Poezia „Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat traditionalismul comentariu literar
Poemul "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Argeş în sus" (1923),considerat de critică literară reprezentativ pentru creaţia artistică a lui Ion Pillat.
Criticul George Călinescu a afirmat că această poezie constituie capodopera lirică a lui Pillat, creaţie" graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi,în acelaşi timp,simbolizare a uniformităţii în devenire”.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului , prin cadrul rural , dar şi prin tema timpului trecător fugit irreparabile tempus. Poemul “Aci sosi pe vremuri “ este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman.
Discursul liric se realizează in două registre, lirismul obiectiv cu elemente de naraţiune şi meditaţia cu caracter general uman, iar cel subiectiv cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor la persoana I. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv , susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice:pronume personale ,adjective posesive şi verbale, elemente spaţio-temporale.
Titlul este cu totul original şi inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziţie, prin care poetul comunica ideea centrală a poemului si anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, doua valori ale existentei umane plasate intr-un spaţiu şi un timp neidentificate. Adverbul în forma populară "aci", verbul "sosi" la perfectul simplu şi locuţiunea adverbială de timp "pe vremuri" sugerează ideea că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte, care simte şi trăieşte viaţa asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final , liber având rolul de laitmotiv al poeziei.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore “ casa amintirii” spaţiul familiar al rememorării nostalgice a trecutului. Este o casă tradiţională cu pridvor , obloane peste care păienjenii au ţesut pânza lor fină sugerează trecerea timpului , degradarea , starea de părăsirea a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat , izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură legendară , devine un timp mitic al luptei haiducilor pentru dreptate “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc”.
Distihul al III-lea deschide planul trecutului , al evocării iubirii bunicilor, natura devine solitară cu omul şi cu trecerea timpului “In drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Distihurile următoare compun o lume de mult apusă, Pillat imaginează o sensibila si emoţionantă poveste de dragoste, pe care o trăiseră bunicii săi. Idila reflecta puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, "Calyopi", venise cu "berlina" ca să se mute definitiv acasă la "bunicul meu", care i-a recitat, romantic, poezia "Le lac" a lui Lamartine şi versuri din "Sburatorul" lui Ion Heliade Radulescu. Imaginea vizuală a bunicii păstrează atmosfera şi moda acelor timpuri, ea era o tânără "subţire", îmbrăcată "în larga crinolină şi îl asculta "tăcută, cu ochi de peruzea" pe bunic, trăind amândoi o puternica şi pură emoţie : "si totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea". Sugestia mitică a numelui "Calyopi" , faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor sunt aspecte care susţin caracterul de artă poetică a textului liric care venerează nivelul de profunzime al sentimentelor.
Idila este imaginată intr-un decor rustic esenţial romantic prin elemente care îl compun “luna ” “lacul” atmosfera nocturnă. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi “Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”.
Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază ideea că eternitatea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire:Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…”.Eternitatea iubirii , clipa de fericire este urmată în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil „ De mult e mort bunicul,bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care mai păstrează imaginea de odinioară ale strămoşilor „Ce straniu lucru: vremea! /Deodată pe perete Te vezi aievea numai in ştersele portrete/Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uita, dar tu nu-l poţi uita...”.
Partea a II-a a textului reitera simetric experienţa trecutului-prezent şi se produce trecerea la planul prezent prin intermediul unei comparaţii „Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Ca intr-un ritual nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp,diferenţele esenţiale ţin de moda vremii ,iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste,dar starea de suflet rămâne aceiaşi. În poezie este descris portretul fizic al iubitei care ne reţine atenţia imaginea ochilor,ieri„ ochii de peruzea” acum „ ochii de ametist”.
Finalul poeziei este alcătuit dintr-un distih refren care devine laitmotivul textului amplifică tristeţea poetului privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: "si cum şedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelaşi clopot poate - in turnul vechi din sat...". Viaţa şi moartea sunt doua valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai iubirea, idee susţinută de versul care încheie poezia: "De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat". Poetul este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor, prin persoana I, referindu-se la eul liric, "am şoptit", "am spus", "şedeam", prin persoana a II-a, folosita in relaţia cu un interlocutor, "vii acuma tu", "calci", "ai ascultat" si la persoana a III-a prin care sunt numiţi predecesorii, "i-a recitat", "Ea-1 asculta", "şedeau".
La nivel morfosintactic susţine caracterul tradiţionalist al textului, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie . Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire „vii”, „ calci”, „ tragi”, fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului „ te vezi”, „te recunoşti”, „nu poţi”.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparţine esteticii tradiţionaliste prin temele specifice desprinse la nivelul discursului liric cât şi prin descrierea spaţiului, limbajul poetic care îmbină mai multe registre, idilizarea trecutului, cadrul rural, respectarea elementelor prozodice tradiţionale cu elemente de pastel şi elegie.