul poetic scoate in lumina urmarile procesului ascensiunii generatiilor posterioare: munca fizica este inlocuita cu cea intelectuala, care implica mai multa spiritualitate (“Ca sa schimbam, acum, intaia oara,/ Sapa-n condei si brazda-n calimara”). Ideea poetica esentiala a strofei graviteaza in jurul transformarii uratului in frumos. Socialul este transformat in estetic prin trecere elementelor care tin de durerea si suferintele stramosilor in elemente poetice: “indemnurile pentru vite” se transforma in “cuvinte potrivite” care vor da nastere artei (“versuri si icoane”), “zdrentele” sunt transformate in “muguri si icoane” (care devin semne ale sensurilor cuvintelor uitate), iar “veninul strans” este preschimbat in “miere” (valorificarea limbajului artistic). Asadar, Arghezi nu ne propune neaparat o simpla estetica a uratului, asa cum este la Baudelaire, ci si preschimbarea acesteia in frumos, in arta.
Strofa a IV-a reia ideea implicatiei sociale in trasarea esteticului. Revolta sociala si durerea sunt transformate in elemente ale viitoarei opere de arta, “vioara” (“Durerea noastra surda si amara/O gramadii pe-o singura vioara”). Din nou aspectele neplacute ale existentei capata sens in lumea artistica (“Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”). Altfel spus, eul poetic transmite cititorilor ideea conform careia estetica poeziei poate cuprinde si alte categorii, cum ar fi raul, uratul sau grotescul.
Ultima strofa imprima ideea conform careia poezia este inainte de toate un mestesug, rodul efortului intelectual depus de un “homo faber” (poetul). “Domnita” suferinda sugereaza faptul ca poezia moderna nu este un rezultat al inspiratiei, ci al efortului creator (“Domnita sufera in carte mea./ Slova de foc si slova faurita/Imparechiate-n carte se marita”). Metofora “slova de foc” concretizeaza efortul poetului aflat in ipostaza creatoare, iar “slova faurita” reprezinta rezultatul muncii poetului. Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o, Domnul o citeste” si sugereaza faptul ca poetul, creatorul de frumos se afla in slujba cititorului.
La nivel stilistisc, poezia se remarca prin ambiguitatea instaurata prin metafore (cuvinte potrivite, bube, mucegaiuri, noroi, preturi noi, muguri si icoane etc.). Poezia este structurata in cinci strofe inegale ca numar de versuri, apar 20 de versuri libere, de dimensiuni diferite, realizate prin intermediul ingambamentului.